Arhive pe etichete: iar 99

Avionul de antrenament romanesc, un proiect imposibil?

Standard

De ani de zile nu exista suficiente fonduri pentru a definitiva un upgrade semnificativ pentru avionul de antrenament de lupta al Romaniei IAR-99 (doar 12 exemplare din cele 24 fiind aduse la standardul Soim pana in 2008) si nici pentru a progresa in cadrul programului succesorului sau IAR-XT. De asemenea, in ceea ce priveste antrenamentul de baza al pilotilor se zboara pe invechitele YAK-52, desi poate la aceasta categorie industria aeronautica romaneasca ar fi putut oferi cel mai rapid o solutie de inlocuire (inclusiv Serbia producand un avion pe aceasta nisa), binenteles cu conditia sa existe o cerere expresa pentru inzestrarea fortelor aeriene.

 

IAR-XT

 

YAK-52

 

Solutiile de care are ar avea nevoie Romania ar trebui sa contina, pe langa compatibilitatea cu ultimele generatii de avioane supersonice de lupta, asigurarea pregatirii avansate a pilotilor la un cost decent, eventual posibilitatea ca avionul sa reprezinte o platfoma polivalenta care sa zboare si in regim transonic sau chiar supersonic pentru a putea asigura misiuni de politie aeriana si sprijin al fortelor aflate la sol, tocmai din cauza numarului mic de avioane multirol care vor fi disponibile in cadrul Fortelor Aeriene Romane dar si a costului de operare ridicat al  acestora. Totul, bineinteles, acompaniat de un radar si o electronica adecvate. Un exemplu pe care l-am dat intr-un articol anterior ar fi conceptul F5 Tiger/ T38 Talon si ruda sa mai moderna F20 Tigershark 2: “F20/F5G Tigershark – o varianta interesanta pentru Fortele Aeriene Romane

F20-Tigershark

In linii mari, filozofia de conceptie si inzestrare poate fi diferita, prin existenta a 2-3 solutii complementare:

  1. un avion de antrenament de baza, foarte manevrabil, in varianta turbopropulsor care ar putea inlocui batranele YAK-52, configurabil si pentru sprijin de lupta usor, similar cu EmbraerTucano.

 

  1. un turbofan subsonic sau chiar transonic similar IAR-XT, pentru antrenament avansat al pilotilor si sprijin aerian usor (sau poate o varianta mai ieftina, orientata doar spre antrenament simulat avansat, cum vom vedea in cadrul articolului ca au incercat polonezii)

 

  1. un avion de antrenament transonic si supersonic, capabil de politie aeriana si sprijin tactic, similar cu exemplul de mai sus al F20, capabil de Mach 2+ sau cazurile TA/FA-50 Golden Eagle eventual Alenia M346. Acest ultim concept poate fi folosit alaturi de avioanele de lupta de suprematie aeriana si cele multirol, pentru a suplimenta forta aeriana la un cost scazut (chiar sub 50% sub costurile de achizitie si operare ale avioanelor multirol) si a echilibra financiar bugetul fortelor aeriene in acoperirea orelor anuale de zbor ale pilotilor si in misiunile de patrulare si politie aeriana. In acelasi timp ar trebui sa fie un avion cu rata de disponibiliate foarte ridicata si operabil cu o infrastructura simplificata.

 

KAI-T50

 

YAK-130

Din punct de vedere financiar si al simplitatii de operare, ideala ar fi folosirea a doar 2 platforme pentru misiunile de mai sus, avand:

  • fie o platforma comuna, dar cu modificarile de rigoare pentru motorul turbopropulsor si cel turbofan in cazul antrenamentului de baza si celui subsonic avansat, asa cum ar fi fost cazul conceptului Ares Rutan, care initial fusese gandit pentru turbopropulsor: “Agile Responsive Effective Support (ARES)”
  • fie extinzand domeniul avionului de antrenament supersonic in zona subsonica, existand insa riscul unei treceri prea bruste a pilotilor neexperimentati de pe un avion de antrenament de baza catre unul capabil de Mach1.3-1.9, mult mai “neiertator” la manevre.

 

ARES

Piata avioanelor de antrenament avansat, dupa ani buni de stagnare, probabil va cunoaste o crestere a cererii in viitorul apropiat, mai ales ca majoritatea tarilor europene dar si nord-americane se apropie de limita duratei de exploatare pentru avioanele actualmente in dotare, iar Alenia M346/YAK-130 sau KAI-T50 sunt totusi avioane de 3-4 ori mai scumpe (18-30 mil$ / bucata in functie de configuratie) decat IAR-99Soim (6-8 mil$ ) spre exemplu, deci nu vor putea acoperi probabil mai mult de 30-40% din cerere. Si asta ca sa nu vorbim de costurile de exploatare, la care diferenta este probabil i mai mare.

IAR-99 Soim

 

Doar BAE Hawk se tine inca tare pe pozitie insa incepe sa devina un design invechit, din anii ’70, in ciuda modernizarilor de care s-a bucurat, fiind si destul de scump 18 mil. Lire sterline/bucata, deci in aceeasi zona de pret cu ceilalti doi concurenti enumerati mai sus, dar fara a fi capabil de regim supersonic. Chiar si in ultimele variante de antrenament – Hawk 128/132, conceput pentru a face trecerea catre Eurofighter Typhoon, sau in varianta multirol usor Hawk 200, nu este echivalentul unui trainer-avion de lupta supersonic.

BAE Hawk

Hawk-ul intra cam in aceeasi nisa cu L159 Alca, descendent al cunoscutului L-39 Albatros, care si el, desi este un trainer subsonic configurabil in avion de lupta usor (varianta A), a fost produs in 72 de exmplare pentru fortele Cehe, nereusind inca sa castige un contract la export in cei 15 ani de cand se afla pe piata.

L159 Alca A si T

Aici ar trebui trase concluziile de rigoare si pentru Romania, una fiind faptul ca avionul, chiar daca este mai performant decat IAR-99 este si de 2 ori mai scump, la 15-17 mil.$. Dar cea mai importanta este lipsa a cel putin inca 1-2 parteneri externi care sa ofere o piata de desfacere garantata, eventual si a unui producator important de avioane de lupta cu care trainer-ul sa fie oferit la pachet, producator care sa ajute la strategia de marketing si gasirea unor piete comune de desfacere pentru binomul multirol-trainer. Partenerii externi ar trebui sa participe cel putin la definirea cerintelor, daca nu si cu anumite faze de productie, dupa modelul implementat de Saab. Iar ca si posibili parteneri regionali pentru Romania intr-un astfel de program vad Turcia si Polonia.

EADS-Mako/Heat

Anularea programului EADS-MAKO/Heat a lasat majoritatea Europei fara o optiune de avion de antrenament si lupta monomotor supersonic, M346 fiind bimotor, transonic si destul de scump. Astfel, daca se alege parteneriatul cu Saab sau cu Dassault, am putea oferi Europei o solutie monomotor mult mai eficienta ca si costuri si complementara trainerului bimotor italiano-rusesc M346/YAK-130

In acelasi timp, costurile foarte ridicate pentru avioanele de lupta multirol dar si reducerile bugetelor aparare ale multor tari si redefinirea strategiei de aparare duc la orientarea interesului unor tari mai putin pretentioase, mai mici sau cu dificultati financiare fie catre avioane de lupta chinezesti de categoria lui JF-17, fie catre un hibrid trainer/fighter la jumatate din pretul unui luptator pursange, dar care este capabil sa indeplineasca 70-80% din sarcinile acestuia.

Trainerul chinezesc L15

Sunt convins ca un design reusit, un cost mai scazut, precum si un parteneriat cu unul dintre producatorii majori de avioane de lupta in urma offset-ului de achizitie de astfel de aparate, ar putea sa ne deschida si noua o nisa pe piata acestui domeniu, si asta intr-o fereastra de 3-4 ani, atat in domeniul avioanelor de antrenament de baza cat si a celui avansat, subsonic/supersonic.

 

Polonezii au incercat sa abordeze putin diferit problema, trecerea de la avionul de antrenament de baza la cel supersonic facandu-se, pentru a reduce costurile, printr-un avion de antrenament subsonic de mici dimensiuni, similar celor civile din kit-uri, dar care sa nu inglobeze echipamente militare ci doar electronica de simulare a luptei, in conditii de inalta manevrabilitate -4G/+9G. Este cazul avionului Marganski Myslowski EM-10 Bielik Jet, conceput ca inlocuitor al venerabilului Iskra sub numele initial de Iskra2:

http://en.wikipedia.org/wiki/EM-10_Bielik

avion care a zburat prima oara in 2002, dar a fost abandonat ulterior desi era un concept deosebit.

 

EM-10 Bielik

Iata si datele tehnice, deoarece conceptul imi pare demn de retinut:

•           Crew: two pilots

•           Length: 9.00 m ()

•           Wingspan: 6.60 m ()

•           Height: 2.50 m ()

•           Wing area: 11.90 m² ()

•           Empty weight: 1700 kg ()

•           Max. takeoff weight: 2,500 kg ()

•           Powerplant: ×

Performance

•           Maximum speed: 1000 km/h

•           Stall speed: 155 km/h ()

•           Range: 2500 km ()

•           Rate of climb: 75 m/s ()

 

De asemenea, o prezentare a proiectului poate fi gasita si aici: http://stefenelli.com/bielik/new%20concept-02.pdf

 

Probabil ca si industria aeronautic romaneasca ar avea de castigat daca ar incepe cu studiul unor concepte de trainere subsonice/supersonice civile, care inglobeaza multa inovatie dar cu bani foarte putini si cu acesta lectie in minte sa conceapa un nou avion de antrenament.

 

Printre proiectele mai deosebite ar fi Viper Mk2/Fanjet, un turbofan subsonic realzat din kit-uri de asamblare de 350.000$,  care a fost propus si in versiune de trainer militar. La un motor de doar 12 kN atinge 700 km/h, deci ma gandesc ca un Viper-Rolls Royce Mk2 la 19kN similar celui de IAR-99 si anumite modificari complementare l-ar apropia de capabilitatile lui IAR-99.

Viper Mk2/Fanjet

Javelin MK10/20 a fost o alta incercare de a realiza un proiect low-cost pentru un jet personal de mici dimensiuni,  dar care avea un design militar la baza. De altfel, MK20 a fost dezvoltat ca trainer militar de catre Aviation Technology Group si Israel Aerospace Industries, primul zbor avand loc la 30 septembrie 2005 iar costul unitar era estimat la aproape 3 mil $. Proiectul a fost oprit din lipsa de fonduri iar ATG a falimentat. Acest avion este de asemenea in aceeasi categorie cu IAR 99, avand 2 motoare de 8 kN si putand atinge o viteza de  952km/h.

Javelin MK10/20

Bede BD-10 a fost primul supersonic realizat din kit-uri de asamblare, din care s-au realizat in varianta initiala BD5 doar 5 exemplare, scopul proiectului fiind si producerea unei variante militare. Absenta unui motor adecvat dar si alte probleme initiale au dus la regandirea proiectului, incluzand motorul General Electric J85 in varianta militara cunoscut si ca General Electric CJ-610 in varianta civila, motoare ce au echipat si T-38 Talon si F-5 Freedom Fighter, avioane cu care se asemana designul final monomotor. Au existat si motorizari alternative cu Williams FJ44 si Pratt & Whitney JT12.

Bede BD-10

Caracteristici generale:

Crew: one pilot

Capacity: 1 passenger

Length: 28 ft 10 in (6.53 m)

Wingspan: 21 ft 6 in (6.55 m)

Height: 8 ft 1 in (2.46 m)

Wing area: 98 ft2 (9.1 m2)

Empty weight: 1,600 lb (725 kg)

Gross weight: 4,430 lb (2014 kg)

Powerplant: 1 × General Electric CJ-610, 2,950 lbf (13.12 kN) each

Performance

Maximum speed: Mach 1.4

Cruise speed: 593 mph (957 km/h)

Range: 1,550 miles (2,499 km)

Service ceiling: 45,000 ft (13,715 m)

Rate of climb: 30,000 ft/min (152 m/s)

 

Revenind la antrenamentul de baza, turbopropulsorul RFB Fantrainer a fost un concept deosebit bazat pe un motor Wankel, dezvoltat de Rhein-Flugzeugbau GmbH incepand cu 1978, ultima versiune produsa fiind Fantrainer 600, denumit Fanjet 600, dar existand si proiecte de upgrade: Fantrainer 800/1000/1200/1500 . Intrarea in service s-a facut in 1982, prin plasarea unei comenzi de 47 de aparate, seriile 400 (motor Allison-250-C20B de 545 CP) si 600 (motor Allison 250-C30 de 650 CP), de catre Fortele Aeriene Tailandeze. Scopul era antrenamentul avansat al pilotilor inainte de trecerea pe F-5 Freedom Fighter. Aripile au un unghi de 6° pentru echilibrarea centrului de greutate iar cele 4 celule de combustibil de 96 litri fiecare sunt integrate in structura aripii de fibra de sticla, inlocuita de Tailanda cu aluminiu.

 

RFB Fantrainer

Avionul a fost re-evaluat de Luftwaffe in 1986 in configuratiile de jet trainer si purtator de arme insa nu s-a concretizat in comenzi.

 

De asemenea, s-a mers si pe dezvoltarea de catre JPATS si Rockwell a unei variante cu turboreactor – Ranger 2000 din care s-au construit 2 exemplare. Acesta este un exemplu de platforma comuna turbopropulsor – jet despre care vorbeam la inceputul articolului. Ranger 2000 a concurat ca si jet-trainer pentru Fortele Aeriene si Marina SUA, cu prototipuri construite in Germania, avand un motor  turbofan Whitney Canada JT15D-5C si adaugandu-se prize de aer deasupra ripilor fata de designul original.

Ranger 2000

Design asemanator, bivalent pentru turbopropulsor si jet este vechiul dar revolutionarul Kyushu Shinden, un concept japonez din al 2-lea razboi mondial capabil de viteze de 750 km/h proiect probabil inrudit cu Dornier DO-335 Pfeil al germanilor, cu capabilitati asemanatoare, dar cu 2 motoare, sau Saab-21 suedez.

Kyushu Shinden

Dornier DO-335 Pfeil

Ar mai exista niste sugestii asemanatoare de design pe care as dori sa le pomenesc in trecere, dar deocamdata nu sunt decat deviant art amuzant al celor de la Stavatti, importanta fiind insa ideea de baza pe care o reliefeaza destul de bine: SM27.

Concept SM27 turbopropulsor

Se poate ramane si pe ideea unui trainer de baza configurabil in avion de lupta usor, asa cum este cazul lui Embraer EMB 314 Super Tucano, un avion ce poate opera pe teren accidentat, este foarte manevrabil, are o semnatura IR redusa si incorporeaza avionica si arme de generatia a -4ª. Insa si pretul este pe masura, variind intre 9 si 14 mil$/ bucata.

Embraer EMB 314 Super Tucano

            Asa cum americanii au reusit sa dezvolte in anii ’70 si apoi ’80 ai secolului trecut o modificare a P-51 Mustang – PA-48 Enforcer, ma intreb daca ar fi atat de greu sa avem un program  similar preluand deja proiectul la cheie sau, folosindu-ne de experienta lor, sa facem un derivat al IAR-80 pentru scoala si suport tactic usor, revitalizand o traditie. Asta in cazul proiecte mai complexe de genul celor prezentate pana aici ar fi prea mult pentru industria noastra aeronautica intr-o prima faza.

PA-48 Enforcer

IAR-80

Sincer, eu cred ca industria romaneasca mai are inca capacitatea sa se angajazeze in oricare dintre alternativele prezentate. Vointa de a o face este insa altceva.

 

 

Marius Zgureanu

20 iulie – Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene

Standard

Aviatorii militari sărbătoresc pe 20 iulie Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene, odată cu praznicul Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, patronul şi ocrotitorul aviatorilor români.

Cu acest prilej, la Monumentul Eroilor Aerului din Bucureşti, din Piaţa Aviatorilor, va avea loc vineri, 20 iulie, începând cu ora 09.30, un ceremonial militar şi religios, în cadrul căruia vor fi depuse coroane de flori în memoria tuturor eroilor aerului, militari sau civili. Ca în fiecare an, în garnizoanele unde sunt dislocate flotile aeriene se organizează demonstraţii aviatice şi expoziţii tematice de cinstire a eroilor aerului.

Aviatori militari vor participa sâmbătă, 21 iulie, de la ora 19.00, la spectacolul aerian „Bucharest International Airshow 2012”, organizat de Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti, pe Aeroportul Băneasa. Detaşamentul Forţelor Aeriene va demonstra, pe durata a aproximativ 50 de minute, capacitatea de acţiune a aeronavelor, prin prezentarea în zbor a următoarelor secvenţe: demonstraţie de acţiune tactică pentru căutare-salvare prin luptă şi de poliţie aeriană; demonstraţii acrobatice cu MiG-21 LanceR, IAR-99 Şoim, IAK-52, IAR-330 Puma şi C-27 J Spartan.

Ziuaveche

Gură de oxigen pentru Avioane Craiova

Standard

Avioane Craiova SA a semnat recent un contract-cadru cu MApN pentru repararea şi întreţinerea aeronavelor de antrenament IAR 99 Şoim, spune liderul sindical al societăţii, Victor Peţa. Primele două aparate ar trebui să sosească în această săptămână. „S-a semnat un contract-cadru care statuează unde vor fi reparate aparatele IAR 99 din dotarea Armatei. Primele două avioane vor sosi în curând. Sperăm să vină şi fondurile necesare pentru că, din câte ştiu, în bugetul pe 2012 nu au fost alocaţi bani pentru repararea de avioane IAR 99“, a precizat Victor Peţa. Societatea olteană are mare nevoie de contractele cu MApN, care este, practic, cel mai important client al său.

Armata are circa 20 de aparate IAR 99, pe care le foloseşte pentru antrenarea piloţilor militari. Cum avioane noi nu mai sunt produse de ceva timp, cele în uz au nevoie de reparaţii. Contractele pentru subansamble nu asigură în totalitate salariile angajaţilor Avioane SA. La sfârşitul lunii martie, aceştia au încetat lucrul din cauza restanţelor salariale. Tot atunci, directorul Marin Stancu a fost demis, în locul său fiind numit Ioan Sava, care are mandat până în martie 2014.
Bogdan Groşereanu

Un Articol Gazeta de Sud

Istoria IAR 99 (7), ultimul capitol.

Standard

De regula, la orice proiect au loc mai multe „loopuri”, Schleife, pe nemteste, iteratii, am un lapsus, cum se spune la voi, la romani?

Adica inti se face prima dimensionare, uneori din burta, sau din experienta, folosindu-se niste formule empirice, mai apoi se face un calcul de rezistenta, apropos, la 99 Cristi, fost pilot pe MIG 21, a raspuns de rezistenta AV si Mariana de AO. Candva am primit, ca ajutoare, doi ingineri tineri, Mariana, alta Mariana si Marius, Marius a facut cariera, mai tarziu, la Boeing.

Dupa primele calcule, uneori, apar mari modificari, dupa ce se baga astea se mai calculeaza odata, mai tarziu se discuta cu fabricantul, apar din nou modificari, chiar majore, din nou calcul, apoi executia prototipului, incercari statice si dinamice, eventual din nou modificari, incercari in zbor, iar modificari, si in sfirsit documentatia de serie si inceperea fabricatiei de serie.

Din fericire la acest proiect intre dimensionarea initiala si cea finala au fost corectii minore, nici macar fabricantii nu au avut observatii majore.

De altfel am avut un noroc chior ca ampenajele s-au executat la Brasov, era pur si simplu alta lume, poate ca personaliatea lui Silimon, pe atunci un mare constructor de planoare, daca nu ma-nsel a produs atunci unul din cele mai misto planoare din lume cu o finete de 52 (la 52 de metri, planare, pierdea un metru). Poate faptul ca fabricau elicoptere si aveau un standart de calitate certificat international, sau poate pur si simplu „chimia” umana dintre noi s-a potrivit mai bine, fapt e ca a fost o colaborare extrem de placuta si constructiva. Cu unii am ramas chiar prieteni, m-au vizitat, peste ani, chiar in Germania.

E drept ca am invatat si eu de la ei, aveam in proiect totusi niste „naivitati”, de exemplu nu dadusem suficienta atentie etansarii structurii fagure, din fericire am putut corecta relativ usor.

S-au executat specimenele de incercari statice, s-au incercat la noi in laborator, sef de incercari era Victor Giurgiutiu, un tip exceptional, care a devenit peste ani mare prof. in USA. Rezulatatele au fost bune dar nu foarte bune, ideal e atunci cand ceva se rupe la fix, adica la „proof load”, inmultita cu 1,5 coeficientul de siguranta, „ultimate”. Daca se buleste inainte e nasol, ca nu indeplineste conditiile de certificare, daca se rupe prea tarziu inseamna ca e supradimensionata.

AOul s-a rupt un pic peste limita, parca 1,6-1,7, deci ar mai fi fost posibilitati de reducere a greutatii. Apropos greutate, ne-am inscris in greutatea estimata initial, chiar putin sub. Desigur au fost considerate si performantele dinamice, respectiv aeroelasticitate, aveam o echipa foarte buna, mai ales Mirel, ajuns prin Israel, care colaborase cu, mai tirziu prin moarte devenit celebru in lume, Liviu_Librescu.

Ma rog, un proiect care a curs extrem de armonios, chiar un pic prea frumos, pe undeva ma simteam nebagat in seama, in Institut capatai notoritate daca componentele tale aveau probleme, daca era scandal cu fabricatia.

De altfel acum vro doi ani cind am fost in vizita la institut l-am cunoscut pe noul director, m-a prezentat un coleg si i-a spus ca am lucrat la 99, a intrebat ce componente am proiectat, cand a auzit de ampenaje a zis ca nu e interesant, ampenajele nu ridica nici un fel de probleme.

Nu as vrea sa dau impresia ca ma laud, am avut, in cariera mea de 40 de ani si proiecte pe care le-am umplut de sange, dar ampenajele la 99 au fost o imbinare fericita intre inspiratie de proiectant, management de proiect ideal, fabricant optim.

De altfel si celelalte componente au mers fara probleme, singura pana a fost cu ferurile de prindere ale aripii, era si f. complicat, geometric, deoarece aripa avea unghi de calare si diedru, lucru care facea dificila proiectarea, cu mijloacele de atunci.
Chiar si colaborarea cu oltenii a mers binisor, desi uneori considerau ca-i avionul lor, erau tare ambitiosi, la fus. central au incercat niste inovatii, care nu prea au mers. Era un inginer putin cam nebun, in sensul bun al cuvantului, unu Anghel, a fost chiar un pic director, au fabricat chiar o directie in fibra de carbon, la Brasov. Am auzit ca si azi sunt probleme intre INCAS si Craiova, cui ii apartine licenta, pe undeva e bine, dupa cum a spus Kennedy „Der Erfolg hat viele Väter, der Mißerfolg aber ist immer ein Waisenkind” (Succesul are multi tati, insuccesul e un copil orfan”, si IAR 99 a fost, fara indoiala, un succes. Sunt si azi mandru ca am avut norocul sa particip la asa un proiect.

P.S Voi face un pic de pauza cu amintirile, am obosit un pic.

Un articol Neamtu-Tiganu

Der Teufel steckt im Detail, istoria IAR99 (6)

Standard

Deci dupa ce am rezolvat conceptia aerodinamica, jonctiunea cu fuselajul, trecem la munca de rutina/detalii. Uneori e partea plictisitoare a muncii de ing. proiectant, trebuiesc desenate zeci de nervuri, toate seamana intre ele, de cotat mii de nituri, plictisitoarea tabela de componenta unde niturile trebe reprezentate, se inventase o legenda, cercul taiat era nit cu cap, cerculet de doua ori taiat, nit cu cap inecat si, si, si…. In plus dracu’ se ascunde in detalii, e stiut ca un concept genial poate sa fie compromis de detalii, calculate greutatile si pozitia centrului de greutate.
Partile fixe ale ampenajului orizontal, respectiv vertical erau asemanatoare ca structura, doua longeroane, niste nervuri si niste lise cu bulb, din corniere trase. Problema e intotdeauna nituirea, evident ca ne doream o suprafata curata, deci era clar ca se vor folosi nituri cu cap inecat. Operatia de nituire e cumva idioata, un profesor spunea ca e absurd ca faci o gaura si mai apoi sa-ncerci sa o umpli. De regula se dau gauri pilot numai pe una din piese, dupa aceea se aseaza piesele impreuna, se strang cu agrafe si se gaureste la diametrul final, mai apoi se debavureaza, se baga pasta de etansare, se nituieste.

Problematic e atunci cand tablele sunt foarte subtiri, atunci capul nitului e mai mare decat grosimea tablei si deci tabla trebuie ambutisata, o operatie destul de sensibila, care daca nu e facuta corect poate duce la fisuri in tabla. De asemenea trebuie tinut cont ca gaurile necesare nituirii slabesc structura. Am ales o solutie relativ high tech si anume invelis cu grosime variabila, ceva asemanator cu ce azi se numeste „Tailored Blanks”, de la automobile. Invelisul era mai gros in zona cordoanelor de nituire, atat de gros incat gaura de nit sa nu necesite ambutisare ci doar frezare/gaurire. Invelisul cu grosime variabila se obtinea prin eroziune elecrochimica, se introducea tabla intr-o baie cu acid si curent, povestea anod, catod si tabla era mancata. Zonele care nu trebuiau erodate erau protejate cu o masca. Aceasta tehnologie era relativ noua, putin folosita in Romania acelor ani.
Sa trecem la profundor, respectiv directie. Si de data asta ne-am hotarat la o tehnologie avansata si anume structura lipita, fagure. Am facut un crash curs de o zi in domeniul sandwich, organizat de un prof. mare campion de sah, care mai tirziu a infiintat o fac. ecologica, nu mai stiu cum il cheama. Acesta l-a invitat pe un reprezentant al firmei Ciba Geigy, cea care fabrica fagurele si adezivii.

O structura sandwich cu miez fagure consta din invelis, la 99 cu o grosime de 0,6mm si din miezul fagure, toate lipite in autoclava cu un adeziv folie, epoxid, marca Redux. Fagurele era confectionat din tabla foarte subtire, mai subtire decat firul de par, firul de par are o grosime de 50-70 miu, cositele de frumusica esti tigancusa, tigancusa mea, sunt mai groase, ca. 70 miu, folia de fagure poate sa fie chiar si 17 miu, adica 0,017mm. Miezul fagure trebuie frezat la contur, exista doua posibilitati (a) se umple fagurele cu o ceara, care dupa frezare se topeste sau (b) se frezeaza cu o scula speciala in forma de ciuperca cu o viteza de rotatie foarte mare. Candva, atunci cand s-a incercat „asimilarea” materialelor a existat o sectie in INCREST unde se producea acest fagure romanesc.
IAR 99 avea comenzi directe, adica era o transmisie mecanica prin leviere si tije, de la pilot. Deci suprafetele de comenzi trebuiau compensate atat mecanic cat si aerodinamic. Compensare mecanica inseamna ca centrul de greutate a suprafetei trebuie sa fie in fata axei de rotatie, cel mult pe axa. Compensarea aerodinamica inseamna ca centrul de presiuni trebuie sa fie de asemenea in fata axei de rotatie. Pentru compensare mecanica, am pus longeronul in fata axei de rotatie, chestie destul de dificila pentru ca sarniera trebuia sa sparga longeronul. Din fericire mai exista si asa numitul „horn”, nu mai repet poza, care contribuia substantial la compensariile aerodinamice si mecanice.

Inca o mica atentie trebuia acordata trimmerului, o aripioara foarte mica, actionata electric de catre pilot, atunci cand la zbor indelungat, orizontal vroia sa-si reduca forta pe mansa sa nu-i amorteasca mana.

Incepuse sa-mi fie frica de propriul curaj, mult prea multe noutati, din fericire am avut norocul sa lucrez cu niste baieti exceptionali de la I.Av. Brasov.

Un articol Neamtu-Tiganu

Giorgica chiaburul si Tica vanzatoare de tara. Istoria IAR 99 (5)

Standard

Jonctiunea ampenajului vertical urma sa o facem bazandu-ne pe principiul de la IAR 93, care de fapt era de la MIG21, daca mai tin bine minte. Adica longeronul din fata prelua incovoierea, iar longeronul din spate prelua doar torsiunea in jurul axei Z, fiind format doar dintr-un mic surubel, bagat intr-o carcasa sferica sa nu fie solicitat la incovoiere impiedicata. Longeronul anterior, la 93, era la incastrare frezat si prins de fuselaj cu suruburi verticale, care erau solicitate la intindere. Ferura de prindere era deosebit de masiva, eu personal urasc suruburile de intindere care traiesc din prestrangere. Stiam teoria suruburilor extrem de bine, il avusesem prof. pe Manea, pe atunci un fel de sperietoare, la organe de masini, chiar am fost dat la panoul de onoare in facultate de la examen.

Uite o poza la care tin foarte  mult. Recunosc ca sunt extrem de lenes, mi-am dorit o solutie la care sa muncesc foarte putin, de aceea am propus solutia „shtanga”, adica sa prelungesc longeronul principal, sa patrund in fuselajul posterior a lui Giorgica si sa ma prind de doua cadre. Pentru ampenajul vertical ar fi fost extrem de simplu, si zic io azi dupa 30 de ani, si extrem de eficient, desigur Georgica ar fi trebuit sa-si sparga posteriorul si sa bage doua feruri in cadre. Nu a fost de acord, ne-am ciondanit, ne-am injurat, mai ales io, ca el nu injura, i-am promis marea cu sarea, nu reuseam sa-l conving. Pan-la urma l-am luat ca arbitru pe Manea, seful sectiei de rezistenta, un tip extrem de dastapt, de altfel la un an dupa patanie a plecat de tot in USA. Acesta i-a dat dreptate lui Giorgica si astfel a trebuit sa fac o constructie destul de complicata formata din doua feruri de otel, nituite pe doua profile de aluminiu, care la randul lor erau nituite de longernul din tabla. Prinderea era cu doar doua suruburi, de forfecare, orientate in sensul zborului, X.
Si am mai avut o infringere la ampenajul orizontal, acesta avea o grosime relativa de numai 8%, coarda la extremitate era de numai 700mm, deci nervurile de cap aveau o inaltime de numai 8×7=56mm, extrem de greu de confectionat. Am propus 9%, da nu s-a aprobat, de abia de la al doilea avion s-a modificat toata documentatia cu 9%.
Dar totusi munca era comoda, in ampenaje nu se monta decat „cutia neagra”, un tub Pitot de rezerva si niste antene, plus legaturile cu sistemul de comenzi. O chestie deosebita era ca coiful era construit din fibra de sticla, nu mergea din metal, trebuia sa fie transparent la unde elecromagnetice. La 93, unde m-am ocupat de fuselajul central, eram stresat de electricieni, aia de la combustibil, hidraulica, climatizare, comenzi. Nu terminam bine desenele de cadre, longeroane, lise, ca ma trezeam cu unu de la comenzi care-mi radea talpa cadrelor cu levierele lui, unu de la electrice plangea ca n-are pe unde sa-si traga cablurile, si, si, si. Consumul de lame de ras desene era enorm la fuselajul central, la ampenaje era foarte multa liniste.
Inginerii cu picioarele pe masa
Era pe vremuri un banc, cica lipsa unui inginer nu s-ar face simtita, insa lipsa femeii de serviciu ar fi o catastrofa. Noi o aveam pe Tica, avea 1,50 cu motu’ de la basc si cantarea 40kg. imbracata de iarna. Avea o voce tunatoare, cand intra in hala de proiectare striga „inginerii cu picioarele pe masa”, era zi de spalat linoleumul. Puteai sa te afli in cea mai concentrata situatie, sa fi in discutie aprinsa cu un mare director, nu conta, toata lumea se supunea. Tica era analfabeta, fetele o mai ajutau sa scrie o cerere, sa faca una alta. In Institut aveam si o tamplarie, foarte buna se pare, fabricau machete si mock-up, unii ziceau ca mai degraba faceau mobila de lux pentru sefi, nu stiu, doar ca Tica a luat de acolo niste resturi de lemne, niste surcele, sa-si incalzeasca odaita. Fiind fata curata a invelit surcelele in niste desene ozalid pe care le gasise io stiu pe unde si pe care scria mare „secret de serviciu”. A fost data in discutia oamenilor muncii, unii au fost extrem de indignati de perfidia individei care a incercat sa vinda secretele institutului puterilor straine, schmecherind acestea ca fiind ambalaje. O perioada nu a mai spalat nimeni linoleulul, dar nu stiu cum intr-o zi am auzit din nou „inginerii cu picioarele pe masa”. Mi-a venit inima la loc, proiectul a continuat.
Un articol Neamtu-Tiganu

Solutiile simple sunt geniale IAR 99 (4)

Standard

Inversarea de comenzi e o chestie extrem de nasoala, e ca atunci cand esti beat si vrei s-o iei la dreapta da cazi pe stanga. Sau cand esti cu masina pe ghetus si dai volanul in stanga da masina o ia in dreapta.

De ce se-ntampla aceasta magarie? Pai amaratul de ampenaj orizontal nu primeste, vai de mama lui, deloc aer curat, ci numai nebuneala de la sor-sa mai mare, de la aripa, vezi poza, „downwash“. Carafoli, profu’ de aerodinamica ne povestea ca aceste turbulente, din spatele aripii, sunt precum niste „cosite“, delicios acest cuvant vechi, desi la varsta aia o asemenea imagine ne cam influenta concentrarea.
Nu mai vorbesc in configuratii mai complicate, cu tren scos, flaps scos, sau acrosaje. Bineinteles ca problema e cu atat mai acuta cu cat incidenta este mai mare. Unde mai pui ca tocmai pentru a ajunge la incidenta mare profundorul trebuie bracat in sus, la maxim, uneori brusc si deci si pe el scurgerea nu e prea laminara.
Ce se-ntampla in conditiile astea vitrege? Ampenajul orizontal pierde brusc portanta sau actioneaza pe dos, pilotul trage de mansa sa ridice botul avionului, forta pe ampenaj e in sus, pilotul simte ca avionul nu reactioneaza cum vrea el si trage si mai tare. Catastrofa e ca totul se-ntimpla foarte repede, de regula la viteza mica, atunci e unghiul de incidenta mare si exista pericolul ca avionul sa intre-n vrie si atunci numai Martin Baker te mai salveaza.
Cum s-a corectat aceasta problema, pe care din fericire am descoperit-o intr-un stadiu de inceput al proiectului? Intre profundor si fuselaj exista o bucata fixa, care nu se braca, acesta bucata, la incidenta mare, desi era mica ca suprafata, avea o eficienta aerodinamica mai mare decit intregul profundor bracat. Solutia, simpla, am prelungit profundorul catre fuselaj si am optimizat un pic carenajele.
Oooof, stiu ca am luat o sperietura, acum ne puteam apuca serios de proiectare.
Etapa urmatoare era clarificarea jonctiunii cu fuselajul. La ampenajul orizontal a fost relativ simplu, acesta avea plan central, io iubeam planurile centrale, boxu de torsiune dintre cele doua longeroane e curat, uneste partea dreapta cu stanga, e o solutie simpla, stie omul cu cine are de a face, planul central preia in totalitate momentul de incovoiere, deci suruburile de prindere cu fuselajul, care erau extrem de delicate, sunt extrem de usor si sigur de dimensionat pentru ca stii exact ce forte actioneaza in ele.
La ampenajul vertical insa a inceput scandalul. Responsabil de posterior era prietenul meu Giorgica. Giorgica fusese socat in viata lui de doua evenimente, taica-su fusese chiabur, cu padure si vie, lucru care l-a impiedicat sa devina pionier si el era mult prea inteligent si a devenit inginer. Dar era un fel de inginer de nevoie, un ing. foarte bun, dar avea nostalgia pamantului, nu i se parea meseria pe care o practica decat o solutie de moment, visa sa se-ntoarca la padure. Eram prieteni foarte buni, faceam concedii impreuna cu toata familia, copiii si chiar nevestele noastre se-ntelegeau foarte bine. Am colindat impreuna cu rucsacii in spate toata Moldova, minunata Bucovina, Ceahlaul. M-au impresionat cunostiintele lor in stiintele naturii, culegeam ciuperci cu rucsacu, ei se pricepeau la fix, stiau chiar cum sa se comporte cu caini ciobanesti care ne atacau in apropierea stanelor si ne pazeau pana venea ciobanu” sa-i dam tigari.
Giorgica si nevasta-sa aveau o familie extrem de mare, el avea 49 de veri, cred ca-n orice sat din Moldova gaseam o ruda de a lor unde sa ne cazam.
Dupa 89 Giorgica al meu a primit padurea si via inapoi, de altfel nu stiu la ce-i trebuia via, facea parte din aceia care adormeau cu paharul plin, lucru ce mie nu mi s-a-ntimplat niciodata. Cand a primit via am crezut ca-si implineste visul de taran, ti-ai gasit a zis ca se duce un pic prin Italia sa munceasca, un pic sa-si stranga de ceva unelte agricole. A aterizat la Aermacchi, le-a facut alora fuselajul posterior, a stat acolo vro 15 ani.
Deci m-am bucurat ca ma voi jonctiona cu el, dar cand a fost vorba de ampenajul vertical a inceput scandalul.
Solutia stanga sau ochi si cum m-a lucrat Giorgica, va urma.
P.S Poza care arata cum e ampenajul, in cazul de fata un ampenaj in T, e umbrit de aripa. Nota: Pozele sunt furate din Internet.
Un articol Neamtu-Tiganu