Arhive pe categorii: Arme europene

„Jderul” polonez. Polonia mai cumpara 200 de APC-uri Rosomak

Standard

„Jderul” polonez pe plaiuri talibane

Polonezii, foarte multumiti de Rosomak-ul lor, construit sub licenta Patria de catre Wojskowe Zaklady Mechaniczne Siemianowice, s-au hotarat sa-si intareasca fortele terestre cu inca doua sute de vehicule 8×8.

Deja trupele poloneze dislocate in Afganistan si Ciad folosesc aceste masini de lupta, iar rezultatele sunt foarte bune. Cooperarea dintre Patria si Armata Poloneza a demarat in 2004, atunci cand Polonia a inceput productia locala a transportorului blindat pentru trupe al finlandezilor de la Patria.

Polonia nu foloseste Rosomakul doar ca transportor, ci dimpotriva au dezvoltat o larga familie de vehicule, avand la baza acelasi sasiu, asa cum este si normal. Pretul unei bucati, pote fi estimat din valoare contractului prezent de 200 de bucati, contract evaluat de presa locala la aproximativ 630 milioane de dolari.

 

wartechnology.ovh

Asta inseamna un pret mediu de putin peste trei milioan de dolari bucata, bineinteles in functie de arhitectura fiecarui lot.

In configuratie clasica, sa zicem, Rosomak-ul este dotata cu turela italiana Oto Melara Hitfist-30P, care la randul ei are in dotare tunul automat de 30mm Mk44 Bushmaster II si cu mitraliera de calibrul 7,62 UKM-200C, produsa in Polonia.

Dar Rosomak-ul este doar o platforma moderna cu arhitectura deschisa. Pe acelasi sasiu se pot instala: tun de 120mm, sisteme AA, cu tun sau rachete, centre de comanda, evacuare raniti, masini ale genistilor, etc, etc.

Aceasta frumoasa masina de lupta este in esenta cam ce mi-as dori eu de la noul SAUR III/TBT 8×8: flexibilitate, fiabilitate si mai ales producerea in tara a cat mai multe din componentele si armele transportorului.

Polonezii au up-gradat deja transportoarele deja produse, mai ales pe linia de protectie a trupelor din Afganistan, la nivel de comunicatii si razboi electronic, si asta in timp ce Piranha IIIC romanesti din Afgansitan, stau trase pe dreapta.

Cu cele doua sute de noi transportoare, armata poloneze va ajunge sa detina un total de 835 de Rosomak, in diverse configuratii.

armyrecognition.com

 

Sursa: defensenews

 

GeorgeGMT

 

 

 

 

 

Cassidian merge inainte cu Baracuda

Standard

Desi toata lumea este cu ochii pe dronele americane, europenii s-au hotarat sa micsoreze si in final sa elimine ecartul in tehnologia si folosirea dronelor. Lider in acest proiect este divizia de UAV-uri a EADS, Cassidian, care isi continua cu inversunare testele cu cel mai nou membru al familiei: Baracuda.

Acesta drona propulsata de un turbofan si incorporand tehnologie  stealth are un scop dual.

Pe de o parte proiectul Baracuda este unul real, unul la capatul caruia se asteapta ca drona europeana sa intre in dotarea armatelor de pe Batranul Continent, iar al doilea scop, poate chiar mai important dacat primul, este acumularea de experienta si testarea de noi tehnologii si in acelasi timp, eficientizarea proiectarii si producerii acestora, din punct de vedere financiar.

Cum Europa a ramas in urma cu dezvoltarea tehnologiei dronelor si a tehnologiilor adiacente, fata de Israel si SUA, Baracuda este privita ca un mare pas in fata, pas care ca scop scaderea decalajului.

In testele executate pana acum cu succes de catre Baracuda, s-a reusit o serie de zboruri autonome, teste de comunicatie cu alte drone sau alte avioane si echipmament e de la sol, s-au facut experimente de autocontrol si alegerea te tinte si protocoale de urmat, de catre drona, fara interventie umana, si de asemenea s-a reusit si o aterizare complet automata.

Pana acum in zborurile de test Baracuda a avut drept partener de zbor un avion Learjet, care a simulat cea dea doua drona. Ideea inginerilor europeni este foarte abitioasa. Ei spera ca un anumit numar de Baracude sau alte UAV-uri dezvoltate ulterior, sa poate fi trimise deasupra unui teatru de lupta, iar odata intrate in misunea de patrulare, dronele sa fie cu totul autonome, sa ia singure hortarari, sa-si repartizeze singure misiuni.

Astfel una dintre ele poate fi observator, iar alte cateva sa fie inarmate si impreuna sa survoleze/controleze un teritoriu cat mai mare, avand la baza misiuni doar parametri generali, dar putand lua singure hotarari, putand comunica una cu alta si cu trupele de la sol, sprijinind prin observare sau chiar prin actiuni de lupta alte drone, avioane, sau trupe la sol, complet autonom.

Proiectul Baracuda nu este doar o alta drona, este ceva cu totul si cu totul nou, o generatie complet diferita de vehicule autonome, fara pilot, o noua familie de UAV-uri cum nu s-a mai vazut. Cel putin deocamdata EADS-ul este foarte multumit de progresele facute in dezvoltarea tehnologiei si spera ca ecartul dintre industria europeana a UAV-urilor si cele insraeliene si americane sa fie in scurt timp doar istorie.

 

Sursa: defensenews

 

GeorgeGMT

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

La Los Alamos, vreo 20 de cercetatori britanici au participat la faza finala a elaborarii bombei, ca si la munca extrem de complexa legata de constructia ei si de perfectionarea mecanismelor de detonare, aspectul cel mai delicat dintre toate. Printre acesti savanti se aflau marele expert in explozivi, William G.Penney, si un stralucit fizician teoretician, Klaus Fuchs.

Colaborarea cu englezii a fost restabilita dupa Acordul de la Quebec. Cu toate acestea, neancrederea a persistat, si intreprinderea anglo-canadiana de la Montreal a trebuit sa faca fata unor noi dificultati.

In prima saptamana a lui ianuarie 1944, o delegatie oficiala de la Montreal, a venit la Chicago pentru a restabili colaborarea. Intalnirea, prezidata de Groves si Chadwick, reunea 24 de experti din cele doua laboratoare si, characteristic pentru componenta internationala a echipelor, erau prezente 13 nationalitati, marturie a atitudinii generoase si inteligente, dinainte de razboi, a tarilor anglo-saxone, fata de cei ce fugisera de Nazism. Recompensa acestei atitudini deschise, a constat in succesul cercetarilor nucleare.

Intalnirea, a debutat cu o discutie in contradictoriu, intre cei doi sefi de echipe, Groves si Chadwick, pe subiectul chimiei plutoniului si a metodelor de extractie a acestuia –partea americana dorind excluderea din intelegerea comuna a acestei oportunitati de colaborare (din motive lesne de inteles, fiindca astfel, englezii s-ar fi aflat mult prea aproape de crearea propriei bombe nucleare, precum si in ceea ce priveste realizarea pilelor cu apa grea. Asa ceva, nu era deocamdata, pe gustul si vointa SUA) –atitudinea SUA fiind urmatoarea: colaborarea urma sa se limiteze la domenii care ar fi putut contribui la efortul de razboi; ca urmare, deoarece proiectul uzinei americane de la Hanford pentru extractia plutoniului din uraniul iradiat –un procedeu incredibil de complicat, controlat in intregime de la distanta –fusese deja finalizat, el putea fi cu greu modificat si cu atat mai putin ameliorat prin eventuala participare britanica. De aceea, participarea britanica a fost restransa, dar pentru englezi, interpretarea deosebit de severa a Acordului de la Quebec, de catre partea americana, echivala cu refuzul transferului de tehnologie intr-unul din sectoarele cheie ale chestiunii devenite atat de vitala si de actuala a atomului.

Cu toate acestea, in primavara anului 1944 s-a hotarat, in sfarsit, sa se construiasca o mare pila cu apa grea in Canada. Destinata sa reprezinte principalul rezultat al colaborarii din cadrul Acordului de la Quebec, oferind echipei din Montreal, dupa un an de incertitudine, un scop si in acelasi timp o munca interesanta de facut. Munca echipei engleze n-a mai fost insa benefica efortului de realizare a armei atomice –decizia venind mult prea tarziu, SUA fiind aproape gata in ceea ce priveste noua arma –dar a reprezentat o mare experienta pentru…viitor.

Marea pila canadiana cu apa grea a fost precedata, in acelasi loc, de una mult mai mica, construita sub conducerea lui Kowarski, terminata in septembrie 1945 (aceasta a fost prima pila din lume care a functionat in afara Statelor Unite, dupa ce prima instalatie de acest gen fusese construita deja in mai 1944, la Chicago). Pila canadiana, mai mare, continea aproximativ 10 tone de apa grea si cam tot atat uraniu metallic. Materialele fusesera furnizate de catre SUA; pila a fost construita in doi ani, intre 1945-1947, intr-un loc izolat din motive de securitate, numit Chalk River, pe malurile raului Ottawa/Canada.

Englezii au incercat zadarnic sa-i convinga pe americani sa-si schimbe decizia in privinta plutoniului, dar au reusit sa obtina doar o concesie; americanii au consimtit sa livreze laboratorului Canadian cateva bare de uraniu care fusese iradiat in pila lor experimentala de la Oak Ridge si, ca urmare, contineau cateva miligrame din pretiosul element, fara a se pune totusi la dispozitie nici un fel de informatii tehnice.

Asta fiind situatia, britanicii aveau doua posibilitati: puteau incerca sa descopere singuri metoda folosita de catre americani in ceea ce priveste obtinerea plutoniului, despre care stiau cate ceva –nu suficient insa; ori sa incerce pe calea solventilor organici –cale pe care o considerau promitatoare. In luarea unei decizii a intervenit si factorul timp, astfel ca lordul Cherwell, in timpul unei vizite la Montreal, la sfarsitul lui 1944, a optat pentru cea de-a doua solutie, considerand-o “mai originala, si in spirit britanic”…

Ca urmare, a fost intreprins un program sistematic de cercetare, pentru a alege cel mai promitator dintre cei aproximativ 300 de solventi organici disponibili in conditii comerciale in SUA. Dintre acestia au fost selectati 5-6 si, in 1945, la Montreal, au reusit sa foloseasca unul dintre acestia ca baza pentru un procedeu complet nou de extractie a plutoniului.

Patru ani mai tarziu, in SUA a fost descoperit un solvent mai eficace decat toti ceilalti, ce este folosit si astazi. Acest solvent nu era insa disponibil commercial, in anul 1944.

Investitia britanica in timpul razboiului in proiecte atomice era scazuta, ea reprezentand numai o sutime din cea Americana, care se ridica la suma uriasa pe atunci, de 2 miliarde de dolari. Cu toate acestea, desi considerau ca relatia cu americanii nu este chiar amiabila, englezii au fost totusi castigatori, intr-o oarecare masura. La incheierea razboiului, ei erau in posesia a aproape tuturor datelor tehnice privind lucrarile atomice americane, ceea ce, cu siguranta, a facilitat dobandirea de catre ei a armelor nucleare dupa razboi.

Cu toate acestea, Marea Britanie a platit in fapt pentru cunostintele castigate de la americani prin renuntarea, in baza Acordului de la Quebec, la dreptul de a comunica informatii nucleare unei terte parti, chiar si in cazul in care informatiile erau descoperite de cercetatorii britanici, in Marea Britanie. Ceva asemanator, dar intr-o alta conjunctura, au patit si cercetatorii romani din partea “prietenilor” sovietici in anul 1962, la realizarea primului laser romanesc…Despre toate acestea insa, intr-un articol viitor.

Churchill, fidel ideii de “autonomie britanica”, a avut o noua tentativa de “recunoastere” a meritelor insulare in fata lui Roosevelt, in timpul intalnirii la nivel inalt de la Hyde Park din septembrie 1944 –ultima zvacnire dealtfel, a “orgoliului” britanic. Primul ministru britanic, dupa aceasta intalnire, traia cu speranta unei colaborari continue si stranse, pe picior de egalitate, dupa razboi cu SUA. Aceasta discutie a fost inregistrata in Aide-memoire-ul de la Hyde Park, in care se scria: ”Colaborarea deplina intre Guvernele Statelor Unite si Marii Britanii in dezvoltarea proiectului Tube Alloys in scopuri militare si comerciale, va continua si dupa infrangerea Japoniei, daca nu, sau pana cand, intervine un acord comun de incetare a colaborarii”. In realitate insa, acest acord, pentru americani reprezenta doar apa de ploaie, angajamentul lor ramanand doar pe hartie. Si asta, fiindca in noiembrie 1945, Churchill nu mai era prim ministru (fusese inlocuit de catre, Clement R.Attlee), iar Roosevelt decedase intre timp –ca urmare, intelegerea de la Hyde Park nu-l obliga cu nimic pe actualul presedinte, Truman.

Insa, primul ministru Attlee, al carui guvern nu ascundea intentia sa dezvolte productia de materiale fisionabile, la 16 noiembrie 1945, in prezenta celor trei sefi de stat (SUA, Marea Britanie si Canada), a semnat un document prin care se aproba principiul cooperarii extensive: “Dorim sa existe o colaborare deplina si efectiva in domeniul energiei atomice intre Statele Unite, Marea Britanie si Canada”. Dar, ca intotdeauna, una sunt declaratiile si intentiile, si altele faptele, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

In cursul discutiilor, generalul Groves s-a opus principiului colaborarii depline. Groves a cauta sa-i arate secretarului de stat, James F.Byrnes, ca acordul propus nu putea ramane secret, deoarece Carta Natiunilor Unite cerea, in baza articolului 102, ca orice tratat international sa fie publicat. Ca urmare, intreaga lume va vedea ca Statele Unite, desi pretind infiintarea unui control international asupra aplicatiilor civile ale noii surse de energie, ajutau in acelasi timp un alt stat in dezvoltarea “nepasnica”. Sic!

Chestiunea colaborarii a ramas, astfel, in suspans, si in cele din urma Attlee a pus-o din nou in fata lui Truman in aprilie, cerand sa fie aplicate hotararile adoptate de comun acord. Raspunsul lui Truman a fost scurt si clar; expresia “colaborare deplina si efectiva” aprobata cu cinci luni mai inainte era, dupa opinia lui, vaga si putea fi aplicata numai in privinta datelor stiintifice. Nerespectarea angajamentelor cu privire la energia atomica, avea sa se repete in istoria politicii nucleare americane, inceputul fiind facut cu englezii. Va urma…

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui 

LEGION ETRANGERE –scurt istoric (1)

Standard

De ce Legiunea Straina? De unde a pornit aceasta unitate “varf de lance” a intereselor Frantei in lume? Si mai ales, pentru ce a fost creata ea? Cred ca sunt intrebari pe care cei care suntem pasionati de tot ce inseamna domeniul militar, ni le-am pus. Si poate, aura de mister si legenda, amplificata de nenumarate filme, carti, reportaje, etc, ce au ca subiect Legiunea si Legionarii, sa ne fi deschis “apetitul”. Poate, multi dintre noi am visat, ori poate chiar am reusit, sa ajungem Legionari, acolo unde notiunile de: Onoare, Fidelitate, Fraternitate si Sacrificiu, din spatele devizei “Legio Patria Nostra”, reprezinta calea obligatorie pentru fiecare legionar…

Fiindca, aceasta unitate, zicem noi, a fost si este inca invaluita intr-o aura de mister, poate deloc dezinteresat, dar un lucru stim cu certitudine: istoria sa incepe cu secole in urma, fiind marcata de crime, tragedii si acte de eroism, totodata. Istoria acestei unitati nu a fost intotdeauna romantica, ea avand si capitole sumbre, in stransa legatura cu perioada colonialismului francez, despre care Jules Ferry, om politic francez, declara in fata Parlamentului in data de 28 iulie 1885: “Coloniile sunt pentru tarile bogate un plasament de capitaluri dintre cele mai avantajoase. Si acesta este motivul pentru care ne-a trebuit Tunisia, pentru aceasta ne-a trebuit Saigonul si Cochinchina (colonie franceza intre anii 1862-1954, acum apartinand Vietnamului), pentru aceasta ne trebuie Madagascarul…Si nu le vom parasi niciodata!”. Aceste cuvinte, printre altele, releva fara niciun dubiu, rolul de inceput al acestui corp de elita –apararea intereselor Frantei in coloniile acesteia din Africa si Asia. Este, daca vreti, o parte importanta din istoria Legion Etrangere, fiindca acest corp de elita a fost creat intr-o epoca in care Franta avea nevoie de un instrument de lupta specializat si deosebit de eficace, care s-o ajute in extinderea, si nu in ultimul rand, in mentinerea vastului sau imperiu.

Nu ne propunem nicicum a face o istorie completa a Legiunii –s-a scris destul pe Internet si nu numai, despre ea- ci doar a intelege pe deplin, de ce unii experti considera aceasta unitate o armata exceptionala, ai carei soldati sunt stapaniti de eroism, ori poate de o uluitoare nepasare in fata primejdiei. Daca este sau nu asa, ideea este bineanteles interpretabila, dar cert este faptul ca Legiunea Straina Franceza, s-a acoperit de glorie, mister si legenda, slujind cauza Frantei.

Ce este insa Legiunea Straina? Este o formatie militara in care, sub drapel francez, imbracati in uniforma franceza si comandati de ofiteri francezi, servesc soldati straini.

Interesant este faptul ca Legiunea n-a fost nicicum prima formatie militara din istoria Frantei, compusa exclusiv din soldati straini, dar ea a fost cu siguranta, prima care avea propria sa forma de recrutare, propriile sale legi (scrise sau nescrise, perfect valabile si astazi, cunoscute si respectate “ad literam” de catre Legionari), traditiile sale proprii sau preluate (unii experti, le considera a fi preluate din traditiile legiunilor romane). Se prea poate, fiindca originea denumirii de “legiune” vine de la latinescul “legio”, ce inseamna legiune –mare unitate militara.

O caracteristica definitorie pentru Legionari, ce-i fac recunoscuti oriunde si de catre oricine, este renumitul “Kepi Blanc” –chipiul alb cu cozoroc patrat, ce are in prelungirea sa o panza care apara umerii si ceafa soldatului, impotriva soarelui african ucigator. Acest chipiu, il cunoastem cu totii din filme, parazi, poze, etc, el fiind purtat si astazi cu mandrie. Acesta, in cei aproape 200 de ani de existenta a Legiunii, a ramas practic neschimbat si neanlocuit in tinuta legionarilor, care initial era formata din tunici de culoare albastru inchis, pantaloni pana la genunchi din stofa rosie, jambiere din piele ce protejau picioarele si ghete din panza (create special pentru nisipul desertului).

 

Asa cum mentionam mai sus, Legiunea Straina nu este prima unitate militara compusa exclusiv din straini, in istoria militara a Frantei. Acest stat, a mai avut insa sistemul trupelor cu solda, ostasi platiti, straini de orasul ori conducatorul care i-a angajat –soldati pe care noi astazi, ii numim, mercenari, soldati fara tara.

Spre exemplu, in secolul al XVIII-lea, in multe regimente regale din Franta, slujeau soldati straini, dar numai in numele unui singur Regiment figura cuvantul “strain”, si anume, Royal Etrangere (vechi regiment de cavalerie, in care in realitate nu mai erau recrutati de multa vreme straini, ci francezi care purtau uniforme ale unor armate straine. Acestia, se pare, slujisera anterior in alte armate, dar erau cu certitudine de nationalitate franceza).

Cu toate acestea, cea mai importanta formatie de soldati straini aflati in slujba regilor Frantei timp de mai multe secole, a fost “Garda Elvetiana”, compusa din razboinici de profesie care isi vindeau indemanarea militara aceluia care platea mai bine. Acesti oameni, aveau sloganul: “Pas d’argent, pas de Suisses” –acesta insemnand ca pentru elvetieni, plata se facea chiar inaintea predarii marfii, adica, a angajarii. In toate aceste regimente slujeau exclusiv numai elvetieni, comandati atat de catre proprii lor comandanti, cat si de catre ofiteri francezi.

Este notorie batalia de la Rossbach (5 noiembrie 1757, intre Franta si Prusia), pierduta de catre francezi; batalie in care un regiment de uniforme rosii format numai din elvetieni, a acoperit cu onoare retragerea trupelor franceze, luptand cu un calm desavarsit sub focul tunurilor prusace. Aceasta impasibilitate si eroism totodata, l-au scos din sarite pe Frederic al II-lea, care si-a intrebat furios generalii: “Ce fel de zid de caramida este acesta pe care tunurile mele nu reusesc sa-l darame?”. I s-a raspuns simplu, dar elocvent: “Sire, sunt elvetienii!”

Mai tarziu, pentru a-i infrange pe revolutionari, in iulie si octombrie 1789, Ludovic al XVI-lea a folosit, de asemenea, regimentele sale elvetiene, germane si irlandeze. De altfel, ultimii “mercenari” care l-au aparat pe rege la 10 august 1792, cand poporul rasculat a luat cu asalt palatal Tuilleries, au fost…elvetienii.

Cea mai interesanta formatie militara care prefigura adevarata Legiune Straina, a fost Legiunea Hanovra, infiintata in anul 1804. In anul 1811, spre exemplu, din cei 503 soldati care formau un batalion al acestei legiuni, 226 erau austrieci, 53 prusaci, 129 erau din regiunea Rhinului, 2 italieni, 2 spanioli, 7 polonezi, 14 rusi, 3 suedezi, 9 elvetieni, iar 57 erau originari din Dalmatia, Slavonia si Albania.

Odata cu revenirea Bourbonilor, prin reorganizarea unei “Legiuni Regale Straine”, se formeaza Legiunea Hohenlohe, dupa numele comandantului ei, printul Hohenlohe-Bartenstein. Ludovic al XVIII-lea, care si-a amintit de serviciile aduse predecesorilor sai de “credincioasele” regimente elvetiene, reanfiinteaza, in 1816, patru regimente helvetice. Penultimul Bourbon avea mai multa incredere in mercenari, decat in recrutii francezi. Va urma…

 

 WW

 

 

SURSE DATE SI POZE: INTERNET, WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA.

Multumesc unui bun prieten pentru documentatia trimisa.

Daca nici germanii, atunci cine?!

Standard

K 130 concept

Marina Germana s-a trezit cu o mare belea pe cap! Si nu sunt ei de vina, ci elvetienii!

Mai clar, nemtii au mari batai de cap cu noua lor clasa de corvete K 130, corvete care, deocamdata, sunt cu 6 ani in urma fata de grafic, din punct de vedere al opertionalizarii…

Prima din seria K 130, o nava de 1800 to. , oceanica, a fost preluata de Marina Germana in 2008 si  de atunci au inceput necazurile. In timpul testelor s-au descoperit probleme serioase cu nava, probleme care privesc sistemul de propulsie. Astfel cutia de viteze este pur si simplu defecta, dar mai sunt si alte componente ale blocului propulsor care le fac figuri.

Constructorul cutiei de viteza a fost o firma elvetiana, insa pentru reducerea costrurilor, aceasta a subcontractat cea mai mare parte din contract catre o firma poloneza, ale carei standarde de calitate nu erau, se pare, asa de…elvetiene.

Germanii, negrii de suparare, cer acum firmei elvetiene sa se spele pe cap cu motoarele si cutiile lor de viteza, sa remedieze situatia, pentru ca toate cele sase nave sa poata intra in exploatare macar in 2014.

Facem cuvenita precizare ca si celelalte cinci corvete sunt gata construite, asteptand doar ca elevetienii sa-si curete propria mizerie si sa repare cutiile de viteza si motoarele stricate.

Corvetele din clasa K130 sunt menite sa inlocuiasca navele de patrulare costiera S148/143, si au la baza proiectul fregatie MEKO A100. Desi nava este una de patrulare costiera, poate naviga si in plin ocean la viteze destul de bune si are o autonomie de 7 zile, sau 21 de zile cu provizii primite cu elicopterul.

K130 are un echipaj  format din 65 de oameni, are un foarte inalt grad de automatizare, iar ca armament dispune de un mic arsenal impresionant: un tun de 76mm, 2x27mm tunuri automate, 2 sisteme de lansare de rachete AA si 4xRBS-15 Mk3 rachete anti-nava.

Pretul-380 milioane $.

Foto: nasdis.ro

Sursa: strategypage

 

GeorgeGMT

 

TEHNICA BLINDATA: BLINDATE FRANCEZE (3)

Standard

Renault FT-17

De departe, cel mai bun tanc al razboiului a fost, fara doar si poate, RENAULT FT-17. Acest tanc de fabricatie franceza, a aparut ca proiect in luna octombrie 1916, fiind ideea renumitului constructor de automobile, Louis Renault, si a designerului firmei, Rodolphe Ernst-Metzmaier. Acest proiect revolutionar a fost imediat agreat de catre colonelul Estienne, care i-a intuit capacitatile, si mai ales, performantele. Din pacate insa,  initial, acest proiect nu s-a bucurat de sustinerea forurilor conducatoare ale armatei franceze.

Dar, colonelul Estienne, dorea nici mai mult nici mai putin, realizarea a 1000 de tancuri armate cu mitraliere si tunuri cu teava scurta, calibrul 37 mm, in turela. Insa, prima comanda certa pentru aceste tancuri a venit abia in data de 22 februarie 1917, cand s-a solicitat un numar de 150 de exemplare; ulterior, generalul Petain a ridicat cerinta la cel putin 3300 de unitati. Cu toate ca productia a fost repartizata la mai multe companii, pana la sfarsitul razboiului s-au realizat 3177 de exemplare, dar constructia blindatului a continuat si in anii urmatori: in anii *20, cu deosebire in 1921, au fost realizate 3728 de vehicule (2100 armate cu mitraliere; 1246 de vehicule armate cu tun de calibrul 37 mm; un numar mic de vehicule au fost echipate cu tun de calibrul mai mare, 75 mm, cunoscute sub denumirea de Renault 75 BS –dispunea de un obuzier cu teava scurta, Schneider, doar 39 de unitati fiind realizate, desi cerinta era de 970 de unitati.

FT-17 BS VARIANTA

RENAULT -17 BS, avea turela modificata, greutate marita la aproximativ 7,2 tone si maxim 30 de obuze, ca rezerva. Se pare ca aceasta varianta era operationala in Africa de Nord la momentul invaziei Aliate –Operatiunea Torta); 188 de unitati echipate cu mijloace de comunicatii radio, dar neanarmate, numite RENAULT FT-17 TSF (Telegraphie Sans Fil –tanc de comanda/comunicatii, la care turela a fost inlocuita cu o incinta blindata, destinata conductorului, operatorului radio si observatorului.

RENAULT F-17 TSF

Vehiculul era echipat cu echipament de comunicatii, ER-10, ce utiliza codul Morse, fara fir, dispunand de o antena din sarma dispusa pe un stalp montat pe suprastructura vehiculului. Se pare ca asemenea tancuri erau inca operationale in Africa de Nord in WW II); precum si cel putin 155 de unitati destinate scolarizarii echipajelor (unele dintre acestea neavand turela). Incepand cu anii *30, cel putin 1500 de tancuri RENAULT FT-17, au fost echipate cu mitraliera de calibrul 7,5 mm, REIBEL (avea greutatea de 11,8 kg; lungimea de 1,03 m; putea trage 750 de proiectile/minut. Aceasta varianta a fost cunoscuta si sub numele de FT-31).

Mitraliera Reibel

Cert este faptul ca in aprilie/iunie 1917, s-a decis realizarea a cel putin 650 de tancuri RENAULT FT-17, inarmate cu tun de calibrul 37 mm, la un cost estimat la aproximativ 56000 de franci per bucata –o suma deloc mica pe atunci.

FT-17 cu tun calibrul 37mm

Cu toate acestea, tancul a reprezentat un mare succes, el fiind cumparat, chiar produs sub licenta ori copiat (americanii au construit dupa razboi, sub licenta, propria versiune numita „Tanc de 6 tone, model 1917”, din care au produs cam 950 de exemplare, inclusiv pentru canadieni). Printre utilizatorii acestui tanc s-au numarat state, precum: Belgia, Brazilia, Cehoslovacia, Estonia, Finlanda, Iran, Italia, Japonia, Lituania, Olanda, Marea Britanie (peste 20 de unitati), Polonia (aceasta tara a avut cateva variante modernizate pe plan local a vechilor tancuri franceze –cel putin 60 de unitati au beneficiat de modernizare, care a constat intr-un nou design al turelei, mitraliera coaxiala cu tunul si blindaj mai bun, dar si cateva construite sub licenta, fiind numit, RENAULT FT CWS.

FT CWS POLONIA

 

FT-17 in Armata Romana

FT-17 AUTOTRACTATE POLONIA

FT-17 polonez

FT-17 POLONEZ IN REMORCA

Numarul total al tancurilor FT-17 poloneze era de cel putin 170 de unitati, mare parte dintre acestea fiind operationale la momentul invadarii tarii de catre germani in WW II. Polonezii au testat diferite variante de transport a tancurilor FT-17, considerand pe buna dreptate ca transportul pe trailer a blindatelor este mai eficient si mai rapid, marindu-le durata de functionare si reducand foarte mult uzura tehnica a acestora, remarcandu-se in acest sens, camionul URSUS A –greutate 6,5 tone; lungime 6,5 m; latime 2,07 m; inaltime 2,75 m; viteza maxima cu incarcatura 20 km/h; autonomie 150 km; consum 65 litri/100 km), URSS (Armata Rosie a dispus cel mai probabil de 30 de unitati, dar le-au intretinut pe plan local la „Fabrica nr.12” din orasul Sormovsky/Nizhny Novgorod. Exista surse care mentioneaza copierea acestor tancuri, la aceiasi fabrica, cel mai probabil fara licenta, intre anii 1920-1922–nu mai mult de 15 unitati. Ulterior, intre anii 1928-1931, au creat o varianta proprie bazata pe RENAULT FT-17, numita T-18, ce avea diferente constructive majore.

T-18 Rusia

Varianta sovietica avea urmatoarele caracteristici: greutate de aproximativ 6 tone; lungime 4,38 m; latime 1,76 m; inaltime 2,10 m; echipaj 2 oameni; blindaj cuprins intre 6-16 mm; tun de 37 mm, Model 28, copie a celui francez, Puteaux; mitraliera calibrul 7,62 mm, Fiodorov DT; motor de 35 CP; autonomie de 50 km; viteza maxima pe sosea de 17 km/h.

SU-18 URSS

Pe baza acestui tanc s-a realizat la inceputul anilor *30 un tun de asalt, numit SU-18, armat cu un tun de calibrul 75 mm si blindaj cuprins intre 5-7 mm. Autotunul, ce nu a depasit stadiul de prototip, nu a dat rezultatele scontate la teste, avand greutate mare, motor slab si mobilitate scazuta, fiind intr-un final abandonat), Spania, Elvetia, Turcia, SUA (peste 500 de exemplare), Iugoslavia si Romania. Tancul a fost folosit in WW I de catre francezi, americani, britanici, canadieni si italieni (acestia au avut doar 4 exemplare pe care le-au folosit pentru instruirea echipajelor. Ulterior, din anul 1921, au produs acest tanc sub licenta, numindu-l FIAT 3000.

FIAT 3000

In 1930 a aparut varianta FIAT 3000B, avand motor mai puternic, suspensii modificate, tun calibrul 37 mm cu teava marita. Au fost utilizate si in WW II, avand urmatoarele caracteristici: greutate 6 tone; lungime 4,29 m; latime 1,65 m; inaltime 2,20 m; motor FIAT cu 4 cilindrii, de 50 CP/1700 rpm, pe gazolina; armament: tun calibrul 37 mm/doua mitraliere de calibrul 6,5 mm/o singura mitraliera de calibrul 6,5 mm; autonomie 100 km pe sosea; viteza maxima pe sosea de 21 km/h. Au fost produse cel putin 300 de unitati, in ambele variante, dar exista surse care dau o cifra mult mai mare, 1400 de unitati.

O varianta interesanta aparuta prin modificarea unui tanc RENAULT FT-17, a aparut in anul 1918/1919, fiind creata de catre Ansaldo, si a constat din eliminarea turelei si inlocuirea acesteia cu un tun-obuzier calibrul 105 mm, ce nu dispunea de spatiu pentru proiectile, necesitand vehicul specializat.

Samovente 105

Acest model, s-a numit SEMOVENTE 105, dar el n-a intrat in productia de serie, desi a existat intentia de a se comanda 12 unitati, din partea armatei italiene); prima sa aparitie in lupta a avut loc in data de 31 mai 1918, in padurea de la Retz, fiind utilizat de catre francezi (in sprijinul infanteriei marocane –trupe coloniale). Germanii au utilizat si ei un numar limitat de tancuri Renault FT-17, de captura. Japonia, a utilizat si ea acest tanc, numindu-l, TYPE 79 KO GATA, incepand cu anul 1919, cand au importat 13 unitati, utilizate pana la inceputul anilor *40.

FT-17 Germania

Type79 KO Gata

In Armata Romana, tancul RENAULT FT-17, a aparut in anul 1919, cand a fost infintat Batalionul Care de Lupta/Asalt, prima unitate blindata de la noi. Aceasta a avut in dotare 76 de tancuri, dintre care 48 erau dotate cu tun Puteaux, calibrul 37 mm, iar restul cu mitraliere Hotchkiss, calibrul 8 mm. Tancurile Armatei Romane, au fost reconditionate in perioada interbelica in tara, la Atelierele Leonida si Arsenalul Armatei, ele devenind invechite atunci cand Romania a intrat in razboiul contra URSS.

Renault FT-17 Armata Romana

Cu toate acestea, au fost folosite pentru instructie si paza obiectivelor importante, precum si in cursul evenimentelor declansate de momentul 23 august 1944 (pe atunci erau doua batalioane de RENAULT FT-17, in zona Bucurestiului, la Sibiu si Resita –doua plutoane). Armata Romana, a pierdut toate tancurile RENAULT FT-17 in luna februarie 1945, acestea fiind luate ca prada de razboi, mai bine zis, confiscate, de catre sovietici. Cu toate acestea, 40 de tancuri RENAULT FT-17, au participat la razboi in cadrul Regimentului 2 Care de Lupta, pe frontul din Cehoslovacia. Regimentul a ajuns pe front in data de 26 februarie 1945, debarcand la Sahy –zona Moravce, in Slovacia. La inceput, Regimentul a apartinut de Armata a VI-a Tancuri de Garda sovietica, ce tinea de Frontul 2 Ucrainean, ulterior fiind alocata Brigazii 27 Tancuri din Armata a VII-a de Garda.

Datorita vechimii si a lipsei de piese de schimb, tancurile RENAULT FT-17 care mai erau in stare operativa, au fost depozitate de catre sovietici, si distruse ulterior. Sovieticii au furnizat armatei romane cateva tancuri germane de captura, pentru a suplini lipsa acuta de blindate –problema cu care ostirea romana s-a confruntat inca de la implicarea in WW II. Acest regiment avea o dotare pestrita, de stransura, formata din: 8 T IV; 13 STUG III; 12 TACAM R2; 5 SKODA R 2; 26 RENAULT R 35/45; 8 T-38; 8 AB dotate cu tun de calibrul 20 mm, si 5 SPW (semisenilate germane).

Renault FT-17 prototip

RENAULT FT-17, al carui prototip a aparut in octombrie 1916, avea cateva caracteristici revolutionare, ce vor defini arma “Tancuri”, odata pentru totdeauna, el fiind de fapt “piesa etalon” pentru toate tancurile ce i-au urmat, avand turela mobila, armamentul principal dispus in turela si motor in spatele vehiculului, fiind astfel protejat de loviturile inamice. Tancul era realizat din placi de blindaj din otel prinse cu nituri (la modelele tarzii, turela era turnata din otel, fiind anulate niturile, dar aceasta se putea roti la un unghi complet de 360º. Niturile, in caz de lovitura directa se puteau rupe, devenind adevarate proiectile, extrem de periculoase pentru echipaj), senilele constand din placi de otel de 340 mm latime (32 de patine compuneau o senila), ce asigurau o buna aderenta pe orice teren.

Avea doua compartimente: compartimentul de lupta, in care conductorul statea intr-un scaun cu spatar reglabil (o noutate pe atunci), dispunand de trei fante destinate observarii campului de lupta. In spatele conductorului se afla tragatorul, acesta fiind si comandantul tancului, avand la dispozitie o mitraliera Hotchkiss (calibrul 8 mm, avand cate 50 de banzi a cate 96 de cartuse fiecare. Unele tancuri au dispus de cate doua mitraliere) sau un tun cu teava scurta (calibrul 37 mm, semi-automat, Puteaux L/21 SA 18, dispunand de 240 de proiectile explozive, dintre acestea, cel putin 12 proiectile erau cu mitralii –destinate distrugerii infanteriei inamice). Blindajul avea intre 6-16 mm grosime (in partile vulnerabile ale vehiculului), protejand echipajul impotriva armelor de calibru mic, greutatea tancului complet echipat ridicandu-se la aproximativ 4 tone (ulterior, pe masura ce blindajul a fost crescut la 22 mm, greutatea vehiculului complet echipat a ajuns la aproximativ 6,7 tone), viteza maxima atinsa pe sosea fiind de 12 km/h.

Accesul echipajului in vehicul se facea initial prin doua usi de acces aflate in partea din fata a acestuia, inlocuite ulterior cu o usa dubla; compartimentul motor, ce cuprindea motorul, cutia de viteze, radiatorul si rezervorul de carburant, ce puteau fi vizitate doar din exterior, prin trape decupate in cutia blindata. Initial, tancurile n-au dispus de echipament radio, acest lucru fiind remediat, incepand de pe la jumatatea anilor *20 (chiar mai tarziu, dupa unele surse).

Motorul, de tip Renault, pe benzina, avea 4480 cm³, 4 cilindrii in linie, avand raportul putere-greutate de 5 CP/tona. Motorul genera 35 CP, la un consum teoretic de 30 de litri la suta de km, cu rezervor intern de 100 litri, avand carburator Zenith. Transmisia avea 4 viteze, aprinderea facandu-se prin magnetou cu ajutorul unei manivele (ulterior, aprinderea se putea face si din interiorul vehiculului), motorul fiind operational la temperaturi cuprinse intre +35º/-20º. Tancul avea autonomia de 35 km, viteza maxima in teren era de aproximativ 7,5 km/h. Tancul avea urmatoarele caracteristici: 4,95 m lungime; 1,74 m latime; 2,14 m inaltime, fiind in productie cel putin pana in anii *20 (a fost construit de mai multe firme franceze, precum: Renault –cel putin 1850 de unitati; Berliet –aproximativ 800 de unitati; Somua –cam 600 de unitati; Delauney-Belleville –pana la 300 de unitati); putea urca pante de 10º; trecea obstacole verticale de 0,60 m; traversa vaduri de 0,70 m (unele exemplare erau dotate din constructie cu o coada detasabila, destinata trecerii peste transee cu o latime de 0,60 m –unele surse dau o latime mai mare).

Au existat numeroase prototipuri, multe ramase doar pe hartie, bazate pe RENAULT FT-17, precum: FT AC, ce era echipat cu tun AT de calibrele: 25 mm, SA 24/47 mm, SA 39. Cu toate acestea, Renault FT-17 a reprezentat o sursa de inspiratie pentru tancurile franceze realizate in anii *30, precum: AMR-35, D-1; RENAULT R-35; HOTCHKISS H-35; D-2; FCM-36; AMX-38; multe dintre acestea avand componente, echipamente si armament identic cu cele de pe FT-17, modernizate sau nemodernizate.

 

 FT-17 CU PROIECTOR

RENAULT FT-17, a avut mai multe variante, dar dominante erau cele armate cu mitraliere si tunuri. Cu toate acestea, au fost si vehicule cu destinatie speciala, chiar daca in numar mic, precum cele echipate cu: pluguri de deminare, in numar de doua –destinate distrugerii minelor aflate in fata vehiculului (posibil ca doar un singur exemplar sa fi fost realizat, dupa unele surse); FT-18, echipat cu fascine dispuse in fata vehiculului, destinate umplerii santurilor anti-tanc (cateva asemenea vehicule au fost realizate); tanc purtator a doua proiectoare montate pe un catarg, si destinat iluminarii campului de lupta, posibil si tragerilor AA.

FT-17 CU TURBOSUFLANTE

Acesta n-a dat rezultatele scontate, fiind o tinta usoara pentru tunarii inamici; cel mai probabil doar cateva exemplare au fost realizate; tanc echipat cu doua turbosuflante ce aveau ca rol imprastierea zapezii din fata vehiculului, si crearii caii de acces pentru celelalte tancuri. Desi ideea era originala si absolut inovativa pe atunci, se pare ca doar un singur exemplar a fost realizat; TSF –vehicul punct de comanda, care nu era inarmat, avand o suprastructura blindata in locul turelei.

FT-17 GENERATOR DE FUM

A fost realizata chiar si o varianta destinata generarii de fum pe campul de lupta, in vederea mascarii fortelor proprii, de catre polonezi –cel putin un exemplar a fost construit in anul 1926, dispunand de doi cilindrii cu gaz neletal, dar putea fi echipat si cu armament chimic in caz de nevoie.

RENAULT FT-17, era inca folosit la sfarsitul anilor *30, inclusiv de catre francezi, pentru paza aeroporturilor si a obiectivelor strategice. In 1940, acest tanc a participat cu rezultate dezastruoase la lupta impotriva germanilor. Cel putin cateva zeci de exemplare (unele surse vorbesc de cateva mii –posibil 2400 de exemplare, dar informatia este nesigura) au fost repuse in functiune sub presiunea fortelor germane, unele dintre acestea fiind echipate doar cu mitraliere de calibrul 8 mm.

FT-17 DEMINOR

Multe au fost capturate intacte de catre germani, care le-au folosit la randul lor pentru paza aerodromurilor si a obiectivelor strategice –unele dintre acestea au fost echipate cu lame, fiind folosite ca buldozere pentru lucrari genistice si indepartarea zapezii de pe drumuri si aeroporturi. Multe au fost insa casate, iar o parte din turele impreuna cu tunurile si mitralierele, refolosite la „Zidul Atlanticului”. Cateva RENAULT FT-17, au fost utilizate cu siguranta de catre germani in luptele de strada din Paris.

RENAULT FT-17, a reprezentat o mare inovatie in arma „Tancuri”, iar istoricul Steven Zaloga l-a numit pe buna dreptate- „ primul tanc modern al lumii” -fiind revolutionar pe atunci, cu armamentul pozitionat in turela rotativa, pozitionata in partea superioara a vehiculului (caracteristica definitorie a tancurilor moderne de astazi), motor dispus in spatele vehiculului si conductorul aflat in partea din fata a acestuia.  Va urma…

 

WW

 

 

 

Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET

www.actrus.ro/reviste/4_2004/a21.pdf

 www.chars-francais.net/…/index.php?…

  www.reocities.com/Pentagon/…/armcar1.ht

 philippe.boursin.perso.sfr.fr/autohi3b.htm –

 www.lesfrancaisaverdun-1916.fr/theme-cha

 www.warwheels.net/…/WFVFrance3HAUG

 militaires-d-hier.forumgratuit.org/t13…Franța

http://www.landships.freeservers.com/

http://www.tankhistory.com/

http://www.banatuldemunte.ro/tag/banatul-de-munte/page/9

forum.worldoftanks.com/index.php?/topic/…

6dorobanti.ro/forum/YaBB.pl?num=1330113978/12

 

Intelegerea dintre Israel si Italia, pentru M-346 s-a definitivat

Standard

Cele doua tari au cazut de acord asupra afacerii si au formalizat prin semnarea contractelor adiacente.

Astfel Israelul va primi 30 de aparate M-346 de la Alenia, avioane folosite pentru antrenamentul avansat si atac la sol, iar in schimb Italia va achiziona din Israel echipamente militare, in suma egala cu valoarea contractului pentru avioane.

Suma vehiculata, pentru 30 de aparate, simulatoare, suport logistic, motoare si piese de schimb si de asemenea pentru pregatirea pilotiilor evrei, este de un milliard de euro.

In schimb partea italiana s-a angajat la urmatoarele:

-sa achizitioneze de la IAI doua avioane Gulfstream G550, in configuratie de avertizare timpurie, dotate cu radare AESA, sisteme IFF si masuri de razboi electronic pasiv, dezvoltate de Elta si SELEX-Elsag.

-compania italiana Telespazio a semnat de asemenea un acord, cu cei de la IAI ca principal subcontractor pentru sistemul de sateliti de recunoastere Italian OPSAT 3000. Detaliile implicarii IAI in dezvoltarea satelitilor, nu sunt cunoscute, insa se vorbeste de sistemul israelien Jupiter, care ar putea fi integrat pe OPSAT. Jupiter este un sistem de inalta rezolutie construit de Elbit Systems.

 

M-346 este un avion de lupta transonic, bimotor, cu o avionica compatibila cu avioanele de generatie 4.5, var primar cu rusul YAK-130, cu care de altfel a si fost construit, printr-o colaborarea intre Italia si Rusia. Pana in prezent Singapore a comandat 12 aparate, Italia, iar acum Israelul 30 de bucati.

 

Acum puteti spune ca sunt obsedat de avioane si contracte, dar totusi…un milliard de euro-30 de avioane noi, transonice, ultra-performante, capabile atat de vanatoare usoara si politie aeriana, cat si de pregatirea pilotiilor si LCA, adica exact ce ne-ar trebui noua acum, ca tot suntem saraci!

Adica, da domne, Romania nu are bani de supersonic, nu acum, dar pentru a  ne pastra totusi o forta aeriana credibila, piloti bine pregatiti, am cumpara si noi 30 de aparate M-346, contra sumei de un milliard de euro. Acest milliard incuba, asa cum am scris mai sus: suport logistic, motoare si piese de schimb, simulatoare, pregatirea pilotiilor si, bineinteles, offset in valoare de un milliard de euro.

Am cumpara 15 avioane, daca chiar nu avem bani, dar am reusi sa pastram bunul cel mai de pret al unei aviatii militare: pilotii!

Cum avioanele olandeze ne vor costa cam tot atat, parere personala, de ce sa nu cumparam avioane noi, avioane cu care am da lovitura!

Adica am avea niste avioane de antrenament si trecere pe supersonic ultramoderne, ne-am scoate si cu politia aeriana, am avea in sfarsit si noi un LCA foarte bun, iar peste cativa ani, cand in sfarsit vom cumpara avioane supersonice, flota de M-346 ar fi o perfecta completare si mai ales ar fi nou-nouta, pregatita sa-si faca datoria inca 25 de ani.

De ce nu facem acest lucru?! Poate ca in articolul de mai jos, am explicat de ce…

Sursa: Xairforces

 

GeorgeGMT