TEHNICA BLINDATA: BLINDATE FRANCEZE (4)

Masina blindata, SAURER CAT, aparuta in anul 1928, a fost realizata in numar foarte mic, de doar 20 de unitati, toate destinate CAT (Compagnie Africaine de Transport) din Maroc. Acest vehicul blindat, era realizat pe sasiu de camion, fiind destinat recunoasterii. In Maroc insa, ele au indeplinit in principal rol de escorta a convoaielor companiei CAT, avand urmatoarele caracteristici: lungime 5,97 m; latime 1,96 m; inaltime 2,62 m; echipaj 4 oameni; motor in 4 cilindri, posibil Diesel; putere 35 CP; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; blindaj de 8 mm; armament –mitraliera de calibrul 8 mm, Hotchkiss. Se pare ca unele dintre vehicule erau armate cu tun de calibrul 37 mm.

Saurer Cat

Acest vehicul a fost realizat pe sasiu de camion, fiindca filiala franceza a firmei mama elvetiene, Adolphe Saurer AG, din Suresnes –Automobile Industrieles Saurer, infiintata in anul 1909 –fabrica camioane pentru armata franceza (a realizat o productie mare, de diferite tonaje, dar in principal camioane de 5 tone, atat in WW I, cat si in WW II).

Interesant este faptul ca firma elvetiana, Adolph Saurer AG, a aparut in anul 1853, in districtul Arbon, cantonul Thurgau, fiind cel mai important producator de camioane grele din Tara Cantoanelor. Datorita calitatii lor deosebite, camioanele Saurer si motoarele ce le echipau (acestea erau extrem de fiabile, cu deosebire cele Diesel, ce dispuneau de injectoare moderne), au fost realizate sub licenta in mai multe tari, precum: Franta, Italia, Austria. Din anul 1915, firma Saurer a avut o colaborare foarte buna cu firma MAN, din Germania.

Saurer Germania

Pe timpul ocupatiei germane, productia firmei Saurer, filiala franceza, a fost destinata in mare parte germanilor, dar si trupelor regimului de la Vichy. Oricum, dupa capitularea Frantei, germanii au capturat un numar mare de camioane ale armatei franceze, printre care si Saurer de diferite tonaje. Pe toate acestea, bineinteles, nu s-au sfiit a le pune in serviciul propriu. Productia insa a fost foarte mare, spre exemplu, numai in anul 1943, s-au realizat 1374 de exemplare de 3-5 tone, pe benzina sau Diesel, avand motoare cu 6-9 cilindrii.

SAURER TYPE 3 -5 TONE

Mare parte dintre acestea erau destinate transportului de trupe si materiale, remarcandu-se insa vehiculele cisterna, ce puteau transporta combustibil sau apa, in rezervoare de 12-18 tone (un numar mic de asemenea vehicule specializate, intre 15-30 de unitati, au fost capturate de la francezi).

Saurer cisterna

Camioanele Saurer, au avut in exploatare germana si un rol sinistru. Un numar incert de asemenea vehicule, rechizitionate ori capturate, dar de uz civil, au fost echipate cu generatoare de gaz (rezultat din arderea combustibilului. Mai bine spus, era vorba de gazele de esapament extrem de toxice, ucigand prin asfixiere. Aceste camioane n-aveau prelata ci suprastructura metalica, in care erau urcate victimele nevinovate si nestiutoare –acestea credeau ca sunt transportate in alt loc, camioanele fiind dotate chiar si cu banci- iar usile se inchideau ermetic, putandu-se deschide doar din exterior. Se dadea drumul la motor, iar gazele de esapament rezultate in urma procesului de ardere al combustibilului era evacuat in interior, victimele sufocandu-se) si utilizate in lagarul de exterminare de la Treblinka, din Polonia (aproximativ 750000 de evrei de diferite nationalitati si 2000 de romi au fost ucisi aici). Cu toate acestea, SS a considerat „procedeul” ca avand „productivitate scazuta”, renuntand la acesta relativ repede. Sinistru, bietii oameni! Au fost folosite in acest rol inclusiv autobuze Saurer, avand motoare de 60-100 CP.

Saurer tip B

O varianta interesanta, dupa parerea mea, de vehicul blindat creat de catre firma Saurer, de aceasta data, filiala din Austria, este autoblindatul RR-7. El a fost realizat pentru armata austriaca, avand ca destinatie tractarea pieselor de artilerie. Doar 12 asemenea vehicule au fost realizate inainte ca Germania sa anexeze Austria (Anschluss) in anul 1938.

SdKfz 254

Dupa anexare, odata cu integrarea armatei austriece in armata germana, vehiculele RR-7 au continuat sa fie fabricate de catre firma Saurer, primind denumirea germana de, SdKfz 254 (cam140 de unitati au fost construite. Cateva zeci au primit motoare germane mai puternice, Daimler-Benz), participand la luptele din Polonia, Franta, Africa de Nord, Rusia si zona Balcanilor. Wehrmacht-ul, le-a folosit atat ca tractoare de artilerie, transportoare de trupe, vehicule de transmisiuni (antena avea forma unui cadru de pat), cat si ca vehicule de recunoastere, ele avand niste caracteristici foarte interesante –erau echipate atat cu roti de mari dimensiuni, cat si cu senile, dar intretinerea lor era destul de anevoioasa.

Cu toate acestea, vehiculul folosea in general rotile atunci cand se deplasa pe sosea ori teren accidentat (bineanteles, daca permitea terenul), economisind carburant si reducand uzura; transformarea roti-senile durand probabil, intre 3-5 minute.
SdKfz 254, avea urmatoarele caracteristici: greutate 6,4 tone; lungime 4,56 m; latime: 2,02 m-pe senile/2,20 m –pe roti; echipaj 7 militari; blindaj cuprins intre 6-15 mm, in functie de dispunere; motor: Saurer SRDV Diesel, in 4 cilindri, 70 CP/Daimler-Benz, Diesel, peste 70 CP; viteza maxima, cu motor Saurer, 60 km/h pe sosea, ruland pe roti; autonomie, cu motor Saurer, 500 km pe roti; armament: o mitraliera calibrul 7,92 mm, MG-34 (Maschinengewehr 34, germana, fabricata in numar mare –cel putin 350000 de unitati, ce putea fi utilizata si ca arma usoara AA –dispunea de un tripod Dreiben, avea racire cu aer si urmatoarele caracteristici: greutate: 12,1 kg, fara trepied/19,2 kg cu trepied; lungime 1219 mm; lungime teava 627 mm; cadenta de tragere cuprinsa intre 800-900 cartuse pe minut; bataia maxima: 4500 m, dar pentru eficacitate, se recomandau 1800-2000 m. Mitraliera putea fi incarcata cu: tambur, ce dispunea de 50/75 cartuse/banda, cu 50/250 de cartuse. Si armata romana a folosit aceasta mitraliera, de captura).
Un alt vehicul blindat francez, ce din pacate nu a intrat in productia de serie, a fost SCHNEIDER-LAURENT, realizat in anul 1928. Acesta era un vehicul amfibiu foarte reusit in acele vremuri, ce dispunea de roti si de senile –trecerea facandu-se in maxim 3 minute, ceea ce era o performanta.

SCHNEIDER-LAURENT

Vehiculul, destinat recunoasterii, avea o turela echipata cu un proiector si o mitraliera de calibrul 8 mm, Hotchkiss, si urmatoarele caracteristici: echipaj 3 militari; motor Diesel V8, 100 CP; lungime 5,99 m; latime 2,18 m; inaltime 2,44 m, pe roti; blindaj 15 mm; greutate 10 tone; viteza maxima pe sosea: pe roti, 45 km/h/pe senile, 30 km/h; viteza maxima pe apa 16 km/h; autonomie pe sosea, ruland pe roti, 40 km.

D’ARRET, a fost un tanc greu ce a avut mai multe variante propuse. El a aparut ca urmare a propunerii generalului Estienne de a se realiza un tanc de 40-50 tone, cu blindaj redutabil -60/70 mm, echipat cu un tun cu tragere rapida, calibrul 75 mm. Acest tanc, urma sa fie destinat distrugerii tancurilor inamice, dar si atacului pozitiilor fortificate, putand fi transportat pe calea ferata. S-a luat in considerare si dotarea cu doua tunuri de calibrul 75 mm, ce ar fi putut trage 12-15 proiectile/minut, la viteza initiala a proiectilului de 700 m/s; tancul, in aceasta varianta urmand a atinge viteza maxima in teren de 5-6 km/h –ceea ce era foarte putin, iar blindajul ar fi avut grosimea de: 10-15 cm, in partea frontala si dorsala a vehiculului; 60-70 cm, in partile laterale. Tancul avea greutate foarte mare, ce se apropia de 100 tone, ceea ce-i scadea extrem de mult mobilitatea.

Tancul D’arret

Pentru scaderea greutatii, a fost luata in considerare si o varianta simplificata, cu blindaj de 10 cm si greutate redusa la 70-80 de tone. Aceasta varianta urma sa dispuna de doua motoare electrice pentru turela echipata cu doua tunuri calibrul 75 mm. Intr-un final s-a optat pentru o varianta de 60-65 tone, inarmata doar cu un singur tun de calibrul 75 mm, in turela fixa, blindaj de maxim 12 cm frontal si 5-6 cm lateral, dispunand de un motor de 270 CP, ce teoretic permitea viteza maxima de 6 km/h in teren, si o autonomie probabila de 80 km.

Acest tanc, avea post de conducere dublu, iar tunul nu putea fi orientat in lateral –tancul nu dispunea de turela rotativa, ceea ce era un handicap major. Interesant este faptul ca turela in care se aflau cei doi membrii ai echipajului (comandantul si conductorul, ce stateau unul langa altul), frontal era inclinata, deviind loviturile inamice. In aceasta turela fixa, comandantul -care se afla in partea stanga – opera si tunul, dispunand de fante de observatie blindate si de un periscop pentru observarea campului de lupta.

Insa, datorita lipsei de fonduri, se preconiza ca inceperea productiei de serie sa debuteze abia in anul 1931, dar pana atunci, in iunie 1929, a fost luat in considerare un nou proiect. Acest nou proiect, era in mare parte diferit, urmand a fi dotat cu un tun mai mare, de calibrul 120 mm (viteza initiala a proiectilului fiind de 400 m/s), motor de 500 CP, viteza maxima in teren de 12 km/h, transmisie hidraulica, greutate 65 tone, blindaj – 50 mm, turela; 35 mm, partea frontala; 30 mm, partea dorsala; 15 mm, partea superioara. Acesta urma sa fie un distrugator de tancuri, dar a ramas ca si celelalte variante, doar la stadiul de proiect.

Desi proiectele tancului D’ARRET nu s-au materializat, experienta castigata de catre FCM (Forges et Chantiers de la Mediterranee) a dus la un nou proiect, realizat la sfarsitul anilor *30. Acest nou tanc, numit FCM F-1, era unul urias pentru acele vremuri (asta in conditiile in care Franta dispunea deja de un tanc greu, CHAR 2C, in serviciu din anul 1921, de aproximativ 70 de tone. Despre acesta vom vorbi intr-un articol urmator), avand aproximativ 140 de tone greutate si blindaj de 100 mm grosime.

FCM-F1

Acest tanc, dispunea de doua turele; turela principala avea un tun de calibrul 90 mm, iar cea secundara, continea un tun de calibrul 47 mm, la care se adaugau 6 mitraliere de calibrul 7,5 mm. Desi era o matahala de aproximativ 140 de tone, tancul atingea pe sosea viteza rezonabila pentru greutatea sa, de 20 km/h (24 km/h, dupa unele surse), fiind propulsat de doua motoare Renault V12, fiecare generand 550 CP, si o autonomie estimata la 200 km pe sosea. Acest tanc, datorita masivitatii sale, nu era destinat luptei cu tancurile inamice, ci doar distrugerii acestora din pozitii ascunse sau fortificate, dar si a atacarii fortificatiilor inamice. Din pacate insa, francezii n-au apucat sa construiasca decat un singur prototip, ce se pare ca a fost capturat si studiat de catre germani, inspirandu-i probabil (conform francezilor, dar informatia este interpretabila) in realizarea propriei matahale blindate, Panzer VIII Maus (Soarecele –o denumire simbolica, chiar hazlie. Tancul avea 188 de tone si blindaj cuprins intre 190-460 mm, arma principala fiind un tun de calibrul 128 mm). Germanii au ramas uimiti de acest proiect, cu atat mai mult cu cat Blitzkrieg-ul –Razboiul Fulger, doctrina militara ce a surprins complet Aliatii in prima parte a WW II, nu se potrivea deloc cu mobilitatea extrem de scazuta a F-1.

Desi era un proiect depasit de evolutia blindatelor, cu deosebire a celor germane (create in deplina concordanta cu doctrina „razboiului-fulger”, rapide si concentrate in mari unitati –cel putin in prima parte a razboiului. Francezii, aveau sa plateasca scump faptul ca nu erau organizati in mari unitati de blindate; blindatele existente, multe net superioare ca armament si blindaj celor germane, fiind alocate in numar mic pe la unitatile de infanterie ca forta de sprijin), tancul FCM F-1 era totusi impresionant: greutate de aproximativ 140 de tone; lungime 10,53 m; latime 3,10 m; inaltime 4,21 m; echipaj 9 militari; blindaj de 100 mm. Cele doua turele, erau echipate cu tunuri cu tragere rapida; turela din spate fiind mai inalta, pentru a permite tragerea fara probleme peste turela din fata.

FCM-2C

De parca nu era destul, si acest proiect a avut intarzierile de rigoare, obisnuite dealtfel in industria franceza pe atunci, datorate schimbarii dese a cerintelor operative si a proiectelor, dar si implicarii a mai multor firme concurente –fiecare cu propria viziune, propriile proiecte si interese, nefiind exclusa mita si scandalul. Astfel, la sfarsitul anului 1939, se avea in vedere montarea unui tun de calibrul 105 mm. Ca urmare, firma Schneider, colaborand cu alte doua firme, AMX si ARL (aceste doua firme intentionau ca in cel mai fericit caz, sa debuteze cu productia de serie a acestui tanc, abia la sfarsitul lui 1941), a primit sarcina de a realiza turelele pentru tunurile de calibrul 75/90/105 mm (unele surse vorbesc doar despre calibrele de 90/105 mm).

Dar, in ianuarie 1940, firma Schneider livrase firmei ARL doar patru turele, procesul tehnologic fiind complicat si costisitor, depasind posibilitatile de productie ale firmei, necesitand chiar noi utilaje si noi echipamente pe linia tehnologica. Si-asa, etapa de proiectare si dezvoltare a acestui tanc, cu numeroasele sale variante si schimbari de planuri si cerinte, papase din buget, nici mai mult, nici mai putin, intre 50-55 milioane de franci –o suma enorma in acei ani, aici intrand si platile catre firmele participante la proiect!

In luna martie 1940, comisia ce se ocupa cu achizitiile militare a aflat ca cele 90 de tunuri de calibrul 105 mm+turelele aferente, erau gata doar pe hartie, ceea ce a facut ca firma AMX sa fie inlaturata din program datorita „intarzierilor”. Oricum, intentia de a avea incepand cu luna iulie 1941, un ritm de productie de 3-4 tancuri pe luna, era mult prea optimista, iar varianta unei infrangeri in fata Germaniei, nici nu era luata in calcul. Ba din contra, Comandamentul Francez, chiar se gandea la o ofensiva impotriva trupelor germane, odata ce acestea ar fi deschis ostilitatile si s-ar fi „infundat” la Linia Maginot. Despre Blitzkrieg si cooperarea deplina intre Infanterie, Blindate si Aviatie, inca n-aveau habar; pacat, fiindca chiar au avut blindate moderne.

Interesant este faptul ca in februarie 1940, Societe d’Etudes et d’Aplication Mecanique, a propus Ministerului Apararii un proiect de tanc ce depasea cu mult posibilitatile tehnice ale industriei franceze si cerintele militarilor. Acest proiect, apartinea unui polonez, printul Andre Poniatowski, tancul fiind cu adevarat urias: greutate 220 de tone; urma sa dispuna de doua motoare Hispano-Suiza, capabile sa scoata 925 CP, provenind din industria aeronautica; latimea fiind estimata la 5 m, iar inaltimea la 12 m. Datorita masivitatii sale, tancul urma sa fie demontabil in doua parti –partea superioara ce cuprindea turelele si armamentul/partea inferioara ce cuprindea senilele, motorul, etc. Bineanteles, acest proiect a fost respins de catre autoritatile militare, dar el a existat ca intentie. Si daca ne gandim la asta, „Soarecele” german era cu adevarat „mic”! Va urma…

 

WW

 

 
Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET

www.chars-francais.net/…/index.php?…

  www.reocities.com/Pentagon/…/armcar1.ht…

 philippe.boursin.perso.sfr.fr/autohi3b.htm –

 www.lesfrancaisaverdun-1916.fr/theme-cha…

 www.warwheels.net/…/WFVFrance3HAUG…

 militaires-d-hier.forumgratuit.org/t13… – Franța

http://www.landships.freeservers.com/

http://www.tankhistory.com/

http://www.landships.freeservers.com/romfell_info.htm

forum.worldoftanks.com/index.php?/topic/…

http://www.militaryphotos.net/…/showthread.php?…

 

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (4)

La Los Alamos, vreo 20 de cercetatori britanici au participat la faza finala a elaborarii bombei, ca si la munca extrem de complexa legata de constructia ei si de perfectionarea mecanismelor de detonare, aspectul cel mai delicat dintre toate. Printre acesti savanti se aflau marele expert in explozivi, William G.Penney, si un stralucit fizician teoretician, Klaus Fuchs.

Colaborarea cu englezii a fost restabilita dupa Acordul de la Quebec. Cu toate acestea, neancrederea a persistat, si intreprinderea anglo-canadiana de la Montreal a trebuit sa faca fata unor noi dificultati.

In prima saptamana a lui ianuarie 1944, o delegatie oficiala de la Montreal, a venit la Chicago pentru a restabili colaborarea. Intalnirea, prezidata de Groves si Chadwick, reunea 24 de experti din cele doua laboratoare si, characteristic pentru componenta internationala a echipelor, erau prezente 13 nationalitati, marturie a atitudinii generoase si inteligente, dinainte de razboi, a tarilor anglo-saxone, fata de cei ce fugisera de Nazism. Recompensa acestei atitudini deschise, a constat in succesul cercetarilor nucleare.

Intalnirea, a debutat cu o discutie in contradictoriu, intre cei doi sefi de echipe, Groves si Chadwick, pe subiectul chimiei plutoniului si a metodelor de extractie a acestuia –partea americana dorind excluderea din intelegerea comuna a acestei oportunitati de colaborare (din motive lesne de inteles, fiindca astfel, englezii s-ar fi aflat mult prea aproape de crearea propriei bombe nucleare, precum si in ceea ce priveste realizarea pilelor cu apa grea. Asa ceva, nu era deocamdata, pe gustul si vointa SUA) –atitudinea SUA fiind urmatoarea: colaborarea urma sa se limiteze la domenii care ar fi putut contribui la efortul de razboi; ca urmare, deoarece proiectul uzinei americane de la Hanford pentru extractia plutoniului din uraniul iradiat –un procedeu incredibil de complicat, controlat in intregime de la distanta –fusese deja finalizat, el putea fi cu greu modificat si cu atat mai putin ameliorat prin eventuala participare britanica. De aceea, participarea britanica a fost restransa, dar pentru englezi, interpretarea deosebit de severa a Acordului de la Quebec, de catre partea americana, echivala cu refuzul transferului de tehnologie intr-unul din sectoarele cheie ale chestiunii devenite atat de vitala si de actuala a atomului.

Cu toate acestea, in primavara anului 1944 s-a hotarat, in sfarsit, sa se construiasca o mare pila cu apa grea in Canada. Destinata sa reprezinte principalul rezultat al colaborarii din cadrul Acordului de la Quebec, oferind echipei din Montreal, dupa un an de incertitudine, un scop si in acelasi timp o munca interesanta de facut. Munca echipei engleze n-a mai fost insa benefica efortului de realizare a armei atomice –decizia venind mult prea tarziu, SUA fiind aproape gata in ceea ce priveste noua arma –dar a reprezentat o mare experienta pentru…viitor.

Marea pila canadiana cu apa grea a fost precedata, in acelasi loc, de una mult mai mica, construita sub conducerea lui Kowarski, terminata in septembrie 1945 (aceasta a fost prima pila din lume care a functionat in afara Statelor Unite, dupa ce prima instalatie de acest gen fusese construita deja in mai 1944, la Chicago). Pila canadiana, mai mare, continea aproximativ 10 tone de apa grea si cam tot atat uraniu metallic. Materialele fusesera furnizate de catre SUA; pila a fost construita in doi ani, intre 1945-1947, intr-un loc izolat din motive de securitate, numit Chalk River, pe malurile raului Ottawa/Canada.

Englezii au incercat zadarnic sa-i convinga pe americani sa-si schimbe decizia in privinta plutoniului, dar au reusit sa obtina doar o concesie; americanii au consimtit sa livreze laboratorului Canadian cateva bare de uraniu care fusese iradiat in pila lor experimentala de la Oak Ridge si, ca urmare, contineau cateva miligrame din pretiosul element, fara a se pune totusi la dispozitie nici un fel de informatii tehnice.

Asta fiind situatia, britanicii aveau doua posibilitati: puteau incerca sa descopere singuri metoda folosita de catre americani in ceea ce priveste obtinerea plutoniului, despre care stiau cate ceva –nu suficient insa; ori sa incerce pe calea solventilor organici –cale pe care o considerau promitatoare. In luarea unei decizii a intervenit si factorul timp, astfel ca lordul Cherwell, in timpul unei vizite la Montreal, la sfarsitul lui 1944, a optat pentru cea de-a doua solutie, considerand-o “mai originala, si in spirit britanic”…

Ca urmare, a fost intreprins un program sistematic de cercetare, pentru a alege cel mai promitator dintre cei aproximativ 300 de solventi organici disponibili in conditii comerciale in SUA. Dintre acestia au fost selectati 5-6 si, in 1945, la Montreal, au reusit sa foloseasca unul dintre acestia ca baza pentru un procedeu complet nou de extractie a plutoniului.

Patru ani mai tarziu, in SUA a fost descoperit un solvent mai eficace decat toti ceilalti, ce este folosit si astazi. Acest solvent nu era insa disponibil commercial, in anul 1944.

Investitia britanica in timpul razboiului in proiecte atomice era scazuta, ea reprezentand numai o sutime din cea Americana, care se ridica la suma uriasa pe atunci, de 2 miliarde de dolari. Cu toate acestea, desi considerau ca relatia cu americanii nu este chiar amiabila, englezii au fost totusi castigatori, intr-o oarecare masura. La incheierea razboiului, ei erau in posesia a aproape tuturor datelor tehnice privind lucrarile atomice americane, ceea ce, cu siguranta, a facilitat dobandirea de catre ei a armelor nucleare dupa razboi.

Cu toate acestea, Marea Britanie a platit in fapt pentru cunostintele castigate de la americani prin renuntarea, in baza Acordului de la Quebec, la dreptul de a comunica informatii nucleare unei terte parti, chiar si in cazul in care informatiile erau descoperite de cercetatorii britanici, in Marea Britanie. Ceva asemanator, dar intr-o alta conjunctura, au patit si cercetatorii romani din partea “prietenilor” sovietici in anul 1962, la realizarea primului laser romanesc…Despre toate acestea insa, intr-un articol viitor.

Churchill, fidel ideii de “autonomie britanica”, a avut o noua tentativa de “recunoastere” a meritelor insulare in fata lui Roosevelt, in timpul intalnirii la nivel inalt de la Hyde Park din septembrie 1944 –ultima zvacnire dealtfel, a “orgoliului” britanic. Primul ministru britanic, dupa aceasta intalnire, traia cu speranta unei colaborari continue si stranse, pe picior de egalitate, dupa razboi cu SUA. Aceasta discutie a fost inregistrata in Aide-memoire-ul de la Hyde Park, in care se scria: ”Colaborarea deplina intre Guvernele Statelor Unite si Marii Britanii in dezvoltarea proiectului Tube Alloys in scopuri militare si comerciale, va continua si dupa infrangerea Japoniei, daca nu, sau pana cand, intervine un acord comun de incetare a colaborarii”. In realitate insa, acest acord, pentru americani reprezenta doar apa de ploaie, angajamentul lor ramanand doar pe hartie. Si asta, fiindca in noiembrie 1945, Churchill nu mai era prim ministru (fusese inlocuit de catre, Clement R.Attlee), iar Roosevelt decedase intre timp –ca urmare, intelegerea de la Hyde Park nu-l obliga cu nimic pe actualul presedinte, Truman.

Insa, primul ministru Attlee, al carui guvern nu ascundea intentia sa dezvolte productia de materiale fisionabile, la 16 noiembrie 1945, in prezenta celor trei sefi de stat (SUA, Marea Britanie si Canada), a semnat un document prin care se aproba principiul cooperarii extensive: “Dorim sa existe o colaborare deplina si efectiva in domeniul energiei atomice intre Statele Unite, Marea Britanie si Canada”. Dar, ca intotdeauna, una sunt declaratiile si intentiile, si altele faptele, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

In cursul discutiilor, generalul Groves s-a opus principiului colaborarii depline. Groves a cauta sa-i arate secretarului de stat, James F.Byrnes, ca acordul propus nu putea ramane secret, deoarece Carta Natiunilor Unite cerea, in baza articolului 102, ca orice tratat international sa fie publicat. Ca urmare, intreaga lume va vedea ca Statele Unite, desi pretind infiintarea unui control international asupra aplicatiilor civile ale noii surse de energie, ajutau in acelasi timp un alt stat in dezvoltarea “nepasnica”. Sic!

Chestiunea colaborarii a ramas, astfel, in suspans, si in cele din urma Attlee a pus-o din nou in fata lui Truman in aprilie, cerand sa fie aplicate hotararile adoptate de comun acord. Raspunsul lui Truman a fost scurt si clar; expresia “colaborare deplina si efectiva” aprobata cu cinci luni mai inainte era, dupa opinia lui, vaga si putea fi aplicata numai in privinta datelor stiintifice. Nerespectarea angajamentelor cu privire la energia atomica, avea sa se repete in istoria politicii nucleare americane, inceputul fiind facut cu englezii. Va urma…

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui 

ISTORIA SUBMARINELOR RUSESTI (3)

Submarinele din clasa KAIMAN, au fost construite pentru Marina Tarista, inainte de inceperea WW I. Unele surse il mentioneaza pe Simon Lake ca proiectant al acestei clase, dar se stie cu certitudine, ca ele aveau numeroase defecte, fiind construite la Sankt-Petersburg, posibil incepand cu anul 1906. Dealtfel, a existat si un proces intre proiectant si Guvernul tarist, ce viza obligarea constructorului, si implicit a proiectantului, remedierea fara plata a defectelor constatate la aceste nave.

ALLIGATOR -CLASA KAIMAN 1908

 

Ca urmare, submarinele au fost consemnate in vederea reparatiilor si a remedierii unora dintre defecte, in anul 1910. Patru submarine din aceasta clasa au fost construite, ele fiind botezate: Kaiman, Alligator, Drakon si Krokodil; servind incepand cu anul 1911 in Flota Marii Baltice. Din anul 1915, au servit in cadrul nou infintatei, Flote nr.3; Kaiman si Krokodil au fost sechestrate de catre germani, ele fiind abandonate in portul Reval (actualmente, Tallin, capitala Estoniei), in anul 1918. Se pare ca in septembrie 1916, o parte dintre echipajele acestor submarine, au fost afectate noii clase de submarine, botezata AG (descrisa intr-un capitol anterior).  

  Submarinele din clasa KAIMAN, aveau urmatoarele caracteristici: greutate 409 tone, la suprafata/482 tone, in imersiune; echipaj 34 de marinari; viteza maxima: la suprafata, aproximativ 23 km/h/in imersiune, aproximativ 14 km/h; lungime 40,2 m; latime 4,3 m; pescaj 4,9 m; propulsie asigurata de doua motoare, unul pe benzina de 1200 CP, si unul electric de 400 CP, ce antrenau doua elici; autonomie de aproximativ 2100 km, la o viteza de aproximativ 16 km/h. Submarinele erau armate cu: doua tuburi lans-torpile in prova/doua in pupa (18 inch), si o mitraliera. Este foarte probabil, ca aceste torpile sa fi fost de tip Whitehead, calibrul 450 mm, dar cu siguranta acest tip s-a aflat in dotarea Marinei Tariste incepand cu anul 1912, avand raza maxima de actiune cuprinsa intre 400-900 m (unele surse mentioneaza doar 600 m autonomie), si ogiva cu incarcatura exploziva, de 26/64/112 kg.

Submarinele din clasa KARP, erau construite pentru Marina Imperiala Rusa de catre firma Krupp, din Germania. Krupp Germaniawerft, a construit aceste submarine in regim de urgenta, ca urmare a solicitarii primite din partea rusilor, in anul 1904, si in urma razboiului ruso-japonez.Trei asemenea submarine au fost realizate pana in anul 1907, doua dintre acestea ramanand in serviciu pana in 1919 (Karp si Karas), iar cel de-al treilea, botezat Kambala, s-a scufundat cu tot cu echipaj in urma coliziunii accidentale cu nava de patrulare costiera Rostislav, langa Sevastopol, in iunie 1909.

KAMBALA -CLASA KARP 1907

 

Aceste submarine aveau un design revolutionar, format din corp dublu (ulterior, firma germana si-a folosit experienta castigata, in constructia primului submarin destinat Marinei Kaiser-ului, botezat U-1. Acest prim submarin german era destinat patrularii costiere, fiind realizat in anul 1906. U-1, avea lungimea de 42 m, fiind proiectat in anul 1904 de catre inginerul naval, Gustav Berling, posibil inspirat dupa proiecte franceze.

U-1

Submarinul avea doua motoare pe benzina de 200 CP fiecare, si doua motoare electrice bazate pe acumulatori. Acest submarin era deja depasit tehnic la izbucnirea WW I, el fiind folosit in principal pentru instruirea echipajelor, dar a reprezentat un inceput pentru Marina Germana, ce va deveni un utilizator de mare clasa a acestei arme), dar ele n-au apucat sa participe la razboiul ruso-japonez, fiind livrate prea tarziu –au fost livrate abia in anul 1908, pe calea ferata, Flotei Marii Negre. Din anul 1918, submarinele Karp si Karas au ajuns in Marina Ucraineana, cel putin pentru o perioada scurta de timp, dar au reprezentat cel mai probabil, primele submarine din dotare.

Submarinele din clasa KARP, aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 207 tone, la suprafata/235 tone, in imersiune; lungime de aproximativ 40 m; latime 2,7 m; propulsie prin doua elici, antrenate de catre un motor pe kerosen de 400 CP, si unul electric, de 200 CP; viteza maxima: aproximativ 20 km/h, la suprafata/ aproximativ 16 km/h, in imersiune; autonomie de 2320 km; echipaj 28 de marinari; armament: doua torpile calibrul 457 mm, in doua tuburi lans-torpile interne, si alte doua tuburi montate pe coca submarinului.

 Marina Imperiala Rusa, a avut in dotare si sase submarine din clasa KASATKA, construite intre anii 1904-1905, la Sankt-Petersburg, botezate: Keta (interesant este faptul ca acest submarin a fost realizat prin subscriptie publica, cele mai substantiale donatii fiind facute de catre familia Sheremetiev –familie nobiliara cu traditie, in Rusia), Kasatka, Makrel, Nalim, Okun, Skat. Aceste submarine au fost realizate de catre I.G Bubnov, fiind o dezvoltare a submarinului Delfin, ultimul fiind casat in anul 1922.

KASATKA-CLASA KASATKA 1905

Submarinele din aceasta clasa, aveau probleme tehnice si de flotabilitate, ce ulterior au fost corectate. toate submarinele au primit noi motoare ce le-au inlocuit pe cele initiale (acestea erau pe benzina, dezvoltand 100 CP), Diesel incepand din anul 1910 (dezvoltau doar 120 CP, dar erau mult mai sigure in exploatare).

Submarinele din clasa KARP aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 140 tone, la suprafata/177 tone, in imersiune; lungime 33,5 m; latime 3,5 m; pescaj 3,4 m; propulsie initiala -un motor pe benzina de 200 CP (inlocuit ulterior cu unul Diesel, de 120 CP), si unul electric de 100 CP; viteza maxima: aproximativ 18 km/h la suprafata/ aproximativ 12 km/h in imersiune; echipaj 24 de marinari; armate cu cate 4 tuburi lans-torpila montate extern, si o mitraliera (aceasta a fost inlocuita ulterior cu un tun calibrul 47 mm).
Submarinele din clasa MORZH, au fost construite pentru Flota Marii Negre, cu putin timp inainte de izbucnirea WW I. Trei submarine din aceasta clasa au fost realizate, desi exista un program ambitios, intentionandu-se realizarea a sase unitati –a ramas doar la nivel de intentie, fiindca n-au exista fonduri pentru asa ceva, iar donatiile publice au fost insuficiente. Chiar si Duma de Stat s-a opus realizarii celor sase submarine, dar intr-un final trei au fost totusi construite, fiind botezate: Morzh, Nerpa si Tyulen.

PLAN CLASA MORZH

Submarinele au fost realizate la Santierul Naval Nikolayev, la Marea Baltica, fiind proiectate de catre echipa condusa de catre I.G Bubnov, incepand din anul 1911. Ca design, Bubnov s-a bazat pe submarinul Akula, dar se avea in vedere manevrabilitate, stabilitate si siguranta superioare. A existat si o controversa intre ingineri si marinari in legatura cu aceasta clasa; inginerii doreau realizarea de compartimente etanse, marind astfel siguranta si sansele de supravietuire ale submarinului si echipajului/ pe cand marinarii, considerau ca prin adaugarea de pereti despartitori, atat comandantul cat si echipajul, ar fi pierdut controlul navei. Intr-un final, lipsa de fonduri a anulat constructia de compartimente etanse.

MORZH CONSTRUCTIE

Submarinele erau bine inarmate pentru acele timpuri, avand un tun montat pe punte (de calibrul 47/57 mm), patru tuburi lans-torpile interne, si opt tuburi montate extern, model Drzevetskiy (acestea au fost ulterior anulate, deoarece mareau greutatea si afectau flotabilitatea navei). Aveau deficiente substantiale, generate de: lipsa corpului dublu fara pereti etansi despartitori, ceea ce permitea o adancime de scufundare mica chiar si in acele timpuri –de doar 50 m; timp de scufundare mare, de peste 3 minute, ceea ce era foarte mult, datorita rezervorului de balast mic; submotorizare, avand doua motoare Diesel ce abia puteau genera impreuna, 500 CP (initial, erau prevazute cu doua motoare Diesel, ce puteau genera 1140 CP, importate din Germania, dar datorita razboiului totul a cazut); viteza scazuta, datorita submotorizarii, dar si datorita cocii prost proiectate, ce semana mai mult cu cea a unei nave de suprafata decat cu cea a unui submarin.

Cu toate acestea, ele au ajuns la Sevastopol, in martie 1915, operand in principal in Bosfor, impotriva navelor germane si turcesti, dar in special impotriva navelor comerciale ce tranzitau zona. Aceste submarine sunt creditate cu scufundarea a 16 nave comerciale, dar destinul lor n-a fost unul fericit: Morzh, s-a scufundat in mai 1917 dupa ce a lovit o mina –alte surse mentioneaza drept cauza, un atac aerian turcesc; Nerpa, a intrat in reparatii in anul 1917, la Nikolayev, dar n-a mai apucat sa redevina operational datorita lipsei pieselor de schimb, a fondurilor necesare, precum si a izbucnirii Marii Revolutii din Octombrie; Tyulen, a fost capturat de catre germani la Sevastopol, in 1918, ajungand ulterior in mainile britanicilor (noiembrie 1918). Nava a fost transferata Fortelor Albe, ale generalului Vranghel, participand la Razboiul Civil, refugiindu-se in urma avansului bolsevic, la Bizerte/Tunisia in anul 1920, vanduta ca fier vechi in 1924, si casata in 1930. Tyulen, este singurul submarin din aceasta clasa care a reusit sa captureze un vas comercial armat, in octombrie 1916, fiind vorba de nava Rodosto; Nerpa, a fost repus in functiune pe santierul naval Nikolayev, unde se afla pentru reparatii, in iunie 1922, de catre bolsevici, fiind rebotezat „Politruk” (stim cu totii ce erau jigodiile astea, mama lor de comunisti!), ulterior Nr.11; denumire sub care a ramas operational pana in decembrie 1930. In luna februarie 1931, a fost vanduta ca fier vechi si casata.
Submarinele din clasa Morzh, aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 630 tone, la suprafata/760 de tone, in imersiune; lungime 67 m; latime 4,5 m; inaltime 3,9 m; viteza maxima: aproximativ 20 km/h la suprafata, si cam 15 km/h in imersiune; autonomie de 4600 km.

Submarinele din clasa BARS, au fost realizate pentru Marina Imperiala intre anii 1914-1917, fiind derivate din clasa Morzh (unele surse le vad ca fiind o modernizare a acestei clase). Ca si suratele lor, si aceste submarine au fost concepute de catre I.G Bubnov si Boris Mihailovici Malinin, dar aveau motoare si armament mai puternice, coca dubla, fiind totodata primele submarine construite de noua oranduire bolsevica.

Clasa Bars

Desi aveau caracteristici net superioare clasei Morzh, aceste submarine sufereau din cauza stabilitatii si a flotabilitatii reduse, lipsei peretilor de compartimentare, vitezei mici de scufundare si a materialelor de slaba calitate. 24 de submarine au fost construite, la care ulterior, Marina Sovietica a reusit sa rezolve deficientele, toate fiind reproiectate si dotate cu echipamente moderne (mai putin 9 unitati care au fost pierdute), reducandu-se timpul de scufundare la maxim 30 s, primind totodata compartimente etanse si noi motoare Diesel, mai performante, noi conducte si noi tuburi lans-torpile (eliminandu-se tuburile montate extern, ce apareau si la clasa Morzh). Submarinele modernizate, au iesit cu totul din dotare abia la sfarsitul anilor *50 (exista surse care mentioneaza cel putin doua unitati, inca operationale). Cateva asemenea submarine au fost alocate Flotei Marii Negre.

 

Submarinele din clasa Bars modernizate in anii *30-40*, aveau urmatoarele caracteristici: greutate: 933 tone la suprafata/1354 tone in imersiune; lungime 68 m; latime 4,5 m; inaltime 3,9 m; viteza maxima: aproximativ 33 km/h la suprafata, si cam 17 km/h in imersiune; motorizare: doua motoare Diesel Kolomna, de 2640 CP+doua motoare electrice de 900 CP; autonomie de peste 3700 km, la viteza de 18 km/h, navigand la suprafata; echipaj 33 marinari, dar ultimele variante ajungeau si la 53 de oameni (dupa unele surse); armament: 8 tuburi lans-torpile de calibrul 533 mm (6 la prova si 2 la pupa, avand cel putin 14 torpile ca rezerva); un tun calibrul 100 mm, montat pe punte; un tun cu tragere rapida, calibrul 45 mm destinat apararii AA; o mitraliera de calibrul 7,62 mm (bataie maxima: 2400 m/150-1000 m, in trageri AA).

Torpilele uzuale sovietice, calibrul 533 mm, ce in mod cert s-au aflat si in dotarea submarinelor modernizate din clasa Bars, au fost:

-53-27, intrata in serviciul incepand cu anul 1927, fiind prima torpila de productie sovietica, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1710 kg; lungime 7 m; ogiva exploziva de 265 kg; viteza maxima de aproximativ 70 km/h; autonomie 3700 m. Era o modernizare a celor rusesti, calibrul: 456 mm, model 1912/533 mm, model 1917), fiind in productie pana in anul 1935. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

-53-36, intrata in serviciul incepand cu anul 1936, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1700 kg; lungime 7 m; ogiva exploziva de 300 kg; viteza maxima: de aproximativ 90 km/h, pe distanta de 4000 m/aproximativ 70 km/h, pe distanta de 8000 m; . Era o modernizare a primei torpile sovietice, 53-27, dar care nu era prea reusita, fiind scoasa din productie in anul 1938, cel mult 100 de bucati fiind construite. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

-53-38, intrata in serviciul incepand cu anul 1938, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1615 kg; lungime 7,2 m; ogiva exploziva de 300 kg; viteza maxima: de aproximativ 90 km/h, pe distanta de 4000 m/aproximativ 70 km/h, pe distanta de 8000 m/aproximativ 60 km/h, pe distanta de 10000 m. Era varianta locala a torpilei italiene de acelasi calibru, ce fusese cumparata de Marina Sovietica, in anul 1932. In WW II, aceasta torpila a fost dominanta in Marina Sovietica. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

Torpila 53-38

-53-39, intrata in serviciul incepand cu anul 1941, avea urmatoarele caracteristici: greutate 1780 kg; lungime 7,5 m; ogiva exploziva de 317 kg; viteza maxima: de aproximativ 100 km/h, pe distanta de 4000 m/aproximativ 80 km/h, pe distanta de 8000 m/aproximativ 70 km/h, pe distanta de 10000 m. Era, de fapt, o torpila 53-38, modernizata. A fost si in dotarea navelor de suprafata;

Torpila 53-39

-ET-80, era destinata exclusiv submarinelor, intrand in serviciu intre anii 1942-1943. Torpila avea urmatoarele caracteristici: greutate 1800 kg; lungime 7,5 m; ogiva exploziva de 400 kg; viteza maxima: de aproximativ 60 km/h, pe distanta de 4000 m. Aceasta torpila, a fost prima cu motor electric realizata de catre industria sovietica.

Va urma…

 
 WW

SURSE DATE SI POZE: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET.

www.battleships-cruisers.co.uk/russian_sub…

              www.navweaps.com/…/WTRussian_Main.ht.

             warfare.ru/?catid=267&linkid=1728

            www.cityofart.net/bship/u_boat.html
www.submarine–history.com/NOVAfour.htm –

            englishrussia.com/…/the-first-russian–subma…

           http://www.battleships-cruisers.co.uk/russian_sub…

 

ISTORIA SUBMARINELOR RUSESTI (3)

In Marina Sovietica, submarinele din clasa HOLLAND au fost cunoscute ca AGS, clasa A, iar cel putin dintre cele care au supravietuit timpului, au fost modernizate substantial la sfarsitul anilor *30, fiind destinate patrularii in jurul coastelor. Cel putin doua au fost pierdute in WW II.

 AG 14-CLASA HOLLAND

Interesanta este si povestea submarinelor HOLLAND din Marea Neagra. Flotei de aici, i-au fost alocate sase unitati, a caror soarta n-a fost deloc roza: AG-21, capturat de germani, apoi de catre britanici, a ajuns la sovietici, care l-au rebotezat, A-5; AG-22, a ajuns in Flota Alba a lui Piotr Vranghel (general rus, ce a devenit comandantul ulterior Revolutiei, comandant al unei parti din Armata Alba, participand la razboiul civil) stationata in portul Bizerta/Libia. Dupa anul 1921 a fost scos din uz si probabil casat; AG-23, rebotezat A-1, a fost abandonat in iunie 1942, la Sevastopol; AG-24, a fost rebotezat, A-2; AG-25, rebotezat A-3, s-a scufundat in luna octombrie 1943; AG-26, a fost rebotezat, A-4.

Se pare ca ultimele submarine din clasa HOLLAND din dotarea Marinei Sovietice au iesit din uz, abia in anul 1950. Aceste submarine modernizate, aveau urmatoarele caracteristici: greutate –in imersiune, 440 tone/ la suprafata, 361 tone; lungime 45,80 m; latime 4,9 m; pescaj 3,81 m; propulsie –doua motoare Diesel de 480 CP/doua motoare electrice de 640 CP/doi arbori port-elice; viteza maxima -24 km/h, la suprafata/19,4 km/h, in imersiune; autonomie -3240 km, la suprafata cu o viteza medie de 13 km/h/maxim 46 km, in imersiune, la o viteza medie de 5,6 km/h (29 km autonomie, in imersiune, la viteza maxima de 19,4 km/h); se putea scufunda la o adancime de cel putin 50 m; echipaj 30 de marinari; era armat cu opt torpile de calibrul 457 mm, si un tun de calibrul 47 mm.

Marina Imperiala Rusa, este creditata ca aflandu-se printre primele ce a utilizat masiv minele marine, incepand cu Razboiul Crimeei (peste 1800 de mine au fost amplasate in Marea Baltica, pentru a preveni apropierea navelor britanice de Kronstadt). Chiar si in timpul razboiului ruso-turc, din anii 1877-1878, Marina Imperiala Rusa a folosit un numar mare de mine, cel putin 1200, pe care le-au amplasat pe Dunare in vederea protejarii porturilor, reusind sa scufunde cel putin o nava turceasca. Printre primele mine s-a numarat, mina HERTZ, realizata probabil in anul 1876. La fel si in timpul razboiului ruso-japonez, cand un numar de 4275 de mine, au reusit sa scufunde, ori sa avarieze nave din flota japoneza: doua crucisatoare, cinci vedete, sase distrugatoare si o nava auxiliara.Aceasta mina a aparut in dotarea navelor imperiale, incepand cu anul 1898. Dupa anul 1939, minele erau numerotate cu o litera cod, dupa cum urmeaza: KB-Mina Korabelnaya (pentru navele de suprafata); PL –Podvodnaya Lodka (pentru cele de pe submarine). Primele mine rusesti, foloseau fuzee de contact cu focos electric, insa pana in anul 1908 acestea au fost inlocuite cu fuzee cu percutie mecanica, amorsata. Din 1939 au inceput sa fie realizate primele mine magnetice, ce au devenit operationale abia in 1942, precum cele din seria, AMD.

Initial, primele mine rusesti foloseau praf de pusca normal, ce nu prezenta siguranta in conditii de umiditate, dar acesta a fost inlocuit din anul 1908, cu exploziv (TNT).

In WW I, numai in Marea Baltica, in cadrul campurilor de mine, Marina Imperiala Rusa avea cel putin 38900 de mine, ofensive si defensive, ce ar reusit sa scufunde 48 de nave germane diverse, avariind inca 21. Si in WW II, Marina Sovietica a amplasat un numar mare de mine, dupa unele surse, peste 40000 de bucati, care sunt creditate cu distrugerea a cel putin 200 de nave de diferite categorii, inclusiv sovietice –cazute in propria capcana. O parte dintre submarine erau purtatoare de mine.

Akula 1908
Submarinul AKULA (Rechinul), a fost comandat in anul 1906, la Santierul Naval din Sankt Petersburg, la Marea Baltica, devenind operational in 1907/1908. Acest submarin a avut o soarta tragica, el lovind o mina, scufundandu-se in data de 28 septembrie 1915, cu tot cu echipaj. Acest submarin a fost proiectat de catre Ivan Bubnov si echipa sa, avand caracteristicile submarinelor MINOGA si KASATKA, dar cu performante superioare acestora. Initial, proiectantul intentiona ca motoarele submarinului sa fie pe benzina, dar in final solutia aleasa a fost cea a motoarelor Diesel, mult mai sigure si fiabile in exploatare. Submarinul era construit dintr-un singur corp cilindric, sudurile si niturile se gaseau doar acolo unde erau necesare, ceea ce crestea rezistenta corpului acestei nave la presiunea apei. Acest submarin, ce dispunea de 3 motoare Diesel, si un motor electric, ce antrenau 3 arbori port-elice, a fost primul capabil de croaziere lungi, din inventarul Marinei Imperiale Ruse.

Totodata, in anul 1912, AKULA a fost primul submarin rusesc care a tras o salva de cinci torpile, servind in cadrul Flotei Baltice, unde a participat la 16 misiuni de patrulare. In cadrul unei astfel de misiuni, submarinul a ratat scufundarea navei de patrulare costiera germane, BEOWULF, aflata sub comanda Fregattenkapitan Ebert. In cursul unei astfel de misiuni, submarinul a lovit o mina, scufundandu-se in apropiere de Ventspils (in Marea Baltica, acum apartinand Lituaniei).
Submarinul avea urmatoarele caracteristici: greutate -380 tone, la suprafata/475 tone, in imersiune; lungime 56 m; latime 3,7 m; pescaj 3,4 m; 3 motoare Diesel de 1900 CP/un motor electric de 300 CP; viteza maxima -19,6 km/h, la suprafata/ 9 km/h, in imersiune; autonomie -3500 km, la suprafata/70 km, in imersiune; echipaj 34 de marinari; armat -4 tuburi lanstorpile de calibrul 457 mm, si probabil, 4 mine.
Submarinul AKULA din 1908, are un demn urmas, dupa 80 de ani, care-i poarta numele. Numit Proiect 971 Schhuka-B, „Rechinul” de astazi, a aparut in dotarea Marinei Sovietice incepand cu anul 1986. Desi Marina dorea 21 de unitati, au fost realizate doar 15, in patru variante (dupa unele surse, dar in nomenclatorul NATO nu exista nicio referire la AKULA IV. Posibil sa fie vorba de dezinformare sau etape de modernizare, dar cert este ca dispune de trei variante), dintre care operative mai sunt 10 (9, in cadrul Marinei Ruse, si unul inchiriat Indiei-INS Chakra. Posiobil ca doua dintre acestea sa fie varianta I, modernizate la standard II/III). Acesta, este un submarin de atac cu propulsie nucleara (SSN), avand coca dubla (asemanator submarinelor mamut din clasa, Typhoon), fiind inarmate cu: patru tuburi lans-torpila de calibrul 533 mm (cu o rezerva interna de 28 de torpile. Unele dintre acestea pot fi armate cu ogiva nucleara, dar poate lansa si torpile Skhval), patru tuburi lans-torpila de calibrul 650 mm (cu o rezerva interna de 12 torpile.

Akula

 

La variantele II/III, tuburile de calibrul 650 mm pot fi dotate cu un manson special, care permite si lansarea de torpile calibrul 533 mm), dar poate lansa si rachete de croaziera anti-nava, de tipul, SS-N-16 STALLION (aceasta a aparut in dotare in anul 1981, avand autonomia cuprinsa intre 50-120 km. Poate fi dotata cu ogiva exploziva de mare putere, dar si cu ogiva nucleara de mica putere, avand motor racheta cu combustibil solid). Submarinul are in dotare rachete AA, SA-N-5/8/10 IGLA-M (un singur lansator triplu, utilizat numai atunci cand se afla la suprafata. Rezerva probabila este de 18 rachete, dar tipul rachetelor difera in functie de varianta), precum si rachete de croaziera, SS-N-21 SAMPSON (o varianta a KH-55, ce poate fi armata cu ogiva nucleara de 200 KT, subsonica, avand autonomia cuprinsa intre 2500-3000 km, 1700 kg greutate, 51 cm diametru. Variantele II si unele dintre variantele III, ale AKULA, dispun de 28 de asemenea rachete. Unele dintre submarinele AKULA, varianta III, dispun de rachetele MOSKIT si GRANIT, pe care le vom descrie in cursul acestui articol). Submarinul este considerat a fi foarte silentios, greu de detectat, avand coca construita din otel cu semnatura magnetica scazuta, avand 110 m lungime, fiind impartit in opt compartimente total etanse. Submarinele din clasa AKULA, aveau misiunea de a distruge marile grupari navale americane, conduse de catre portavioane, avand echipamente moderne de evitare a detectiei si contramasuri eficiente.

Variantele mai noi de AKULA, dispun de un reactor nuclear cu apa sub presiune (reactorul este racit cu apa. Apa incetineste neutronii facilitand reactia in lant necesara dezvoltarii puterii de propulsie) VM-5/OK-650M, capabil sa genereze 190 MW, precum si de doua motoare Diesel de mare putere, ce pot fi utilizate in caz de urgenta, avand puterea de 750 CP fiecare. Submarinul dispune de o elice cu pas fix, ce dispune de sapte pale, foarte atent realizata, ce genereaza un zgomot extrem de scazut (rusii se pricep sa realizeze elice silentioase, lucru recunoscut de catre SUA si NATO), ce permite submarinului sa evolueze la suprafata cu viteza maxima de 33 noduri (aproximativ 70 km/h), iar in imersiune cu 10 noduri (aproximativ 20-22 km/h). Pentru situatii de urgenta, dispune si de doua elice auxiliare, propulsate de doua motoare capabile sa dezvolte 370 KW, si o viteza de 3-4 noduri (aproximativ 10 km/h). Desi, adancimea maxima de scufundare este secreta, variantele II/III se pot scufunda la cel putin 600 m, avand peste 70 membri in echipaj, si provizii pentru cel putin 100 de zile. AKULA III, are greutatea maxima de 8140 tone, la suprafata, si de 12770 de tone, in imersiune.

AKULA III, dispune de rachete anti-nava, GRANIT (P-700/SS-N-19,12 rachete: racheta de croaziera anti-nava; greutate 7 tone; diametrul 0,85 m; ogiva –exploziva, de mare putere, in greutate de 750 kg/termonucleara, cu putere de 500 KT; ghidaj inertial/radar-activ/satelit; viteza supersonica, 2,5 Mach; autonomie cuprinsa intre 550-650 km) si MOSKIT (P-270/SS-N-22 SUNBURN, 12 rachete: greutate 4500 kg; lungime 9,475 m; diametrul 0,8 m; ogiva –explozive, de 320 kg/termonucleara, de 120 KT; supersonica, MACH 3; ghidaj activ-radar, posibil si satelit; altitudinea de zbor este de 20 m; autonomie de 120 km), torpile MK-40 (rezerva probabila de 30 de unitati) si VA-111 SHKVAL (rezerva probabila de 10 unitati), precum si rachete AA, S-300/400 (probabil 4 tuburi lansatoare). Are un echipaj format din 100 de marinari; greutate la suprafata de 9120 tone/14000 tone, in imersiune; lungime 150 m; diametrul de 20 m; inaltime de 15 m; reactor cu apa sub presiune de 250 MW; o turbina cu abur de 60000 CP; doua motoare Diesel a cate 1000 CP, fiecare; viteza maxima la suprafata de 30 noduri/50 noduri in imersiune; autonomie 110 zile. Sunt surse care mentioneaza varianta IV
Nu se stie cu certitudine starea operativa a acestor submarine, dar foarte probabil ele se afla in serviciu restrans. Ele au fost modernizate, fiind echipate cu noi sisteme de comunicatii prin satelit, noi sisteme de salvare, noi contramasuri. Exista surse care mentioneaza variantaIV ale AKULA, dar nu se stie inca nimic sigur despre acestea. Va urma…

 

  WW

 

 
SURSE DATE SI POZE: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET.

www.battleships-cruisers.co.uk/russian_sub…

              www.navweaps.com/…/WTRussian_Main.ht.

             warfare.ru/?catid=267&linkid=1728

            www.cityofart.net/bship/u_boat.html
www.submarine–history.com/NOVAfour.htm –

            englishrussia.com/…/the-first-russian–subma…

           http://www.battleships-cruisers.co.uk/russian_sub…

ISTORIA SUBMARINELOR RUSESTI (2)

Primul submarin militar proiectat si construit in Rusia, dupa reguli ce sunt perfect valabile si astazi, a fost DELFIN. Acesta, a luat nastere in anul 1901, atunci cand comisia Ministerului Marinei Imperiale, a autorizat echipa formata din locotenenti M.N Beklemishev, I.S Goryunov si arhitectul naval, I.G Bubnov (acesta, mai tarziu, in anul 1918, avea sa devina seful Corpului Arhitectilor Navali, al Departamentului de Navigatie Subacvatica, si profesor-emerit la Academia Navala Nikolaiev), sa proiecteze si sa construiasca un submarin de lupta, pe santierul naval din St. Petersburg.

 

Submarinul „Delfin”

Aceasta echipa avea sa devina mai tarziu, nucleul Institutului “Rubin” –destinat proiectarii si constructiei de submarine, unic in Rusia de astazi. Sursa de inspiratie pentru echipa de proiectanti, a fost submarinul din clasa HOLLAND, realizat in SUA; submarin pe care Marina Imperiala Rusa l-a avut in dotare.

Initial, acest proiect a purtat numele de “Torpilor nr.113”, ulterior, pe data de 5 iunie 1904, fiind botezat, DELFIN. Submarinul avea doua motoare: unul pe benzina de 300 CP, destinat navigarii la suprafata, si unul electric de 120 CP, destinat navigarii in imersiune. Nava avea urmatoarele caracteristici: lungime 19,6 m; latime 3,59 m; inaltime 3 m; greutate: 113 tone, la suprafata/135,5 tone, in imersiune; coca formata din placi nituite, realizate din otel combinat cu nichel –o solutie revolutionara pe atunci, avand grosimea cuprinsa intre 4-8 mm, ceea ce permitea scufundarea la adancimea maxima de 55 m (o performanta remarcabila in acele vremuri de inceput). Motorul pe benzina, asigura viteza maxima de 9 noduri (aproximativ 20 km/h) si o autonomie de 243 mile marine (aproximativ 486 km). In imersiune, motorul electric dezvolta viteza maxima de 4,5 noduri (aproximativ 10 km/h), submarinul avand autonomie de 28 mile marine (aproximativ 56 km). Submarinul a ramas operational pana in anul 1917.

Submarinul „Delfin”, anul 1903

 

„Delfin”, anul 1904

Submarinul era armat cu doua torpile de 45 mm, montate extern, avand echipajul format din 2 ofiteri si 20 de marinari. Interesant este faptul ca Marina Imperiala Rusa era interesata sa-si formeze un corp puternic de submarinisti, astfel ca in anul 1909 numarul acestor militari specializati se ridica deja la peste 100 de ofiteri. Acestia, in urma unui ordin dat de catre conducerea Marinei in data de 26 ianuarie 1909, erau obligate sa poarte un pieptar din argint, pentru a se distinge ca fiind o elita intre ceilalti marinari, totodata reprezentand un stimul in vederea inrolarii si angajarii in arma “submarine” (pe atunci, submarinele nu erau considerate sigure, iar inrolarea la aceasta arma era redusa. Acest pieptar din argint a reprezentat un stimul pentru ofiterii Marinei Imperiale Ruse). Si mai interesant este faptul ca Marina Imperiala Rusa, dispunea in anul 1918, chiar si dupa Marea Revolutie din Octombrie, de un numar mare de submarine -73 de unitati, dintre care 32 erau realizate local de catre echipa lui I.G Bubnov, care mai avea inca patru unitati aflate in diferite stadii de constructie.
Submarinele din Clasa Som au fost construite pentru Marina Imperiala Rusa, intre anii 1904-1907, fiind proiectate de catre firma Electric Boat Company, din SUA, fiind de fapt submarine din clasa HOLLAND 7P, asamblate in Rusia. Aceste submarine au fost comandate in regim de urgenta, datorita razboiului ruso-japonez (1904-1905). Ele erau concepute si proiectate sa poata fi dezmembrate usor, pentru a fi transportate cu trenul –erau construite din sectiuni, fiind doar asamblate pe santierul Nevski, din Sankt Petersburg, de catre Compania Navala Neva. De altfel, aici au fost construite sapte unitati, intre anii 1905-1913, constructia lor decurgand lent. Japonia si Tarile de Jos, au construit si ele acest tip de submarin, diferenta fiind doar la suprastructura, care la cele rusesti era mai mare, datorita fosei periscoapelor.

 BELUGA -CLASA SOM

SOM (Somn), primul submarin asamblat aici, avea urmatoarele caracteristici: greutate -105 tone, la suprafata/ 122 tone, in imersiune; lungime 20 m; latime 3,5 m; pescaj 2,9 m; motor: pe benzina de 160 CP, pentru navigare la suprafata/ motor electric de 70 CP, pentru navigarea in imersiune; viteza: la suprafata 8,5 noduri (aproximativ 19 km/h)/in imersiune 6 noduri (cam 12 km/h); echipaj 24 marinari si ofiteri; era armat cu o torpila si o mitraliera (aceasta probabil era de calibrul 7,62 mm, Maxim MG, avand 26,5 kg greutate, 1,107 m lungime, putand trage intre 520-580 de proiectile/minut; raza de actiune era probabil de peste 1000 m, putand trage si AA, la inaltimea maxima de 150 m. Se pare ca ulterior, rusii au asimilat in fabricatie aceasta mitraliera, cert este ca in anii *30 era inca in dotare).

Interesant este faptul ca un asemenea submarin, botezat SCHUKA (expediat cu trenul la Vladivostok, in noiembrie 1905), a participat la teste in ape inghetate, menite a determina fezabilitatea submarinelor in ape reci. Testele au fost un succes, Marina Imperiala Rusa tragand invataminte importante in ceea ce priveste pregatirea si comportarea unui submarin, in mediu inghetat si ape reci. Acest lucru a reprezentat o premiera, ulterior, submarinul fiind alocat patrularii in jurul insulelor din zona.

Cu acest tip de submarin, in data de 16 mai 1908, Marina Imperiala Rusa a efectuat un experiment inedit, ce a constat in „imbarcarea” la bordul submarinului PESKAR, a doi berbeci, a doi iepuri, si a unui caine. Dupa ce rezervoarele de balast au fost umplute, echipajul a parasit nava, trapa fiind inchisa, iar submarinul scufundat cu ajutorul unui cablu atasat la un scripete, de care era legata o greutate mare, si scufundat la adancimea de 7 m. Doua incarcaturi explozive au fost asezate anterior la aceasta adancime, simuland torpile ce ating coca unei nave. Prin detonare, s-a urmarit daca explozia „propriilor” torpile ar putea afecta structura de rezistenta a navei si integritatea echipajului. Experimentul a fost un succes, demonstrand faptul ca submarinul era rezistent, „echipajul” neavand de suferit. Acest experiment, poate fi considerat o premiera, fiind de fapt un test de rezistenta structurala a cocii submarinului, si de supravietuire in mediu ostil pentru submarinisti (dupa acest experiment, submarinele au fost privite cu mai multa incredere de catre echipajele lor).
Cu toate acestea, submarinele nu erau sigure, avand defectiuni, cu deosebire la pompe si robineti. Ulterior, in timp, acestea au fost remediate. Ele au reprezentat insa, un atuu important in procesul de formare si pregatire a echipajelor, precum si in stabilirea si invatarea tacticilor de lupta submarina.
In data de 22 noiembrie 1907, un submarin din aceasta clasa, botezat SUDAK (Bibanul), a fost transportat pe calea ferata la Marea Neagra, devenind primul submarin rusesc din aceste ape. In anul1913, acest submarin s-a lovit de un recif, fiind avariat. El a fost remorcat de catre un torpilor pana in portul Sevastopol, unde a fost reparat.

ALLIGATOR -CLASA KAIMAN 1908

Un asemenea submarin, botezat BELUGA, a fost modificat in mai 1913, montandu-i-se o conexiune de care se putea atasa un furtun cu aer, ce ar fi permis echipajului sa supravietuiasca in caz de scufundare accidentala. De altfel, Marina Imperiala Rusa a realizat in data de 18 mai 1913 un experiment inedit si inovator in acele vremuri. La acea data, un scafandru a coborat pana la submarinul scufundat anterior in port (probabil este vorba de Sevastopol), de care a atasat un furtun cu aer pompat de la suprafata –un experiment legat de modalitatile de salvare a echipajului in caz de urgenta, ce a reprezentat o premiera.

In data de 24 februarie 1918, submarinele SCHUKA, PESKAR, BELUGA si STERLJAD, au fost confiscate de catre germani, care le-au dus in Germania unde le-au casat. Ulterior, in data de 1 mai 1918, submarinele LOSOS si SUDAK, au fost si ele confiscate de catre germani, dar acestea au ajuns pe mana francezilor in noiembrie 1918, care le-au abandonat in portul Sevastopol, sabordandu-le (in vara anului 1932, ele au fost ranfluate de catre scafandrii sovietici, fara a fi insa restaurate, modernizate si repuse in functiune. Cel mai probabil au sfarsit la fier vechi, fiind casate).
Marina Imperiala Rusa, a operat un numar mare de submarine din clasa HOLLAND. Acestea erau proiectate de catre americanul, John Philip Holland, si construite de catre Electric Boat Company, fiind cunoscute in Marina Rusa si ca Holland AG (Amerikansky Golland), intrand in dotare incepand cu anul 1916, cand au fost comandate 11 unitati. Acestea, au fost livrate cu vaporul, la Vladivostok, sub forma de kituri, dupa care au fost transportate pe calea ferata Trans-siberiana la santierul naval din Sankt Petersburg, precum si la cel din Nikolaiev, la Marea Neagra. Interesant este faptul ca aceste submarine, erau echipate cu „Traductoare Fessenden” -primul sonar operational, creat de catre americanul Reginald Fessenden, posibil in anul 1914. Acesta, era un dispozitiv simplu, ce trimitea un impuls de la un traductor de sunet, si apoi masura timpul necesar pentru impulsurile de sunet reflectate inapoi, cunoscandu-se viteza de propagare a sunetului in apa, de aproximativ 1500 m/s. El incepuse sa fie montat si pe nave de suprafata, putand teoretic sa detecteze un iceberg de la o distanta de 2 mile (aproximativ 4-5 km). Cu toate acestea, sistemul nu putea sa determine in mod clar directia si localizarea certa, a obstacolului sau a tintei.

HOLLAND AG-14

Kiturile submarinelor au fost construite la Santierul Naval Barnet, in Vancouver-Canada, dar asamblarea lor in Rusia a decurs lent, aceste submarine deosebindu-se de cele din clasa SOM, fiind mai mari si mai bine inarmate, fiind asemanatoare clasei H. Asamblarea lor in Rusia a fost drastic incetinita de Revolutia Bolsevica, unele fiind finalizate abia in anii 1918-1919. Mai mult decat atat, Marina Imperiala Rusa lansase o comanda suplimentara de inca sase unitati, dar comanda n-a fost onorata datorita Revolutiei, submarinele fiind preluate in final de catre US NAVY, in anul 1918. Cu toate acestea, 17 unitati au fost realizate, mare parte dupa razboi, fiind inregistrate ca AG, dintre care doua au ajuns in 1918 la Marina Ucraineana (AG-21/26), unul a fost preluat de catre Trupele Albe (AG-22), iar cinci au ajuns in Armata Rosie. Ulterior, cinci asemenea submarine au fost alocate de catre Marina Sovietica, Flotei Marii Baltice, iar sase, Flotei Marii Negre. Finlandezii, au pus si ei mana pe doua astfel de submarine, AG-12/16, sabordate de catre rusi in 1918, in portul Hanko, la Kronstadt, datorita apropierii trupelor germane. Aceste submarine n-au putut pleca deoarece nu faceau fata marii agitate, dar finlandezii le-au ranfluat, intentionand sa le repuna in functiune. Din pacate, situatia economica grea din anii *20, precum si vechimea acestor nave, a dus in final la dezmembrarea si casarea lor.

 

WW

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (3)

  Intr-o discutie cu Roosevelt ce a avut loc in luna octombrie 1942, Stimson a abordat problema colaborarii cu Marea Britanie. Subliniind ca 90% din lucrari se executau in SUA, el a sugerat ca viitoarele schimburi cu englezii sa fie mentinute la un nivel minim. Roosevelt a fost de acord, considerand ca obligatiile sale fata de Churchill in aceasta privinta erau foarte vagi.

Avand acoperirea lui Roosevelt, administratorul stiintific Bush nu le-a lasat englezilor nicio speranta. In raspunsul catre Anderson, el a refuzat cererea de construire a unei uzine-pilot britanice de separare izotopica in Statele Unite, pe motiv ca programul american era deja supraincarcat.

Englezii au protestat, si s-a hotarat sa se supuna din nou problema lui Roosevelt. Acest lucru s-a facut in decembrie 1942, in luna in care pila lui Fermi a inceput sa functioneze, in timpul unei sedinte a consiliului de conducere al sectiei S-1. Presedintele a confirmat atunci, decizia de lansare a efortului industrial ce avea ca scop, realizarea primelor bombe atomice la inceputul anului 1945. Exact la un an dupa atacul de la Pearl Harbor, puternica masina industriala americana era pus ape roate, urmarind realizarea celui mai formidabil proiect militar de pana atunci –realizarea bombei atomice!

In ceea ce-i priveste pe englezi, Roosevelt a decis limitarea schimburilor la nimic mai mult decat informatii pe care tara primitoare putea sa le solicite pentru scopuri militare imediate.

La inceputul lunii ianuarie 1943, americanii au trimis un memoriu englezilor si canadienilor, precizand conditiile in care vor avea loc in viitor schimburile de informatii intre Statele Unite si partenerii lor. Pentru echipa anglo-canadiana, care tocmai se stabilise in Canada si astepta sa profite de apropierea de laboratorul din Chicago si de inepuizabilele resurse financiare americane, aceasta decizie a reprezentat o lovitura cumplita, fiind vazuta ca fiind o declaratie de disociere din partea SUA; si asta, dup ace pana atunci, schimburile de informatii intre cercetatorii englezi si cei americani fusesera complete.

In confruntarea ce a urmat, englezii credeau ca mai detin un atu (se inselau insa amarnic, dar nu stiau asta inca!). Acest atu era Canada, care poseda o mina de uraniu, a doua ca marime din lume, dar el era deja pierdut, fiindca la sfarsitul anului 1940. Edgar Sengier, directorul executiv al societatii Union Miniere du Haut Katanga hotarase, dand dovada de o mare capacitate de anticipatie (posibil ca SUA sa fi facut aici, un joc “inteligent”), expedierea din Africa la New York a unei cantitati considerabile de minereuri foarte bogate in uraniu –circa 1200 de tone, cam tot atat cat rezervele de uraniu detinute de catre Belgia la inceputul razboiului. Acest stoc a fost cumparat mai tarziu de catre “Proiectul Manhattan” impreuna cu o alta cantitate deja extrasa, care se afla in Congo. Aceste achizitii erau vitale pentru succesul efortului american, deoarece extractia acestui minereu a fost intrerupta in Africa inca din 1937, nefiind reluata pana in anul 1944.

Din acest motiv, mina canadiana devenea un atu primordial pentru Imperiul Britanic (credeau in mod eronat ca pot “santaja” SUA sa-i faca “parteneri” cu drepturi depline in programul nuclear. Lovitura, statea sa vina, urmand sa-i trezeasca definitiv pe britanici, din “visul nuclear propriu”), fapt despre care guvernul canadian fusese informat in 1942. Dupa aceasta notificare, guvernul canadian, fara a informa Marea Britanie, a autorizat in decembrie 1942 compania miniera canadiana sa semneze un contract de vanzare cu guvernul american, privind toata productia pana la sfarsitul lui 1946. Englezii, n-au aflat de acest contract de vanzare cu guvernul american, decat in primavara lui 1943, si asta, din surse particulare, fiindca atat americanii cat si canadienii, “au uitat” sa-si informeze “partenerii”…

Ba mai mult decat atat, englezilor li s-a “explicat” ca ministrul canadian de resort, Clarence Howe, nu si-a “dat seama” de importanta tranzactiei cand contrasemnase contractul, facandu-l pe Churchill sa spuna ca acesta “a tradat Imperiul Britanic” (o “tradare” lesne de inteles. In acei ani, Anglia nu putea asigura Canadei cele necesare efortului de razboi, acest lucru fiind posibil doar SUA).

Astfel, cei aproximativ 100 de cercetatori britanici condusi de catre Halban, se vedeau cu munca restrictionata, neavand acces direct si neangradit, la uraniu, apa grea si ajutorul tehnic american.

In mai 1943, la Washington, Churchill l-a intalnit din nou pe Roosevelt si a mai pus o data problema uraniului. El si-a sustinut convingerea ca in domeniul atomic, ca si in toate celelalte domenii ce fac obiectul unor eforturi commune, este necesara colaborarea, indiferent de proportiile relative ale contributiei celor doi parteneri (credea profund in “parteneriat”, fiind un gentlemen, insa, planurile SUA de a domina in acest domeniu, ulterior, nu se potriveau deloc cu fair-play-ul britanic). Din nou, Roosevelt si-a luat angajamente cu totul satisfacatoare pentru britanici, pe care insa stia foarte bine ca n-avea cum sa le respecte. Aceste angajamente, nici de aceasta data, n-au avut vreo urmare practica.

Cu toate acestea, in iulie 1943, situatia s-a schimbat oarecum. Ministrul american de razboi, Stimson, care se afla la Londra impreuna cu Bush pentru a discuta, printre altele, probleme tinand de lupta antisubmarina impotriva germanilor, au fost convocati de catre Churchill. Astfel, pe data de 15 iulie 1943, Churchill isi manifesta fata de Bush profunda nemultumire si indignare fata de evolutia problemei uraniului. O saptamana mai tarziu, primul ministru britanic i-a primit pe Stimson si Bush in Downing Street, in prezenta lui Anderson si Cherwell. Dupa evocarea, cu amaraciune, a istoriei trecutului apropiat, Churchill, care probabil si-a dat seama ca Anglia ar putea ramane “pe afara” in ceea ce priveste programul nuclear, a fost de acord cu un nou proiect de colaborare cu SUA, in termenii dictate de aceasta, cerandu-i lui Anderson sa-l redacteze in termeni acceptabili pentru americani.

Din acest moment, toate probleme s-au rezolvat rapid. Anderson s-a dus la Washington si nu a intampinat nicio dificultate in a elabora un text final pentru un acord de colaborare, care doua saptamani mai tarziu a fost prezentat sefilor de stat la conferinta la nivel inalt, de la Quebec-Canada.

Aici, pe data de 19 august 1943, s-a semnat un acord privind “Reglementarea colaborarii organismelor SUA si Regatului Unit in problema Tube Alloys”. Canada, desi nu era parte semnatara, a fost permanent informata de stadiul negocierilor, deoarece trebuia sa fie asociata la implementarea acordului.

Acest prim tratat atomic international avea sa influenteze politica mondiala si dominatia SUA, dupa sfarsitul razboiului, Anglia sperand, ca intr-un final, sa se afle si ea alaturi de partea americana. Acest tratat, stabilea dreptul fiecaruia dintre parteneri (SUA+Anglia) drept de veto asupra comunicarii informatiilor secrete unei terte parti, precum si dreptul de a impiedica orice transfer de cunostinte, inclusiv fata de Aliati (cu alte cuvinte, asigura, dupa razboi, hegemonia anglo-americana in domeniu nuclear, si suprematia SUA in special. N-aveau de unde sa stie ca lucrurile nu vor ramane asa, URSS fiind la curent cu toate cercetarile nucleare anglo-americane, prin spionaj. Cu alte cuvinte, de ceea ce le-a fost frica, n-au scapat!).

Acest acord, urma sa se aplice in trei domenii: procurarea materialelor nucleare, participarea oamenilor de stiinta britanici la lucrarile intreprinse in Statele Unite si proiectul anglo-canadian. Acest acord a dus la excelente relatii intre generalul american, Leslie Groves (conducatorul “Proiectului), si savantul englez in domeniul nuclear, James Chadwick (laureate al Premiului Nobel, desemnat de catre guvernul britanic sa tina legatura cu americanii). Se deschisese insa, pentru Marea Britanie, “poarta” catre arma nucleara…

 

 WW

 

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

AIM-120D AMRAAM-probleme

Dupa nesfarsitul cosmar cu oxigenul de pe F-22 Raptor, americanii saracii, nu au odihna si somn linistit, pentru ca alta belea, tot pe bani multi, se profileaza la orizont.

AIM-120 AMRAAM nu vrea sa functioneze la temperaturi scazute! De fapt nu racheta toata, ci doar motorul, asta daca poote exista vreo consolare in acest aspect. Mai clar atunci cand avionul, cu racheta cu tot, urca la mari inaltimi, acolo unde temperatura scade zdravan sub -20 de grade, functionarea motorului in parametrii devine…loterie! Poate merge, poate nu merge.

Problema nu este noua, ci are deja doi ani de cand s-a descoperit si tot de doi ani nici o racheta AIM-120 nu a mai fost livrata Fortelor Aeriene Americane. Bineinteles ca s-au apucat sa cerceteze, sa vada ce si cum, insa dupa o jumatate de miliard cheltuita si doi ani de cercetari, nimic suspect nu a fost descoperit. Producatorul rachetei se jura pe toate cele sfinte, ca nu este vina lui! Adica cum dracu sa fie el de vina daca motorul este practic identic cu cel folosit si inainte, cand nu erau nici un fel de problema?!

Dar dupa doi ani de cercetari si o gramada de bani…misterul persista, desi biata racheta, de-a lungul lungii sale cariere, a trecut prin mai multe modernizari si foarte multe componente actuale sunt noi. Cu toate astea, probleme majoare nu au existat niciodata pana acum…dar este un inceput pentru toate.

F-16 lansand AIM-120D AMRAAM

Istoria AMRAAM-ului incepe in 1992, atunci cand a inlocuit in serviciu “batrana” AIM-7, cu 30 de ani vechime in spate. Gandita special pentru a remedia toate defectele  si neajunsurile observate de-a lungul timpului la AIM-7, noua AMRAAM nu prea a avut oportunitati de afirmare. Au fost un pic peste 6 lansari de lupta, in conditii reale, lansari care au dus la tinte lovite.

Varianta “D” a AMRAAM-ului, a intrat in serviciu in urma cu cinci ani si are o raza marita, o mai buna rata de disponibiliate si o rezistenta sporita la contramasuri. Pana in acest moment AIM-120D a prins aproximativ 2 milioane de ore, zburand pasnic sub aripile avioanelor de lupta, iar din totalul de 10000 de bucati produse, aproximativ 2400 de bucati au fost lansate in lupte simulate sau de proba.

AMRAAM AIM -120D cantareste 172 kg., o lungime de 3.7 metri, 178mm diametru.Pretul per bucata este de un milion de dolari, iar statistic o data la 1500 de ore apare o defectiune a unei componente.

 

Sursa: strategypage

 

GeorgeGMT