Arhive pe categorii: Istorie

Mai actual ca oricând. Să nu uităm Diktatul de la Viena – 30 august 1940

Standard

De ce avem noi romanii nevoie de Armata?! La ce ne trebuie o forta militara credibila si puternica?! De ce vrem avioane si tancuri, fregate si submarine?! De ce  Armata este INTOTDEAUNA o prioritate, in total dezacord cu opinia actualei clase politice?!

Istoria ne arata ca oricate aliante am avea, oricat de linistitoare ar fi vremurile pe care le traim, relatile dintre oameni se reduc pana la urma la forta. Adica supravietuieste doar cel mai puternic.

Si exact aceeasi axioma se aplica si in cazul tarilor! Daca suntem suficient de idioti sa uitam lectiile istoriei, daca suntem suficient de natarai sa uitam patimile bunicilor nostri, din vara blestematului an 1940 si daca chinurile monstruoase prin care Romania sfasiata si de la nord si de la sud, ne sunt straine, el bine atunci, s-ar putea sa mai retraim, candva, acelasi calvar.

Fara o forta militara respectabila si bine dotata, fara o Armata redutabila, gata sa moara cu orice dusman de gat…sa ne fereasca Bunul Dumnezeu de mila vecinilor si garantiile aliantelor din care facem parte.

 

Daca cineva a uitat data de 30 august 1940, citi mai jos un articol preluat din Ziuaveche

 

Istoria uitată riscă să se repete. În urma Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, Ungaria horthystă a primit cadou de la Germania nazistă şi Italia fascistă nord-vestul Transilvaniei, unde populaţia majoritară era românească.

 

30 august 1940 – Diktatul de la Viena nu trebuie uitat

 

De asemenea, în urma discuţiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei. Aceste decizii au venit în completarea aplicării capitolului 3 al protocolului secret din 23 august 1939, dintre Germania şi URSS (Pactul Ribbentrop-Molotov), prin care România a fost forţată (ultimatumul din 26 si 28 iunie 1940), să cedeze nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi teritoriul Herţei (ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei).

 

Astfel, vineri, 30 august 1940, la ora 15.00, în Sala de Aur a Palatului Belvedere din Viena s-a semnat „Diktatul de la Viena” .Delegaţia României, formată din ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, şi Valter Pop, a fost obligată să accepte şi să semneze „arbitrajul”, prin care ceda Ungariei horthyste partea de nord-vest a Transilvaniei de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.667.007 locuitori, din care: 50,2% români, 37,1% unguri, 2,8% germani, 5,7% evrei, 4,3% alţii. Consiliul de Coroană, desfăşurat la Bucureşti, în 30-31 august 1940, lua la cunoştinţă de „Diktatul de la Viena”. Nicolae Iorga arăta: „Noi n-am luat nimănui nimic; suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”.

 

Bilanţul atrocităţilor săvârşite de autorităţile horthyste asupra populaţiei româneşti din Transilvania de Nord, după 30 august 1940, potrivit maritiriromani.com:

 

-sute de crime bestiale, schingiuiri, bătăi, arestări, profanări, devastări în masă, devastări răsleţe, internari în lagăre, tâlhării, jafuri, devastări de sate româneşti, pângăriri, profanări, incendieri, dărâmări de biserici, expulzari ale populaţiei româneşti.

-Statistici din URMAŞII LUI ATILLA de RADU THEODORU, Editura MIRACOL, Bucuresti 1999:

 

“In judeţul Sălaj: 436 de crime bestiale; 235 de schingiuiri; 602 de bătăi cumplite organizate; 978 de arestări; 9 profanări; 22 de devastări organizate; 91 de devastări savârşite individual.

 

-In judeţul Someş. 38 crime bestiale; 34 schingiuiri; 329 bătăi cumplite; 1223 arestări; 5 profanări 2 devastări organizate; 17 devastări savârşite individual.

 

-In judeţul Bihor, judet tinta al hungarismului din epoca 1867- 1919: 151 crime bestiale; 203 schingiuiri; 951 bătăi salbatice; 2593 arestări; 7 profanări ; 5 devastări organizate; 21 devastări .

 

-In judeţul Satu-Mare, 28 asasinate; 164 schingiuiri; 451 bătăi salbatice; 1157 arestări; 14 profanări ; 11 devastări organizate; 8 devastări

 

-In judeţul Cluj, 174 crime bestiale; 216 schingiuiri; 701 bătăi salbatice; 6369 arestări; 12 profanări ; 7 devastări colective; 93 devastări.

 

-Acelaşi statut pentru judeţele Trei Scaune, Ciuc, Năsăud, Odorhei, Maramureş.

 

– Se adaugă: schingiuirile in masa, la Belini, 22; la Poiana Sărată 14 (jud.Trei Scaune); 20 la Miercurea Nirajului – Mureş; 13 la Carei, 37 la Cosniciul de Jos, 22 la Horea, 25 la Ianculeşti, 29 la Morca, 33 la Scărişoara Nouă, 11 la Zalău astea toate numai in judeţul Sălaj; apoi bătăi le in masă: 56 numai la Diosig, 165 la Oradea, 334 la Mihai Bravul, judeţul Bihor, ca să nu incarc constiinţele ungurimii din Mureş, Trei Scaune, Sălaj, Somes, Ciuc, unde la Gheorghieni s-au inscris spre necinstea lor vesnica 223 de bătăi in masa; Nasaud Cluj şi Satu Mare. Dărâmări de biserici româneşti: in Mureş la Panet, in Trei Scaune la Borosneul Mare, Capeni, Camandia, Zagon; in Ciuc la Borsec si Ditrau: la Odorhei in Aldea, Biborteni, Craciunel, Varghis, Meresti, Ocland, Racosul de Sus; in MaraMureş la Bistra…

 

– In judeţul Trei Scaune: Covasna unde au fost devastate 80 de case româneşti; Lunca Ozunului, Valea Mare, Ozun, Zabala, Zagon;In Sălaj: Horea, Istrau, Ianculeati, Ip, Lucaceni, Marba Noua, Scarisoara Noua,Trăznea; in Ciuc: Tulghes, Frumoasa, Bicazul Ardelean; in Cluj: Manastur, Baciu, Chiuteni, Cojocna, Floresti; in Bihor: Diosig, Iosia- Colonie, Mihai Bravul, Salard, Salonta-Colonie, Sohodol-Lazuri; in Satu- Mare: Gelu, Istrau, Lazuri, Lucaceni, Principele Mihai, Colonel Paulian.

 

– La toate crimele, samavolniciile şi holocaustul impotriva populaţiei romaneşti din teritoriul cedat au participat, conform unui plan comun de exterminare, Armata Regală Ungară, prin unitaţi şi sub-unităţi dislocate in teritoriu, coordonate de Biroul 2 al Marelui Stat Major; Magyar Kiralyi Rendorseg-Poliţia regală maghiară, instalată în toate capitalele de judeţ şi in oraşele de subordonare judeţeană; secţia specială din Capitanatul general al politiei, Kozbiztonsagi Osztaly sau secţia siguranţei publice; corpul detectivilor şi serviciul de apărare al statului – ALLAMRENDESZETI OSZTALY. Tot acest eşafodaj al terorii sprijinit activ de organizaţiile paramilitare şi teroriste încadrate cu unguri.localnici şi de informatorii alcătuiţi din preoţi catolici, unitarieri, protestanţi, din invăţătorimea ungurească, funcţionărime şi elementele declasate ale societăţii.

 

– Până la 23 august 1944 totalul expulzaţilor şi al refugiaţilor din teritoriul cedat, Transilvania de Nord, s-a ridicat la peste 500.000 de români.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reclame

TEHNICA BLINDATA: BLINDATE FRANCEZE (4)

Standard

Masina blindata, SAURER CAT, aparuta in anul 1928, a fost realizata in numar foarte mic, de doar 20 de unitati, toate destinate CAT (Compagnie Africaine de Transport) din Maroc. Acest vehicul blindat, era realizat pe sasiu de camion, fiind destinat recunoasterii. In Maroc insa, ele au indeplinit in principal rol de escorta a convoaielor companiei CAT, avand urmatoarele caracteristici: lungime 5,97 m; latime 1,96 m; inaltime 2,62 m; echipaj 4 oameni; motor in 4 cilindri, posibil Diesel; putere 35 CP; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; blindaj de 8 mm; armament –mitraliera de calibrul 8 mm, Hotchkiss. Se pare ca unele dintre vehicule erau armate cu tun de calibrul 37 mm.

Saurer Cat

Acest vehicul a fost realizat pe sasiu de camion, fiindca filiala franceza a firmei mama elvetiene, Adolphe Saurer AG, din Suresnes –Automobile Industrieles Saurer, infiintata in anul 1909 –fabrica camioane pentru armata franceza (a realizat o productie mare, de diferite tonaje, dar in principal camioane de 5 tone, atat in WW I, cat si in WW II).

Interesant este faptul ca firma elvetiana, Adolph Saurer AG, a aparut in anul 1853, in districtul Arbon, cantonul Thurgau, fiind cel mai important producator de camioane grele din Tara Cantoanelor. Datorita calitatii lor deosebite, camioanele Saurer si motoarele ce le echipau (acestea erau extrem de fiabile, cu deosebire cele Diesel, ce dispuneau de injectoare moderne), au fost realizate sub licenta in mai multe tari, precum: Franta, Italia, Austria. Din anul 1915, firma Saurer a avut o colaborare foarte buna cu firma MAN, din Germania.

Saurer Germania

Pe timpul ocupatiei germane, productia firmei Saurer, filiala franceza, a fost destinata in mare parte germanilor, dar si trupelor regimului de la Vichy. Oricum, dupa capitularea Frantei, germanii au capturat un numar mare de camioane ale armatei franceze, printre care si Saurer de diferite tonaje. Pe toate acestea, bineinteles, nu s-au sfiit a le pune in serviciul propriu. Productia insa a fost foarte mare, spre exemplu, numai in anul 1943, s-au realizat 1374 de exemplare de 3-5 tone, pe benzina sau Diesel, avand motoare cu 6-9 cilindrii.

SAURER TYPE 3 -5 TONE

Mare parte dintre acestea erau destinate transportului de trupe si materiale, remarcandu-se insa vehiculele cisterna, ce puteau transporta combustibil sau apa, in rezervoare de 12-18 tone (un numar mic de asemenea vehicule specializate, intre 15-30 de unitati, au fost capturate de la francezi).

Saurer cisterna

Camioanele Saurer, au avut in exploatare germana si un rol sinistru. Un numar incert de asemenea vehicule, rechizitionate ori capturate, dar de uz civil, au fost echipate cu generatoare de gaz (rezultat din arderea combustibilului. Mai bine spus, era vorba de gazele de esapament extrem de toxice, ucigand prin asfixiere. Aceste camioane n-aveau prelata ci suprastructura metalica, in care erau urcate victimele nevinovate si nestiutoare –acestea credeau ca sunt transportate in alt loc, camioanele fiind dotate chiar si cu banci- iar usile se inchideau ermetic, putandu-se deschide doar din exterior. Se dadea drumul la motor, iar gazele de esapament rezultate in urma procesului de ardere al combustibilului era evacuat in interior, victimele sufocandu-se) si utilizate in lagarul de exterminare de la Treblinka, din Polonia (aproximativ 750000 de evrei de diferite nationalitati si 2000 de romi au fost ucisi aici). Cu toate acestea, SS a considerat „procedeul” ca avand „productivitate scazuta”, renuntand la acesta relativ repede. Sinistru, bietii oameni! Au fost folosite in acest rol inclusiv autobuze Saurer, avand motoare de 60-100 CP.

Saurer tip B

O varianta interesanta, dupa parerea mea, de vehicul blindat creat de catre firma Saurer, de aceasta data, filiala din Austria, este autoblindatul RR-7. El a fost realizat pentru armata austriaca, avand ca destinatie tractarea pieselor de artilerie. Doar 12 asemenea vehicule au fost realizate inainte ca Germania sa anexeze Austria (Anschluss) in anul 1938.

SdKfz 254

Dupa anexare, odata cu integrarea armatei austriece in armata germana, vehiculele RR-7 au continuat sa fie fabricate de catre firma Saurer, primind denumirea germana de, SdKfz 254 (cam140 de unitati au fost construite. Cateva zeci au primit motoare germane mai puternice, Daimler-Benz), participand la luptele din Polonia, Franta, Africa de Nord, Rusia si zona Balcanilor. Wehrmacht-ul, le-a folosit atat ca tractoare de artilerie, transportoare de trupe, vehicule de transmisiuni (antena avea forma unui cadru de pat), cat si ca vehicule de recunoastere, ele avand niste caracteristici foarte interesante –erau echipate atat cu roti de mari dimensiuni, cat si cu senile, dar intretinerea lor era destul de anevoioasa.

Cu toate acestea, vehiculul folosea in general rotile atunci cand se deplasa pe sosea ori teren accidentat (bineanteles, daca permitea terenul), economisind carburant si reducand uzura; transformarea roti-senile durand probabil, intre 3-5 minute.
SdKfz 254, avea urmatoarele caracteristici: greutate 6,4 tone; lungime 4,56 m; latime: 2,02 m-pe senile/2,20 m –pe roti; echipaj 7 militari; blindaj cuprins intre 6-15 mm, in functie de dispunere; motor: Saurer SRDV Diesel, in 4 cilindri, 70 CP/Daimler-Benz, Diesel, peste 70 CP; viteza maxima, cu motor Saurer, 60 km/h pe sosea, ruland pe roti; autonomie, cu motor Saurer, 500 km pe roti; armament: o mitraliera calibrul 7,92 mm, MG-34 (Maschinengewehr 34, germana, fabricata in numar mare –cel putin 350000 de unitati, ce putea fi utilizata si ca arma usoara AA –dispunea de un tripod Dreiben, avea racire cu aer si urmatoarele caracteristici: greutate: 12,1 kg, fara trepied/19,2 kg cu trepied; lungime 1219 mm; lungime teava 627 mm; cadenta de tragere cuprinsa intre 800-900 cartuse pe minut; bataia maxima: 4500 m, dar pentru eficacitate, se recomandau 1800-2000 m. Mitraliera putea fi incarcata cu: tambur, ce dispunea de 50/75 cartuse/banda, cu 50/250 de cartuse. Si armata romana a folosit aceasta mitraliera, de captura).
Un alt vehicul blindat francez, ce din pacate nu a intrat in productia de serie, a fost SCHNEIDER-LAURENT, realizat in anul 1928. Acesta era un vehicul amfibiu foarte reusit in acele vremuri, ce dispunea de roti si de senile –trecerea facandu-se in maxim 3 minute, ceea ce era o performanta.

SCHNEIDER-LAURENT

Vehiculul, destinat recunoasterii, avea o turela echipata cu un proiector si o mitraliera de calibrul 8 mm, Hotchkiss, si urmatoarele caracteristici: echipaj 3 militari; motor Diesel V8, 100 CP; lungime 5,99 m; latime 2,18 m; inaltime 2,44 m, pe roti; blindaj 15 mm; greutate 10 tone; viteza maxima pe sosea: pe roti, 45 km/h/pe senile, 30 km/h; viteza maxima pe apa 16 km/h; autonomie pe sosea, ruland pe roti, 40 km.

D’ARRET, a fost un tanc greu ce a avut mai multe variante propuse. El a aparut ca urmare a propunerii generalului Estienne de a se realiza un tanc de 40-50 tone, cu blindaj redutabil -60/70 mm, echipat cu un tun cu tragere rapida, calibrul 75 mm. Acest tanc, urma sa fie destinat distrugerii tancurilor inamice, dar si atacului pozitiilor fortificate, putand fi transportat pe calea ferata. S-a luat in considerare si dotarea cu doua tunuri de calibrul 75 mm, ce ar fi putut trage 12-15 proiectile/minut, la viteza initiala a proiectilului de 700 m/s; tancul, in aceasta varianta urmand a atinge viteza maxima in teren de 5-6 km/h –ceea ce era foarte putin, iar blindajul ar fi avut grosimea de: 10-15 cm, in partea frontala si dorsala a vehiculului; 60-70 cm, in partile laterale. Tancul avea greutate foarte mare, ce se apropia de 100 tone, ceea ce-i scadea extrem de mult mobilitatea.

Tancul D’arret

Pentru scaderea greutatii, a fost luata in considerare si o varianta simplificata, cu blindaj de 10 cm si greutate redusa la 70-80 de tone. Aceasta varianta urma sa dispuna de doua motoare electrice pentru turela echipata cu doua tunuri calibrul 75 mm. Intr-un final s-a optat pentru o varianta de 60-65 tone, inarmata doar cu un singur tun de calibrul 75 mm, in turela fixa, blindaj de maxim 12 cm frontal si 5-6 cm lateral, dispunand de un motor de 270 CP, ce teoretic permitea viteza maxima de 6 km/h in teren, si o autonomie probabila de 80 km.

Acest tanc, avea post de conducere dublu, iar tunul nu putea fi orientat in lateral –tancul nu dispunea de turela rotativa, ceea ce era un handicap major. Interesant este faptul ca turela in care se aflau cei doi membrii ai echipajului (comandantul si conductorul, ce stateau unul langa altul), frontal era inclinata, deviind loviturile inamice. In aceasta turela fixa, comandantul -care se afla in partea stanga – opera si tunul, dispunand de fante de observatie blindate si de un periscop pentru observarea campului de lupta.

Insa, datorita lipsei de fonduri, se preconiza ca inceperea productiei de serie sa debuteze abia in anul 1931, dar pana atunci, in iunie 1929, a fost luat in considerare un nou proiect. Acest nou proiect, era in mare parte diferit, urmand a fi dotat cu un tun mai mare, de calibrul 120 mm (viteza initiala a proiectilului fiind de 400 m/s), motor de 500 CP, viteza maxima in teren de 12 km/h, transmisie hidraulica, greutate 65 tone, blindaj – 50 mm, turela; 35 mm, partea frontala; 30 mm, partea dorsala; 15 mm, partea superioara. Acesta urma sa fie un distrugator de tancuri, dar a ramas ca si celelalte variante, doar la stadiul de proiect.

Desi proiectele tancului D’ARRET nu s-au materializat, experienta castigata de catre FCM (Forges et Chantiers de la Mediterranee) a dus la un nou proiect, realizat la sfarsitul anilor *30. Acest nou tanc, numit FCM F-1, era unul urias pentru acele vremuri (asta in conditiile in care Franta dispunea deja de un tanc greu, CHAR 2C, in serviciu din anul 1921, de aproximativ 70 de tone. Despre acesta vom vorbi intr-un articol urmator), avand aproximativ 140 de tone greutate si blindaj de 100 mm grosime.

FCM-F1

Acest tanc, dispunea de doua turele; turela principala avea un tun de calibrul 90 mm, iar cea secundara, continea un tun de calibrul 47 mm, la care se adaugau 6 mitraliere de calibrul 7,5 mm. Desi era o matahala de aproximativ 140 de tone, tancul atingea pe sosea viteza rezonabila pentru greutatea sa, de 20 km/h (24 km/h, dupa unele surse), fiind propulsat de doua motoare Renault V12, fiecare generand 550 CP, si o autonomie estimata la 200 km pe sosea. Acest tanc, datorita masivitatii sale, nu era destinat luptei cu tancurile inamice, ci doar distrugerii acestora din pozitii ascunse sau fortificate, dar si a atacarii fortificatiilor inamice. Din pacate insa, francezii n-au apucat sa construiasca decat un singur prototip, ce se pare ca a fost capturat si studiat de catre germani, inspirandu-i probabil (conform francezilor, dar informatia este interpretabila) in realizarea propriei matahale blindate, Panzer VIII Maus (Soarecele –o denumire simbolica, chiar hazlie. Tancul avea 188 de tone si blindaj cuprins intre 190-460 mm, arma principala fiind un tun de calibrul 128 mm). Germanii au ramas uimiti de acest proiect, cu atat mai mult cu cat Blitzkrieg-ul –Razboiul Fulger, doctrina militara ce a surprins complet Aliatii in prima parte a WW II, nu se potrivea deloc cu mobilitatea extrem de scazuta a F-1.

Desi era un proiect depasit de evolutia blindatelor, cu deosebire a celor germane (create in deplina concordanta cu doctrina „razboiului-fulger”, rapide si concentrate in mari unitati –cel putin in prima parte a razboiului. Francezii, aveau sa plateasca scump faptul ca nu erau organizati in mari unitati de blindate; blindatele existente, multe net superioare ca armament si blindaj celor germane, fiind alocate in numar mic pe la unitatile de infanterie ca forta de sprijin), tancul FCM F-1 era totusi impresionant: greutate de aproximativ 140 de tone; lungime 10,53 m; latime 3,10 m; inaltime 4,21 m; echipaj 9 militari; blindaj de 100 mm. Cele doua turele, erau echipate cu tunuri cu tragere rapida; turela din spate fiind mai inalta, pentru a permite tragerea fara probleme peste turela din fata.

FCM-2C

De parca nu era destul, si acest proiect a avut intarzierile de rigoare, obisnuite dealtfel in industria franceza pe atunci, datorate schimbarii dese a cerintelor operative si a proiectelor, dar si implicarii a mai multor firme concurente –fiecare cu propria viziune, propriile proiecte si interese, nefiind exclusa mita si scandalul. Astfel, la sfarsitul anului 1939, se avea in vedere montarea unui tun de calibrul 105 mm. Ca urmare, firma Schneider, colaborand cu alte doua firme, AMX si ARL (aceste doua firme intentionau ca in cel mai fericit caz, sa debuteze cu productia de serie a acestui tanc, abia la sfarsitul lui 1941), a primit sarcina de a realiza turelele pentru tunurile de calibrul 75/90/105 mm (unele surse vorbesc doar despre calibrele de 90/105 mm).

Dar, in ianuarie 1940, firma Schneider livrase firmei ARL doar patru turele, procesul tehnologic fiind complicat si costisitor, depasind posibilitatile de productie ale firmei, necesitand chiar noi utilaje si noi echipamente pe linia tehnologica. Si-asa, etapa de proiectare si dezvoltare a acestui tanc, cu numeroasele sale variante si schimbari de planuri si cerinte, papase din buget, nici mai mult, nici mai putin, intre 50-55 milioane de franci –o suma enorma in acei ani, aici intrand si platile catre firmele participante la proiect!

In luna martie 1940, comisia ce se ocupa cu achizitiile militare a aflat ca cele 90 de tunuri de calibrul 105 mm+turelele aferente, erau gata doar pe hartie, ceea ce a facut ca firma AMX sa fie inlaturata din program datorita „intarzierilor”. Oricum, intentia de a avea incepand cu luna iulie 1941, un ritm de productie de 3-4 tancuri pe luna, era mult prea optimista, iar varianta unei infrangeri in fata Germaniei, nici nu era luata in calcul. Ba din contra, Comandamentul Francez, chiar se gandea la o ofensiva impotriva trupelor germane, odata ce acestea ar fi deschis ostilitatile si s-ar fi „infundat” la Linia Maginot. Despre Blitzkrieg si cooperarea deplina intre Infanterie, Blindate si Aviatie, inca n-aveau habar; pacat, fiindca chiar au avut blindate moderne.

Interesant este faptul ca in februarie 1940, Societe d’Etudes et d’Aplication Mecanique, a propus Ministerului Apararii un proiect de tanc ce depasea cu mult posibilitatile tehnice ale industriei franceze si cerintele militarilor. Acest proiect, apartinea unui polonez, printul Andre Poniatowski, tancul fiind cu adevarat urias: greutate 220 de tone; urma sa dispuna de doua motoare Hispano-Suiza, capabile sa scoata 925 CP, provenind din industria aeronautica; latimea fiind estimata la 5 m, iar inaltimea la 12 m. Datorita masivitatii sale, tancul urma sa fie demontabil in doua parti –partea superioara ce cuprindea turelele si armamentul/partea inferioara ce cuprindea senilele, motorul, etc. Bineanteles, acest proiect a fost respins de catre autoritatile militare, dar el a existat ca intentie. Si daca ne gandim la asta, „Soarecele” german era cu adevarat „mic”! Va urma…

 

WW

 

 
Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET

www.chars-francais.net/…/index.php?…

  www.reocities.com/Pentagon/…/armcar1.ht

 philippe.boursin.perso.sfr.fr/autohi3b.htm –

 www.lesfrancaisaverdun-1916.fr/theme-cha

 www.warwheels.net/…/WFVFrance3HAUG

 militaires-d-hier.forumgratuit.org/t13…Franța

http://www.landships.freeservers.com/

http://www.tankhistory.com/

http://www.landships.freeservers.com/romfell_info.htm

forum.worldoftanks.com/index.php?/topic/…

http://www.militaryphotos.net/…/showthread.php?…

 

23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională? Partea A III-a

Standard

Lucretiu Patrascanu – negociatorul de elita din Partidul Comunist

Nascut la 4 noiembrie 1900 în Bacau, fiul lui D.D. Patrascanu, profesor, prozator, autor de manuale de istorie în perioada interbelica si promotor al revistei „Viata româneasca” (alaturi de G. Ibraileanu si C. Stere). Mama, la rândul ei, provenea dintr-o veche familie boiereasca. Studii: Licentiat în drept, doctor în stiinte economice, statistica si filozofie în Germania. Starea civila: casatorit cu arhitecta Herta Schwamern (botezata ortodox de catre Gala Galaction, pentru ca în perioada în care s-au cunoscut erau interzise mariajele mixte, români-evrei).

Întîlnirea cu Lenin

În anul 1945, la mai putin de un an de la momentul 23 august 1944, apare un volum cu interviuri, realizate de Ion Biberi, cu personalitatile zilei, printre care îl regasim si pe Lucretiu Patrascanu. În cele 13 pagini, noul ministru al justitiei îsi povesteste viata, din care selectam o serie de informatii, interesante din perspectiva evolutiei sale ulterioare.
Copilaria, petrecuta în mare parte în zona Neamtului, i-a nascut simpatii istorice pentru Stefan cel Mare: „Hotarâsem chiar ca <atunci când voi fi mare> sa-mi schimb numele în Stefan”.

Adolescenta i-a fost marcata de scrierile lui Sadoveanu, Caragiale, Bratescu-Voinesti, de literatura semanatorista, dar mai ales de cea rusa, si în mod deosebit de Dostoievski si Turgheniev.
Revolutia din februarie l-a facut sa înteleaga (dupa cum marturiseste) ca o noua epoca începe în istorie, iar cea din octombrie l-a entuziasmat la maxim. Singurul regret al tânarului de 16 ani era ca nu avea vârsta pentru a fi partas activ la acea miscare. „Întorcându-ma, cu 27 ani în urma, am oarecare îngaduinta pentru aceste regrete si pot spune ca viata m-a tinut departe de o lupta apriga si desigur dramatica pentru idealurile primei mele tinereti. Toate aceste framântari si luari de pozitie erau atitudinea unui copil singuratec”.

Atractia exercitata de revolutii si fenomenul social a fost extrem de puternica asupra tânarului Patrascanu, chiar daca între timp tatal sau trecuse la liberali.

„Daca privesc înapoi sa-mi refac mintal viata, înteleg ca a trebuit sa devin luptator, si înca de timpuriu”. Episodul la care face aluzie Patrascanu se petrecuse la Bacau, la sfârsitul primului razboi mondial, când a asistat la manifestarile antisemite ale colegilor sai: „Am reactionat violent. Nu puteam accepta aceasta ticalosie care ne degrada pe toti”.

Încadrarea în miscarea muncitoreasca a avut loc în anul 1919 când se înscrie în P.S.D., aripa maximalista, si a fost grabita de evenimentele din 13 decembrie 1918 (manifestatia din Piata Palatului dispersata prin forta).

În 1921 devine colaborator al ziarului Tineretul socialist. „În jurul acestei gazete tineresti s-au grupat primele cadre comuniste si de fapt s-a format P.C. legal, câteva luni mai târziu”.

Un an mai târziu îl regasim ca redactor al ziarului Socialistul, organul de presa al P.C. Tot în aceasta perioada, constient de importanta pregatirii profesionale, opteaza pentru continuarea studiilor în Germania, unde va obtine doctoratul în economie politica, filozofie si statistica. Ulterior va motiva plecare în Germania prin sintagma „un bun marxist trebuie sa cunoasca bine limba germana”. Aici va intra în contact cu miscarea muncitoreasca, activând un an în P.M. German, adâncindu-si doctrina.Un alt moment rememorat cu placere este întâlnirea cu Lenin, în 1922, la prima sa calatorie în U.R.S.S., cu prilejul celui de-al IV-lea Congres al Cominternului.

„Închisorile mele”

Sub sintagma „închisorile mele”, Patrascanu aduce în atentia interlocutorului, si implicit a viitorilor cititori ai lucrarii lui Biberi, câteva amanunte despre detentia sa, mentionând în treacat închisorile prin care a trecut, fara a da amanunte despre motivul arestarii si durata detentiei.

Pentru elucidarea acestor aspecte, am apelat la lucrarea Laviniei Betea, Moartea unui lider comunist.
În 1924, o data cu intrarea în vigoare a „legii Mârzescu”, prin care P.C.dR. este scos în afara legii, Lucretiu Patrascanu este arestat prima oara. Cea de-a doua arestare a avut loc în 1928, pentru o „jumatate de ora”, pentru ca, profitând de neatentia celor de la Siguranta, fuge si face publica urmarirea lui.
Din acest moment, steaua lui este într-o permanenta urcare în cadrul ierarhiei P.C.R. (1928 – participa la Congresul de la Harkov, 1930 si 1931 merge la Moscova pentru a prezenta Cominternului raportul asupra României, 1931 – membru în C.C. al P.C.dR.). Evenimentul cel mai însemnat din aceasta perioada a fost însa succesul din alegerile din 1931, când Lucretiu Patrascanu a fost ales primul deputat comunist din Parlamentul României, prin participarea la alegeri pe listele Blocului Muncitoresc Taranesc.
În 1932, în timpul campaniei electorale, survine cea de-a treia arestare, de aceasta data fiind încarcerat la Vacaresti. În 1933, se judeca procesul, iar Lucretiu Patrascanu alaturi de alte 13 persoane este eliberat. La putin timp, pe fondul miscarilor greviste ale ceferistilor, Patrascanu este rearestat (pentru ca a instigat la greva), trimis la Jilava si dupa 2 luni pus în libertate. Petre Pandrea, cumnatul lui Patrascanu, punea eliberarea acestuia pe relatiile de familie. Aceasta ipoteza, a relatiilor, o vom regasi si la momentul tratativelor cu Regele pentru iesirea din razboi.

O noua arestare survine în 1940, fiind internat în lagarul de la Miercurea Ciuc. În urma unei crize de ficat este mutat la Bucuresti si ulterior eliberat. Libertatea dureaza putin, pentru ca în februarie este din nou încarcerat si, la interventiile mamei sale, la noul director al Sigurantei, gen. Emanoil Leoveanu, i se fixeaza domiciliul obligatoriu la Poiana Tapului. La 2 ianuarie 1943, este internat în lagarul de la Târgu Jiu, de unde va fi readus la Poiana Tapului, unde îl regasim în perioada premergatoare lui 23 august 1944.

Desemnat pentru negocierile de la Palat

Esecul evident al Germaniei în campania din Est a determinat fortele politice din România sa încerce iesirea din razboi. Discutiile au fost purtate atât de reprezentantii guvernului Antonescu, cât si de persoane mandatate de opozitie.

Prin intermediul lui Barbu Stirbey, aflat la Cairo pentru tratarea armistitiului, Aliatii sugereaza atragerea comunistilor la tratative, chiar daca este un partid aflat în ilegalitate si are o slaba reprezentare la nivelul populatiei.

Întrebarea fireasca, ce apare în acest moment, este de ce a fost preferat Lucretiu Patrascanu, când el cazuse oarecum în dizgratia partidului din care facea parte (prin eliminarea din Comitetul Central) si nici nu îndeplinise vreodata functii de conducere în ierarhia partidului?

Cornelui Coposu declara, dupa 1990, ca Lucretiu Patrascanu a fost desemnat de Novikov (ambasadorul U.R.S.S. la Cairo). Dintre comunistii care au activat în ilegalitate: Foris, Constantinescu-Iasi, Petre Iosif, C. Agiu, Patrascanu, sovieticii l-au preferat pe cel din urma (varianta Coposu).

O alta ipoteza este cea conform careia, rudenia cu Octav Ulea (maestrul de ceremonii al palatului) si legaturile interpersonale l-ar fi propulsat la tratativele cu Maniu si Bratianu si i-ar fi deschis larg usile Palatului. De altfel este un lucru cunoscut, ca, în întreaga perioada interbelica, în posturile înalte s-au aflat cunoscuti de-ai familiei Patrascanu.

Cea de-a treia ipoteza îl consemneaza pe Lucretiu Patrascanu ca ales al fortelor democratice, datorita calitatilor intelectuale si umane.

O data cu sfârsitul anului 1943 încep întrevederile cu Maniu. Mijlocite de secretara sa, întâlnirile s-au petrecut, în marea lor majoritate, în locuinta din Dr. Marcovici nr. 9, la etajul al saselea, unde se afla apartamentul lui Corneliu Coposu, sau în strada Ion Ghica nr. 4, la etajul cinci, unde locuia Emil Ghilezan. Prima dintre ele s-a desfasurat la 28 noiembrie 1943, pâna la sfârsitul anului mai având loc înca doua, iar la începutul anului 1944 tot doua. Discutiile erau axate pe rasturnarea regimului Antonescu si reinstaurarea institutiilor democratice din România.

La prima dintre ele, „Dl. Maniu a voit sa stie – declara Nicolae Penescu, în 1953 (în timpul anchetarii lui Lucretiu Patrascanu) de ce forte dispune P.C.R., în special în capitala, la care dl. Patrascanu a raspuns vag, evitând precizatiuni. Maniu a pus ca conditiune a colaborarii cu P.C.R. o declaratie în favoarea Basarabiei. Dl. Patrascanu nu a acceptat aceasta conditiune. Atunci dl. Maniu a cerut ca cel putin P.C.R. sa intervina pe lânga P.C. al U.R.S.S. în favoarea Basarabiei (…) De aceea conversatiunea nu a avut rezultat”.

Urmatoarele întruniri au intrat pe un fagas normal, Partidul Comunist clarificându-si pozitia fata de monarhie si institutiile democratice ale României. „Dl. Patrascanu a asigurat ca, desi principial, P.C. pastreaza o atitudine republicana socoteste problema monarhie sau republica, o chestiune neactuala, iar în cazul în care regele va actiona pentru scoaterea României din razboiul lui Hitler, P.C., prin C.C., întelege sa-l sprijine cu toata vigoarea”.

Propus sa conduca noul guvern democratic, Maniu refuza

În ceea ce priveste legatura cu Palatul, Ioan Mocsony-Styrcea, maresal al Palatului, povesteste ca prima întâlnire a lui Lucretiu Patrascanu cu Regele a avut loc în aprilie 1944, la ferma din Pantelimon a colonelului Ulea, iar discutiile s-au axat în jurul constituirii F.N.D. În toata aceasta perioada, omul de legatura între Lucretiu Patrascanu si Palat a fost Mocsony-Stârcea.

Legaturile cu P.S.D., cel de-al patrulea membru al B.N.D., au fost ca si inexistente pâna în 1943, însa, dupa semnarea conventiei B.N.D., Lucretiu Patrascanu i-a cerut lui Constantin Titel Petrescu o întrevedere în doi (prin intermediul lui B. Zilber) pentru a discuta atitudinea pe care trebuie s-o adopte fata de Maniu pentru a grabi deznodamântul.

Ultima discutie dintre cei doi are loc în dupa-amiaza zilei de 23 august, acasa la Sabin Manuila, unde vor primi si vestea arestarii maresalului, în timp ce ultima întrevedere cu Maniu avusese loc cu putine zile înainte de 23 august, în scopul de a-l convinge pe acesta din urma sa accepte prezidarea unui guvern democratic, dupa înlaturarea lui Antonescu.

La presiunile lui Lucretiu Patrascanu, Maniu avea sa remarce: „Draguta, eu nu sunt obisnuit sa lucreze cu revolverul la tâmpla”. Patrascanu însa i-a raspuns: „Este revolverul constiintei si al datoriei, domnule Maniu”. Efectul discutiei n-a fost cel scontat, Maniu legându-si raspunsul de consultarile cu Bratianu.
Despre 23 august si pregatirea iesirii României din razboi s-au scris mii de pagini. Nu mai putin de 30 de persoane au fost angrenate direct în desfasurarea evenimentelor si majoritatea si-au consemnat memoriile si amintirile referitoare la acea zi.

Este si cazul lui Lucretiu Patrascanu, care publica, la 23 august 1945, în România Libera, un articol despre rolul lui în actul de la 23 august.

„A existat o pregatire, si înca foarte intensa, cu o mobilizare de oameni si de forte, legata de mari primejdii (…) Pregatirile loviturii de la 23 august erau terminate înca de la sfârsitul lunii iunie. Se mai discuta formula politica si în gasirea ei întâmpinam rezistente (…) S-a luat hotarârea de a pregati proclamatia guvernului si toate documentele menite sa apara din primul moment. Am pasit imediat la redactarea proclamatiei (…) Textul pe care-l pregatisem a fost acceptat în întregime, dupa o oarecare discutie”.

Trei întîlniri la Palat

În pregatirea lui 23 august s-au tinut trei sedinte la Palat, sub presedintia Regelui. Problema spinoasa era cum sa intru la Palat, sustragându-ma nu numai pazei exterioare, ci si eventualilor spioni, recrutati de Ghestapo si de Siguranta, în chiar interiorul palatului”.

Este lesne de observat aparitia tendintei Partidului Comunist de a acapara actul de la 23 august si de a o transforma într-un bun propriu. Conform acestui articol, P.C. a fost principalul artizan al momentului 23 august, în timp ce Regele si celelalte forte democratice implicate au avut rol decorativ.

Ar fi împotriva firii sa negam rolul lui Patrascanu în actul de la 23 august, dar de aici si pâna la a i se conferi rolul principal, si prin extensie Partidului Comunist, este o cale foarte lunga.
Activitatea lui Patrascanu în tratativele pregatitoare lui 23 august s-a concretizat în redactarea manifestului F.U.M. (aprilie 1944), a „Proclamatiei pentru Tara” si a altor documente cu caracter programatic care au stat la baza negocierilor cu P.N.T. si P.N.L.

Ca un ultim aspect, dar în nici un caz ca un element subsidiar, trebuie luata în calcul personalitatea lui Lucretiu Patrascanu. Intelectual fin, încrezator în dogmele marxiste, se impune în memoria generatiilor care i-au succedat ca o pata de culoare în cadrul Partidului Comunist.

Sacrificarea lui de catre Dej, în 1954, când atât Stalin, cât si Beria, nu mai reprezentau nimic pentru Kremlin, ramâne un mare semn de întrebare. Toti cei care au trait momentul sau l-au studiat îndeaproape, considera asasinarea lui Patrascanu ca un act gratuit de care Dej se face (în principal) vinovat. Chiar si prietenii si sustinatorii lui Dej (cazul lui Maurer) considera asasinatul ca marea greseala politica a lui Dej.

Cu toate acestea nu trebuie uitat faptul ca, pâna la arestare, Lucretiu Patrascanu s-a aflat în fruntea Ministerului de Justitie, de unde „a patronat” activitatea Tribunalului Poporului si a gestionat aplicarea legii criminalilor de razboi.

Ba chiar mai mult de atât, cumnatul sau, avocatul Petre Pandrea, în lucrarea autobiografica Memoriile mandarinului valah, ni-l prezinta pe Lucretiu Patrascanu ca pe o persoana lipsita de vointa, condus în toate actiunile sale de Herta si Belu Zilber.

Si peste toate aceste frânturi de amintire vine imaginea pe care Patrascanu a avut-o în ochii lui Corneliu Coposu: „Am fost prieteni” (Corneliu Coposu a fost anchetat si aruncat pentru 17 ani în temnitele comuniste, chiar în timpul în care Lucretiu Patrascanu era ministru la Justitie).

 

Articol preluat de pe Historia.ro

 

 

 

 

23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională? Partea a II-a

Standard

20 august 1944

2. Gheorghe Gheorghiu-Dej, ajutat de acelasi Bodnaras, evadeaza de la Tîrgu-Jiu

      Sorin Oane

Între 1-19 august 1944, Ion Antonescu s-a odihnit la Olanesti-Vîlcea. Sederea aceasta îndelungata a fost interpretata de oamenii politici ai vremii ca un fel de… abdicare, caci, în timp ce evenimente foarte importante se petreceau pe front, Antonescu îsi permitea sa fie departe de acestea si de problemele acestuia. Sederea aceasta, de aproape trei saptamîni, a fost întrerupta doar pentru doua zile, caci, la 5 august 1944, maresalul s-a întîlnit pentru ultima oara cu Hitler, la Rastenburg. Dar, în timp ce Ion Antonescu se odihnea în statiunea vîlceana, din lagarul de la Tîrgu Jiu evadau Gheorghe Gheorghiu-Dej, împreuna cu Ion Vidrascu, iar din lagarul de la Tîrgu Carbunesti evadau alte 15 persoane, printre care Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici.

Bodnaras netezeste terenul, eliminându-l pe Foris

Dej fusese condamnat la 15 ani de închisoare pentru participarea sa la actiunile de la Grivita din 1933; desi slab pregatit în teoria stalinist-comunista, era un bun organizator si se bucura de mare autoritate si influenta printre comunistii români. El era, practic, seful comunistilor români în 1944. Tocmai scapase de grija anihilarii secretarului P.C.R. în functie, Stefan Foris. Acest lucru fusese realizat de Emil Bodnaras la 4 aprilie 1944, de unul singur, Foris, ca si ajutoarele lui imediate acceptînd, ca hipnotizati, mazilirea.

A fost apoi „autonumita” o conducere provizorie, formata din Emil Bodnaras, Iosif Ranghet si Constantin Pîrvulescu, ultimul fiind formal si secretar general. Evadarea lui Dej, departe de a fi o piesa din angrenajul loviturii de stat la care participau si comunistii, era mai curînd punctul final al luptei dintre „gruparea din închisori” si „gruparea interna, dar ramasa în libertate”, din cadrul Partidului Comunist. Comunistii din lagarul de la Tîrgu Jiu erau la curent cu evenimentele politice si militare care se petreceau atunci, datorita unui sistem de corespondenta cifrata si întîlniri secrete. Sub dusumeaua uneia din camerele lagarului, era tinut un aparat de radio, ale carui piese fusesera introduse în lagar ascunse în bucati de sapun.

Doua persoane au jucat un rol esential în aceasta actiune: Mihail Rosianu si Ion Gheorghe Maurer. Mihail Rosianu era secretarul Comitetului regional P.C.R. Oltenia. El a fost si cel care a lansat versiunea oficiala a întîmplarii, într-un articol din „Scînteia”, în august 1964, la aniversarea a 20 de ani de la eveniment. El sustinea ca evadarea activului de partid aflat în lagarul de la Tîrgu Jiu devenise o conditie esentiala a desavîrsirii actiunilor politice, în vederea declansarii loviturii de stat de la 23 august 1944.

O data iesiti din lagare, ei urmau sa preia conducerea organizatiilor de partid din principalele centre ale tarii si sa organizeze grupe de partizani si formatiuni patriotice de lupta. Evident ca articolul lui Rosianu avea scop propagandistic, el încercînd sa întareasca astfel opinia dupa care comunistii au fost realizatorii actului de la 23 august 1944. Si asta cu atît mai mult cu cît ne aflam în climatul de dupa „Declaratia din aprilie 1964” si eliberarea detinutilor politici, dintre care unii cunoscusera îndeaproape „contributia” comunistilor la realizarea loviturii de stat din 23 august 1944.

Maurer – însarcinat sa conduca operatiunea evadarii

În articol, Rosianu mai sustinea si ideea ca lui i-au încredintat Bodnaras, Ranghet si Pîrvulescu misiunea organizarii evadarii lui Gheorghiu-Dej din lagarul de la Tîrgu Jiu si apoi, pe grupe, a altor tovarasi. De fapt, Rosianu spune un neadevar. Nu el a fost „vioara întîi” în acest plan, ci Ion Gheorghe Maurer.

Avocat al cauzei comuniste în cîteva procese interbelice (inclusiv al Anei Pauker din 1936), Maurer aderase la comunism din motive intelectuale, se pare, înca din 1936. Maurer a lasat si el un referat despre eveniment, nedatat însa, în care povesteste versiunea lui despre evadarea lui Dej. El se întîlnise cu acesta în 1942, în lagarul de la Tîrgu Jiu. Dar în 1943, Maurer este eliberat si, mobilizat în armata, pleaca pe front în Crimeea. S-a întors în luna mai 1944. Primeste doua luni de concediu. Acum practic se ia hotarîrea evadarii lui Dej. Lui Maurer, partidul i-a pus la dispozitie o masina Packard, o casa la Craiova (la Manole Bodnaras), de unde trebuia sa conduca operatiunea, si o suma de bani. A primit si un ajutor, anume pe vîlceanul Mihail Rosianu care cunostea foarte bine zona.

De fapt au fost alcatuite mai multe planuri de evadare. Bodnaras ar fi încercat chiar eliberarea lui Dej pe cale legala, dar nu s-a putut. Initial s-a planuit evadarea lui Dej de la manastirea Tismana, unde Dej trebuia sa fie trimis la lucru, împreuna cu alti detinuti politici. Dar Tismana era întesata de politisti si jandarmi, caci manastirea servea drept adapost tezaurului Bancii Nationale. În final, Dej nu a mai fost inclus în lotul trimis la Tismana. S-a încercat si varianta evadarii de la Tîrgu Carbunesti. Dar acolo a fost trimisa o grupa de 15 oameni, în frunte cu Gheorghe Apostol. A fost luata apoi decizia organizarii evadarii lui Gheorghiu-Dej, chiar din lagarul de la Tîrgu Jiu. Dej a fost înstiintat de plan prin „tovarasul Krug”, care lucra la atelierul de tîmplarie al lagarului si care avea posibilitatea de a iesi în oras. Ultimele detalii le afla pe 31 iulie 1944, la Tîrgu Jiu, chiar de la Rosianu, cu care s-a întîlnit pe un santier de constructii, unde Dej, adus sub paza, era pus sa faca o instalatie electrica.

Maurer si Rosianu – în uniforme militare, spre Tîrgu Jiu

Rosianu stabileste mai întîi o serie de case conspirative, în locuri cît mai retrase, departe de soselele principale. Asemenea adaposturi au fost gasite în unele sate din nordul judetelor Gorj si Vîlcea. Vor fi folosite, ulterior, doar casele conspirative din Vîlcea. Au fost instruite calauze, astfel ca sa cunoasca amanuntit drumul de la Tîrgu Jiu pîna la fiecare dintre case, mergînd cît mai ferit, numai pe drumuri marginase si poteci de padure. În lagarul de la Tîrgu Jiu, Gheorghiu-Dej a pregatit un grup de 38 de detinuti pentru evadare, împartit în sapte loturi. Sarcina de a-i conduce pe tovarasi de la iesirea din lagar pîna la locul unde urma sa-i astepte masina care trebuia sa-i duca la prima casa conspirativa a fost încredintata lui Ion Pripasu. Acesta era gardian public si pazea un depozit militar aflat în dispersare la Tîrgu Jiu. Putea deci trece, fara a trezi banuieli, pe lînga obiectivele pazite de militari în jurul lagarului. Pripasu si Rosianu au ales cel mai bun loc pentru realizarea planului de evadare: acesta era în dreptul cimitirului care era despartit de gardul de sîrma ghimpata al lagarului printr-un teren semanat cu porumb. Locul de întîlnire dintre evadati si Pripasu trebuia sa fie mormîntul lui Grigore Iunian.

Dar partidul nu a mai putut sa-i dea lui Maurer masina promisa. De la Craiova, acesta nu putea nici închiria si nici cumpara una, pentru a nu atrage atentia autoritatilor. Solutia a fost cea a „reconstituirii” unei masini, din Citroenul vechi, dat la reforma, care avea însa multe piese lipsa, a unui comunist craiovean, Mihai Dugaesescu.

12 august – evadarea

Evadarea a fost fixata pentru data de 12 august, între orele 21-23. În dupa-amiaza acelei zile, Maurer si Rosianu, în uniforme militare, au pornit din Craiova spre Tîrgu Jiu, în Citroenul vechi al lui Dugaesescu, dar care fusese reparat pe ascuns de cîtiva mecanici de la Flotila 3 de aviatie Craiova (Victor Tudosiu, Mihai Muscalu), sub supravegherea lui Manole Bodnaras, concentrat aici ca subofiter, dar care raspundea de adunarea armamentului necesar formatiunilor patriotice din oras. Pe drum, masina a avut cinci pene de cauciuc! Soferul masinii, chiar proprietarul ei, Mihai Dugaesescu, a schimbat cauciucurile, dar cei trei au ajuns la locul de întîlnire de la Tîrgu Jiu abia la ora 1,30 (noaptea), unde n-au mai gasit pe nimeni.

Între timp, evadarea avusese loc, conform planului stabilit. Înainte de despartire, Gheorghiu-Dej a dat îndrumari lui Chivu Stoica, ramas în fruntea organizatiei de partid din lagar. La ora fixata, 21,00, cînd stiau ca se schimba santinelele, pe sub gardul de sîrma s-au strecurat doi oameni. Primul a iesit Ion Vidrascu, caruia organizatia de partid din lagar îi încredintase misiunea de a veghea asupra vietii lui Gheorghiu-Dej. Apoi a iesit Gheorghiu-Dej. Pripasu îi astepta. Dupa schimbul de parole, au iesit prin poarta de fier din fundul cimitirului si au trecut si de santinelele din fata cimitirului si a manutantei. Traversînd drumul, au ajuns în parc, lînga „Coloana fara sfîrsit” a lui Brîncusi, unde trebuia sa vina masina. Dupa circa doua ore de asteptare, au mers la depozitul lui Pripasu, unde, în jurul orei 2 noaptea, s-au întîlnit cu Rosianu, Maurer si Dugaesescu. Dej si Vidrascu au primit haine militare si acte de identitate fabricate de partid.

Un membru PNT îl gazduieste pe Dej

Prima casa conspirativa folosita de fugari a fost la Milostea, comuna Slatioara (Vîlcea), la Constantin Tundrea (membru P.N.T.), aflata într-un zavoi pe malul rîului Tarîia. Fugarii au ajuns aici în jurul orei 9,30. De aici, pe la ora 21,30, cu ajutorul învatatorului Ionita Barbulescu, evadatii au ajuns noaptea, pe poteci nu prea umblate, în comuna Vaideeni.

20 de ani mai tîrziu, Barbulescu a evocat acest moment: „L-am întîmpinat în comuna Milostea. Trupul sau era istovit de anii petrecuti în temnita crîncena. Din prima clipa însa, am simtit, ceea ce m-a impresionat puternic, taria neobisnuita a acestui om, curajul si hotarîrea sa. Chipul palid era dominat de ochii negri, atît de expresivi care îsi dezvaluiau clarviziunea si optimismul conducatorului. Din Milostea am plecat în miez de noapte.Un drum anevoios peste vai si dealuri. Plouase toata ziua. Pamîntul era clisos, îndaratnic. Am strabatut, nu fara peripetii, paduri de stejari si mestecanisuri, traversînd cu greu Cerna, Recea si Luncavatul, ape revarsate peste albia lor. Ne strecuram în tacere, încordati, adapostiti de întuneric. Astazi ma gîndesc ca era un drum simbolic, prin hatisuri, de la întuneric la lumina. Doar cîteva ceasuri am fost alaturi de tovarasul Gheorghiu-Dej. Destul însa pentru a fi simtit din plin, într-un episod hotarîtor ca acesta, neînfricarea si dîrzenia în atingerea tintei propuse, acea atentie si dragoste fata de tovarasi, care au facut din el conducatorul cel mai iubit al clasei muncitoare”. Este clar ca ne aflam, mai curînd decît în fata unei rememorari, în cea a unei evocari „mitologice” în care persoana lui Dej apare ca exemplu moral de lupta si de viata pentru noile generatii. Este simpatic modul în care Barbulescu a „intuit” imediat pe noul conducator al tarii. Evocarea lui Barbulescu era mai curînd o formula de „eroizare” si de „nemurire” a conducatorului decît o aducere aminte.

În cimitirul comunei Vaideeni, îi astepta o alta calauza, Ion Simionescu, cu care fugarii au mers tot pe un drum ferit, în comuna Rîmesti. Aici, cu spatele spre padurea Magurilor, într-o livada, era casa învatatoarei Maria Ionescu. Aceasta femeie i-a gazduit pe evadati 10 zile. Sotul învatatoarei, Dumitru Ionescu, la rîndul lui tot învatator, lipsea, fiind concentrat în armata. Între timp, a fost organizata evadarea de la Tîrgu Carbunesti a 15 internati politici, în frunte cu Gheorghe Apostol si Alexandru Draghici – trei grupe de cîte 5, dinainte organizate. Rosianu îmbatase santinela si cei 15 au reusit sa fuga, continuînd apoi drumul spre libertate pe cont propriu.

Abia la 17 august, deci dupa patru zile, comandantul lagarului Tîrgu Jiu, Siguranta, si Jandarmeria, si-au dat seama de evadarea lui Gheorghiu-Dej. S-a dat alarma, dar era prea tîrziu. Pe 17 august, la Rîmesti, a sosit si Rosianu, iar pe 22 august s-a pornit apoi spre Bucuresti. S-au mai facut însa cîteva popasuri: mai întîi la Barbatesti, la locuinta avocatului Petrisor Iliescu (care le-a pus la dispozitie si masina lui personala), si apoi la casa parohiala din Rîmnicu Vîlcea, strada Emil Avramescu nr. 1, a preotului Ion Marina. Ziua de 23 august l-a gasit pe Dej în casa parohiala a acestuia din Rîmnicu Vîlcea. Apoi, pe 24 august 1944, tovarasii au pornit spre Bucuresti. Erau în pregatire evenimentele care urmau sa schimbe destinele tarii. Drumul pîna la Bucuresti a fost facut cu masina lui Petrisor Iliescu. Acesta i-a dus pe Dej, Rosianu si Maurer pîna la locuinta lui Bodnaras, din cartierul Vatra Luminoasa.

Am prezentat mai sus versiunea evadarii lui Dej scrisa de persoane din anturajul lui Dej, respectiv Maurer si Rosianu, autorii si executantii planului. Mai multa lumina în privinta evadarii lui Dej a adus Eduard Mezincescu, vechi comunist si fost functionar superior în Ministerul român de Externe în 1948, care a marturisit ulterior faptul ca, desi Bodnaras, Pîrvulescu si Ranghet erau toti în favoarea evadarii lui Dej din lagar, Dej însusi sovaia, deoarece se simtea mai în siguranta înauntru decît afara. A acceptat sa fie eliberat doar cu conditia ca Maurer sa faca aranjamentele necesare, ca sa nu fie ranit în timpul evadarii.

In consecinta, Maurer l-a contactat pe avocatul Grigore Geamanu, varul unui oficial superior din Inspectoratul pentru jandarmi din Bucuresti, care a platit o anumita suma respectivului oficial, pentru ca acesta sa-l convinga pe colonelul Serban Lioveanu, directorul lagarului din Tîrgu Jiu, sa slabeasca, în ziua planificata pentru evadare, masurile de securitate în zona gardului.

Antonescu – la originea evadarii?

Marturia aceasta este, într-un fel, întarita de Gheorghe Magherescu, aghiotant al maresalului în 1944, potrivit caruia, chiar Antonescu este la originea evadarii lui Dej, acesta dorind sa creeze astfel un „climat de întelegere cu Uniunea Sovietica”. Versiunea aceasta stirbea însa aura „eroica” a evadarii, transformînd-o într-un aranjament facut chiar sub obladuirea diriguitorilor, în speranta, nemarturisita de acestia, gasirii unui partener „ideologic” de discutie, în cazul – foarte posibil în acel moment – al ocuparii tarii de catre Armata Rosie. Probabil, gîndeau unii conducatori ai serviciilor secrete din tara, era preferabila „gruparea interna” unei „grupari moscovite” impusa de ocupant la conducerea statului.

Cum si-a recompensat Dej oamenii de baza

Din ceea ce cunoastem în momentul de fata, „recompensele” lui Dej pentru ajutorul dat în problema evadarii lui din lagarul de la Tîrgu Jiu au fost:

– Ion Gheorghe Maurer a fost principalul beneficiar al evenimentului, însa ceva mai tîrziu, de prin 1957-1958, cînd „steaua” lui începe sa urce vertiginos. I s-a reprosat mult timp ca ar fi plecat voluntar în razboiul antisovietic.Va deveni ministru al afacerilor externe (1957-1958), apoi presedintele Prezidiului Marii Adunarii Nationale (1958-1961) si presedinte al Consiliului de Ministri (1961-1974).

– Mihail Rosianu devine din simplu învatator, profesor universitar, membru al C.C. al P.C.R. (1945-1948 si 1960-1973), adjunct al ministrului învatamîntului (1948-1949), presedinte al Comitetului Radio (1952-1953), ambasador în Bulgaria (1956-1961) si Ungaria (1961-1966), de mai multe ori deputat în perioada 1946-1973.

– Ion Vidrascu va fi recompensat prin functiile de presedinte al Comitetului de control al statului (1950-1951), adjunct al ministrului agriculturii (1951) si ministru al gospodariilor agricole ale statului (1952-1953). A fost si deputat de Suceava din 1952.

– Ion Marina va deveni, la recomandarea lui Dej, primul patriarh comunist al României (1948-1977). Ascensiunea lui rapida în ierarhia bisericeasca s-a datorat, în mod evident, simpatiei pe care i-o purta Dej, dupa gazduirea acestuia la 23 august 1944, în casa sa de la Rîmnicu Vîlcea.

– Constantin Tundrea va fi timp de 14 ani presedintele Comitetului Executiv al Sfatului Raional Horezu (1950-1964). A fost cel mai cunoscut si mai influent comunist din zona Horezu în tot timpul regimului Dej.
– Ionita Barbulescu – calauza lui Dej de la Milostea la Vaideeni, devine deputat de Vîlcea în 1946 si, în ciuda colectivizarii, si-a pastrat mult timp averea de circa 18 ha de pamînt la Racovita.

– Maria Ionescu va deveni, în 1952, dupa mutarea ei la Craiova, deputat al acestei regiuni si chiar membru al Prezidiului M.A.N. (1953-1957). În 1957 devine directoare la Scoala Medie din Caracal.
– Grigore Geamanu – avocat din Gorj – a fost „plantat”, în 1945, de comunisti, în Biroul Politic al Comitetului Executiv al Frontului Plugarilor cu functia de casier. A fost ales deputat în 1946 si tot acum secretar general la Ministerul de Interne. Reales deputat în 1952 si 1961. Secretar al Consiliului de Stat între 1961-1965.

– Petrisor Iliescu a fost singurul care nu a fost rasplatit în nici un fel. El era însa seful organizatiei maniste din Barbatesti si era mosier, avînd peste 100 ha de pamînt în satul mai înainte pomenit. În 1946, a candidat pentru parlament pe listele P.N.T – Maniu. Cel putin, el nu a fost persecutat de comunisti. A fost nevoit sa se mute, pentru a fi rupt de vechile lui legaturi politice, din Rîmnic tocmai la Corabia, casa lui de acolo fiind amplasata chiar lînga sediul Partidului Comunist din localitate.

Articol preluat de pe Historia.ro

23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională? Partea I

Standard

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului sau s.a

13 iunie 1944

1. Bodnaras unelteste, la Palat, deschiderea frontului prin „Poarta Iasiului”

Anul 1942 aduce schimbari importante în situatia de pe front. Este smulsa initiativa strategica din mâna Germaniei de catre coalitia Natiunilor Unite. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrânta armata germana din nordul Africii în batalia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice strapung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an,
capituleaza armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Maresalului Antonescu ca Germania a pierdut razboiul. Înca din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram sa nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu vin sa confirme aceasta îngrijorare si preocupare.

Barbu Stirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Înca din februarie 1943, Maresalul Antonescu îi propune lui Mussolini iesirea comuna din razboi, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelasi an, la Lisabona, încercari de armistitiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. Dupa întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreuna cu alti doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliati si Bucuresti. Acesta este prins la parasutare si instalat, în Bucuresti, într-un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj.

Ca urmare a parasutarii colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Stirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pasaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemtilor de catre englezi, care nu erau pentru iesirea României din Axa. Churchill miza pe faptul ca germanii si românii vor temporiza înaintarea rusilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americana în Balcani ar taia drumul rusilor spre Europa. La acest plan s-a opus presedintele american Roosevelt.

La sprijinirea razboiului antisovietic au contribuit si cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate tarilor Axei, inclusiv României, de capitulare neconditionata, cereri prezentate si în negocierile de armistitiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât si de opozitia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea razboiului cu peste un an. Churchill urmarea o politica în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politica în patru si lichidarea Imperiului Britanic. O problema ridicata de catre partea româna la negocierile de la Cairo si respinsa de catre anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, rapita de catre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat ca aceasta problema va face obiectul negocierilor la Conferinta de Pace, dupa terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garantie ca anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Rusii îsi urmareau, si ei, cu destula abilitate interesele. Înca din octombrie 1943, la Conferinta ministrilor de externe de la Moscova si apoi la Conferinta de la Teheran a sefilor de state din URSS, SUA si Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat ca „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunostinta lui Dulles ca „participarea României la razboi nu mai e decât simbolica. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinta decât în cazul unei debarcari aliate”. Cu acest prilej, el insista asupra inoportunitatii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantitati de cereale si de un milion de soldati înarmati. „Numai guvernul de azi poate refuza nemtilor aceste rezerve pretioase. În ziua când Maresalul ar disparea, nemtii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aseza slugi politice, probabil chiar pe fostii legionari, care ar suprima pe toti antonistii si pe toti rezistentii, adica toata elita româneasca”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur si de cereale nu au fost luate de catre nemti, ci de rusi, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal si a grupului de complotisti – Bodnaras, Damaceanu, Aldea, Racovita – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagarelor sovietice, iar „Poarta Iasiului” a fost deschisa fara lupte trupelor sovietice.

Roosevelt sustine capitularea neconditionata

În negocierile de armistitiu de la Cairo, a iesit în evidenta faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentatii militari si presedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentantii militari, a salutat propunerile românesti de armistitiu aratând ca „noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decida daca vor o lovitura de stat a lui Maniu sau iesirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoastem ca, daca el, Maresalul Antonescu, vrea si este hotarât sa o faca, numai el are mijloacele necesare si cele mai mari sanse de succes. Autoritatile americane considera actiunea României de o importanta exceptionala. Ea (România) trebuie sa aiba statut de cobeligeranta si trebuie sa actioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt ramânea neclintit în actiunea de capitulare neconditionata.
Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, dupa mai bine de o jumatate de secol de la eveniment:
De ce acest armistitiu nu a fost facut?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabila a razboiului, cu cel putin un an si chiar câstigarea lui atunci?
De ce a fost arestat seful suprem al armatei care putea obtine schimbarea de front si acordarea statutului de cobeligeranta României?
Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei si încetarea focului înaintea semnarii oricarui document de armistitiu? s.a.

Opozitia din România – Maniu si Bratianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistitiu în vederea iesirii României din razboi alaturi de Axa, se informau si se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar sa abandoneze puterea daca aliatii prefera sa negocieze cu opozitia româna. Guvernul sovietic a raspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discutiile dintre putere si opozitie: „Noi, rusii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României si suntem gata sa-l ajutam sa elibereze tara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca si ceilalti doi aliati, s-a pronuntat categoric: „El prefera negocieri cu Maresalul Antonescu si nu cu trimisii Regelui”.

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil – la Helsinki si Fred Nanu – la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discutiile si negocierile din capitala suedeza se concretizeaza prin formularea unor conditii precise de armistitiu si nu de capitulare neconditionata, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finala, proiectul de armistitiu cu URSS de la Stockholm continea urmatoarele conditii:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rusilor, fie vor ataca trupele germane. Rusii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;2. Rusii accepta ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i parasi teritoriul înainte de a-i declara razboi. În cazul retragerii trupelor germane, România poate ramâne neutra;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revine la patria-mama în totalitate;
4. Rusii se multumesc numai cu o fâsie de trecere în nordul tarii, iar guvernul român poate sa-si exercite functiile într-o parte a tarii neocupata de armatele sovietice.

Conditiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rusii, desi mai mult avantajoase pentru România, fata de cele de la Cairo, implicau recunoasterea anexarii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Rusia.
În paralel cu nogocierile de armistitiu de la Stockholm si Cairo si cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimisii regelui, se duceau tratative si de catre Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în tradarea de la Iasi, dar si în desfasurarea ulterioara a evenimentelor declansate la 23 august 1944.

Barbu Stirbei îl gazduieste pe Bodnaras

Dupa parasutarea lui Emil Bodnaras în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului si delegatii PCR. Printul Stirbei i-a acordat chiar gazduire lui Emil Bodnaras dupa  parasutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativa (ultima) a reprezentantilor PCR, Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu, cu reprezentantii Palatului Regal si ai armatei: generalii Constantin Sanatescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaras a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce actiunea de rasturnare a lui Antonescu la o simpla lovitura de palat înfaptuita de un grup de persoane si de a evita o participare mai larga a maselor la lupta. Emil Bodnaras a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:

a) rasturnarea prin forta a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea tarii din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Dupa vii discutii, cei prezenti au aprobat planul elaborat de catre PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregatirea actiunii armate, a fost creat si un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rascanu si colonelul Dumitru Damaceanu.

Regele se împotrivea armistitiului negociat de guvern cu rusii. Pozitia lui fata de armistitiu rezulta clar dintr-o declaratie facuta lui Gheorghe Bratianu: „Daca îl lasam pe Antonescu sa faca singur armistitiul, ne va tine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfatuit pe Bratianu sa se retraga de la orice actiune cu Antonescu. În acest spirit a actionat si Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, si la vârsta de 80 de ani, îsi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistitiu româno-sovietice.

Consfatuire tainica la Palat, pentru Planul „Poarta Iasiului”

O problema ignorata pâna acum de istorici priveste deschiderea frontului de la Iasi la 20 august 1944. Dupa plecarea participantilor de la consfatuirea cu comunistii din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incinta pentru o „consfatuire de rutina” Emil Bodnaras si Dumitru Damaceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlaturarii lui Antonescu si pentru a grabi iesirea României din razboi, un segment de front de la Iasi, denumit conspirativ „Poarta Iasiului” sa fie deschis din punct de vedere militar la o anumita data. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificatii Focsani-Namaloasa-Galati. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni si Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi, aparat de C. 5 A. român din A. IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietica sa fie anuntata. Pe lânga cei stabiliti sa faca parte din comitetul militar, au mai fost cooptati în conjuratie generalul Aldea, maresal al Palatului si generalul Mihai Racovita, comandantul A. IV-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamt.

În legatura cu situatia frontului din Moldova, trebuie facuta urmatoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrata în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friesner. Dupa marea confruntare de tancuri sovieto-germana de la UMAN (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierduta de armata germana, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins granita de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întarit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pascani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iasi, trece peste Prut si ajunge la Nistru, la sud de Dubosari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagra.

Armata a IV-a româna, comandant General de C.A. Mihai Racovita, se apara pe linia est Carpati pe râul Siret si, pâna la sud de Dubosari, pe Nistru. Armata a IV-a româna avea în compunere C. 1, 5, 6, 7 A. si C. 57 A. german si împreuna cu Armata a 8-a germana facea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

Bodnaras îl anunta pe Stalin sa se pregateasca pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a III-a româna cu C. 2 si 3 A. române, C. 29 si 72 A. germane si Cdm. 110. Împreuna cu Armata a 6-a germana constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai si iunie 1944 ale trupelor sovietice.

La începutul lunii iulie 1944, o vizita discreta la Iasi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racovita, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaras-Damaceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iasiului”, iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaras i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programata a frontului; zona deschiderii; data prevazuta – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia si transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietica a început în dimineata zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iasiului” s-au retras în cursul noptii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iasi, depasind trupele Armatei a IV-a, aflata în retragere dezordonata. Maresalul Antonescu a facut o scurta vizita de inspectie pe front în perioada 20-21 august 1944 si a constatat dezorganizarea frontului si începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucuresti, mai hotarât ca oricând sa semneze armistitiul cu rusii.

Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal

În dimineata zilei de 23 august 1944, Antonescu astepta raspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistitiul cu URSS. În asteptarea raspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu si Bratianu, pentru sustinerea armistitiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietica la propunerile românesti de armistitiu. Telegrama în loc sa-i fie înmânata lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzesti, participant la conjuratie, o înmâneaza Regelui. În situatia data, Regele, fara sa vorbeasca despre telegrama si implicat în complot alaturi de comunisti, le comunica lui Maniu si Bratianu ca va intra în actiune si va face singur armistitiul, fiind satul de tutela lui Antonescu. Desi Maresalul Antonescu nu a primit telegrama asteptata, a mers totusi la Palat si acolo… a fost arestat. Ca Antonescu era hotarât sa încheie armistitiul cu URSS rezulta si din faptul ca în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucuresti, Clodius, si în prezenta generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinta ca România a cerut armistitiul.

Armistitiul sovietic cu România era o necesitate si pentru Rusia. Pozitiile întarite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) si pe care trupele se aflau si la data de 20 august, ca si existenta în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat – linia Focsani-Namoloasa-Galati – prezenta pericolul transformarii României într-un teatru de razboi. De aceea, toti factorii interesati în destinul României, inclusiv Rusia, careia o rezistenta pe linia de fortificatii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesara iesirea tarii din razboi prin încheierea unui armistitiu. Prin tradarea de la Iasi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a cazut fulgerator, zadarnicindu-se si organizarea unei rezistente pe linii de fortificatii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în mars prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenta, se aflau la 60 km de Focsani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificatii.

Regele ordona încetarea focului înaintea semnarii Armistitiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru ca armistitiul cu sovieticii nu era semnat, rusii au continuat sa captureze militarii români. Asa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acestia au fost internati în lagarul de la Balti din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietica, între ei numarându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu.

Armistitiul se semneaza abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (si nu sunt putini) îl considera unii ca „act de înalta tradare”, iar altii ca „grava eroare politica”. Si unii si altii au dreptate, el este atât act de înalta tradare, cât si o grava eroare politica cu multiple implicatii si consecinte nefaste pentru România. Acestia sustin, si le dam dreptate, ca Maresalul Antonescu trebuia lasat sa încheie si sa semneze armistitiul, deoarece el îl negociase si putea sa impuna rusilor, prin puternica sa armata de un milion de oameni, un alt mod de actiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu si capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistitiului cu rusii, România a pierdut baza juridica si morala a apararii drepturilor sale, s-a dezonorat singura.

Capitularea neconditionata a însemnat un dezastru national, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioada de timp. Alaturi de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagarelor sovietice de prizonieri dupa 23 august 1944, au mai fost deportati în URSS peste 20.000 de alti români si 72.000 de români de etnie germana. Prin nesemnarea armistitiului si capitularea neconditionata, România si-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de tara cobeligeranta, desi a fost a patra putere militara participanta la înfrângerea Germaniei fasciste.

În decurs de un deceniu si jumatate, dupa 23 august 1944, România a fost furata de catre rusi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiu” dictat de Moscova.
Semnarea armistitiului cu URSS, care continea destule conditii împovaratoare pentru România, fata de armistitiul negociat cu Antonescu, a fost taraganata pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna si Armata sovietica a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a facut ca Armata româna sa se angajeze singura în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reusind ca, pâna catre jumatatea lunii septembrie, sa fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusa, trupele hitleristo-hortiste.

„Antonescu reprezinta România, voi – pe nimeni”

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este si raspunsul dat de Molotov lui Lucretiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistitiului. Când Patrascanu a întrebat de ce conditiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni”.

Dar orice tradare se plateste scump, iar pretul tradarii a venit destul de repede. Primii care l-au simtit au fost generalii M. Racovita si Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea – sef al Marelui Stat Major si ambii facusera parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii „Portii Iasilor”.

Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împartita la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi militari au fost serios stirbite. Rasplata tradarii continua. Dupa razboi, atât generalul Racovita, cât si generalul Aldea, sunt întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.

-Va urma-

 

Articol preluat de pe Historia.ro

Ziua de 23 august, o zi nefasta in istoria Romaniei. 23 august 1939. Pactul Ribbentrop-Molotov trebuie condamnat

Standard

Pe 23 august 1939 s-a semnat, la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca umare a Pactului, URSS a ocupat în 1940 Basarabia şi nordul Bucovinei.

 

 

23 august 1939. Pactul Ribbentrop-Molotov trebuie condamnat

Platforma Civică “Acţiunea 2012” solicită factorilor de decizie condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, ca gest univoc şi reparatoriu pentru pierderile teritoriale şi de populaţie suferite după deciziile nedrepte luate la 23 august 1939. Înţelegerile confidenţiale sovieto-naziste, cuprinse în protocolul adiţional secret al Pactului au jucat un rol fatal pentru destinul românesc: ruşii s-au erijat în ”proprietari” de pământ şi populaţie românească, ocupând Basarabia la 28 iunie 1940. Platforma Civică “Acţiunea 2012” consideră că lichidarea consecinţelor Pactului de agresiune care a determinat amputarea României se poate realiza numai prin unirea Republica Moldova cu România.

 

În acest sens, voluntari ai Platformei Civice “Acţiunea 2012” vor organiza joi flash-mob-uri în cinsprezece oraşe din Republica Moldova. Flash-moburile vor avea loc la ora 18.00 în Bălţi, Tighina şi localităţi din Cahul, Soroca, Ialoveni, Edineţ, Sîngerei, Anenii Noi, Hînceşti, Nisporeni şi Floreşti şi la ora 02.00 noaptea (când s-a semnat, pe ascuns, pactul Ribbentrop-Molotov) în faţa ambasadei Federaţiei Ruse la Chişinău. Flash-moburile vor consta în ruperea în două a unei hărţi a Europei şi refacerea ei sub dictonul “Reparăm greşelile trecutului”.

 

Platforma Civică “Acţiunea 2012” este o coaliţie de organizaţii non-guvernamentale şi grupuri de iniţiativă care susţin unirea Republicii Moldova cu România şi militează pentru realizarea obiectivului generaţiilor trecute, prezente şi viitoare de regăsire a românilor de pe cele două maluri ale Prutului în cadrul aceluiaşi stat.

 

Ziuaveche

 

Medicina militară, 150 de ani de la înfiinţarea Corpului ofiţerilor sanitari ai Armatei

Standard

Medicina militară marchează marţi 150 de ani de la înfiinţarea Corpului ofiţerilor sanitari ai Armatei.

 

Cu acest prilej vor avea loc depuneri de coroane de flori la Monumentul Eroilor Sanitari (Piaţa Eroilor) şi la Mormântul fondatorului medicinei militare, generalul dr. Carol Davila, precum şi la Monumentul dr. Carol Davila din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă Militar Central, a informat Ministerul Apărării Naţionale.

 

De asemenea, în amfiteatrul spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central ‘Dr. Carol Davila‘ se va desfăşura un simpozion aniversar care îşi propune, prin tematica abordată, să fie un liant între trecutul, prezentul şi perspectivele medicinei militare. La activităţi vor participa reprezentanţi ai conducerii Ministerului Apărării Naţionale, ai instituţiilor şi autorităţilor publice centrale, ai mediului academic, cadre militare în activitate din structurile aflate în subordinea Direcţiei Medicale a Ministerului Apărării Naţionale, precum şi cadre militare în rezervă şi în retragere.

 

La data de 21 august 1862, printr-un Înalt decret domnesc, au fost înfiinţate Corpul ofiţerilor sanitari ai armatei şi Direcţia Generală a Serviciului Sanitar Român. S-a constituit astfel organismul specializat pentru asigurarea păstrării sănătăţii efectivelor armatei române. Încă de la începuturile ei, medicina militară a beneficiat de profesionalismul şi calităţile generalului de divizie medic Carol Davila, care la acea vreme era inspector general al serviciului sanitar al armatei, director al Şcolii de Medicină (întemeietorul învăţământului medico-militar şi medical superior din ţara noastră), inspector al administraţiei centrale sanitare şi efor al spitalelor.

 

Elaborarea ‘Instrucţiunilor pentru funcţionarea ambulanţelor’ şi a ‘Deciziei relative la serviciul ambulanţelor în armată’, precum şi promulgarea prin Înaltul Decret nr. 1125/15.04.1882 a ‘Legii pentru organizarea Serviciului Sanitar al Armatei‘ a creat cadrul normativ de funcţionare a serviciului sanitar militar, condus de o direcţie specializată existentă în cadrul Ministerului de Război. Medicii militari de toate specialităţile au devenit, în timp, personalităţi recunoscute de lumea medicală pe plan intern şi internaţional.

 

 Ziuaveche