Arhive pe categorii: Batalii care au schimbat lumea

Criza rachetelor din Cuba. Adevarul din spatele propagandei!

Standard

De ce a trimis Hrusciov arme atomice inutile in Cuba?! De ce i-a intaratat pe americani, pana aproape de final?!

Multi dintre noi au crescut cu povestea crizei cubaneze in urechi. Filme, documentare, etc, toate astea ne spuneau ca atunci, in 1962 ne-a trecut glontul razboiului atomic pe la ureche. Ca lumea asa cum o stim noi astazi a fost pe punctul sa fie trimisa in neant.

Adevarul, pentru ca despre el vorbim in acest articol, este pe undeva pe la jumatate. Adica razboiul atomic a fost destul de aproape, nici pe departe insa atat de aproape precum ne este prezentat.

A fost adica o cacialma jucata foarte prost de rusi, iar ivanii si-au luat-o de si acum mai strang din stiti voi ce cand aud de Cuba….Dar sa incepem cu inceputul.

URSS-ul era in floare varstei, avea un avans foarte mare in tehnologia rachetelor, erau primii oameni in spatiu! Primul cosmonaut, primul satelit, primul stat din lume al carui steag flutura, vorba vine, pe Luna. Pe baza acestei ideei, tot Occidentul era absolut sigur ca rusii au o gramada de rachete nucleare cu raza scurta, medie, dar mai ales lunga, capabile sa atinga SUA.

Bineinteles ca URSS-ul alimenta aceste legende, umflandu-si muschii cat mai mult si parand cat mai fioros, dar realitatea era departe de imaginea pictata in exterior. Pe langa faptul ca in Raiul Comunist se statea la cozi kilometrice pentru alimente de baza, inca din anii”60, industria lor militara era departe de performantele presupuse de americani, in primul rand.

Si atunci a aparut tovarasul Hrusciov. Deloc prost si foarte viclean, Secretarul PCUS si stapanul absolut a jumatate de lume avea un plan. Ideea ivaniilor era destul de logica de altfel! Daca noi in URSS nu putem ajunge la nivelul de trai din Occident, atunci sa-i aducem si pe ei la nivelul nostru. Sau mai clar exportul revolutiei comuniste trebuie sa continue. Problema, al carei raspuns a fost in propozitia precedenta, venea din RDG si hemoragia aproape fatala din Berlin.

Cum RDG-ul pierduse aproximativ o jumatate de million de oameni foarte repede, fiind in pericol chiar desfintarea statului, din lipsa de cetateni, s-a trecut la construirea celebrului Zid al Berlinului. OK, pana aici toate bune si la locul lor, dar ce are Zidul cu criza rachetelor din Cuba?! Pai…are, ca Zidul, sau mai exact ce reprezenta el, este motivul pentru care Hrusciov a jucat una intre cele mai mari cacialmale din istorie! Si a pierdut. Practic si-a pierdut tara la zaruri.

Miza era reunificarea Germaniei, insa reunificarea trebuia facuta sub sceptrul Moscovei, al proletariatului liber si mandru, bla,bla, bla. Blocada Berlinului a fost doar o incercare, nu au reusit atunci, mai incearca odata. Asadar URSS-ul dorea o reunificare a germanilor sub stindardul rosu al socialismului, insa in RFG erau trupe. Si erau trupe multe si americane si franceze si britanice, dar dintre toti doar americanii contau cu adevarat. Dar cum sa-i scoti pe americani din Germania fara sa intri peste ei?!

Prin santaj si amenintare of course! Zis si facut, astfel Hrusciov a ticluit un plan de plasare in Cuba a peste 150 de focoase nucleare si aproximativ 60000 de militar sovietici, sisteme de rachete AA S-75 Volhov,  avioane de vanatoare MIG-21, ca mai apoi sa le arate lumii intr-un spectacol de zile mari, sa puna latul pe gatul americanilor, iar apoi sa ofere alternativa: retragem rachetele din Cuba, contra retragerii trupelor aliate din Germania!

Planul, in mintea sovieticilor, era genial si fara cusur! Dar…

Nu toti rusii erau atat de  increzatori si erau unii dintre ei care stiau ca in acel moment URSS-ul era departe de forta etalata prin mass-media occidentala. Mai clar daca lucrurile o luau razna si se ajungea la razboi atomic, URSS-ul pierdea cu lautari, ca sa zic asa, mai exact sovieticii nu aveau la inceputul crizei decat cateva, sub 10 rachete capabile sa loveasca teritoriul SUA, mai mult teoretic decat practic. Puteau sa prefaca Europa intr-un desert radioactiv! Asta da, aveau peste 2000 de rachete cu raza scurta si medie, dar intercontinentale…ioc!

Iar maresalii sovietici stiau asta. Problema atunci cand joci la cacialma, sunt de fapt doua: sa nu-ti stie nimeni cartile si sa ai nervi tari si foarte tari.

Mai exact atunci cand Hrusciov le-a spus diplomatilor europeni la Moscova: “O sa va ingropam”, la sfarsitul anilor “50, toata lumea l-a crezut, iar cand s-a dus neinvitat la reuniunea ONU, aceea in care a batut cu pantoful in tribuna, absolut toti liderii Occidentali au fost siguri ca vorbeste serios si trebuie luat in seama! Si l-au luat foarte in seama, poate mult mai in seama decat ar fi vrut liderul de la Moscova. Iar militarii americani, care erau absolut convinsi ca sovieticii erau mult inaintea lor in materie de rachete si nu numai, s-au dus cu caciula in mana in fata Congresului si au cerut bani.

Cu imaginea lui Hrusciov, batand cu pantoful in tribuna, si cu amenintarile in urechi, Congresul a desfacut barierele bugetului si asa a inceput cea mai mare cursa a inarmarilor vazuta vreodata pe Terra, cursa care va duce in final la colapsul celui care a pornit-o: sistemul comunist si URSS.

Astfel in fiecare an al domniei lui Hrusciov,  SUA  a dat in folosinta cate unul portavion greu din clasa “Forrestal”, cu cate 70 de avioane de lupta, echivalentul a doua regimente de aviatie sovietice. Doar in 1960 americanii nu au lansat portavioane, dar au revenit in 1961 cu doua portavioane: Unul din clasa “Kitty Hawk”, 80000 de tone si unul nuclear “Enterprise”, 90000 de tone.

Tot in 1961 Flota Americana a mai primit si patru submarine nucleare de atac din clasa “Skipjack”,  patru “Thresher” si trei sub-uri lansatoare de rachete “Ethan Allan”, urmate rapid de inca 15 submarine de atac si noua bucati lansatoare de rachete “Lafayette”.

In aceeasi perioada URSS-ul detinea UN SINGUR submarin capabil sa lanseze rachete. K-19, dar si ala vai de el. Trebuia sa iasa la suprafata, sa scoata racheta, iar “pasarica” lui zbura numai 600km, si avea doar trei bucati!

La capitolul bombardiere strategice situatia era la fel de tuciurie. Rusii nu au avut in WW2 aviatie strategica, asadar atunci cand au pus pana pe un B-29 american, s-au apucat sa-l numere la suruburi, rezultand de aici Tu-4, practic un B-29, mai slab oricum. In acelasi timp si pentru ca chiar si copiatul costa si dureaza, adaptarea productiei, scule, utilaje, etc, americanii au creat si scos pe piate B-36, cel mai mare bombardier din istoria aviatiei. Atat de mare incat B-29 ii incapea sub o aripa! Iar Tu-4, semanand ca doua picaturi de apa cu B-29, ii incapea perfect sub cealalta aripa.

B-36, B-29 si in poza de jos…Tu-4

Surse poze: 

United States Air Force Historical Research Agency & www.fas.org

Astfel fara flota si aviatie, singura modalitate prin care URSS-ul se putea lua de par nuclear cu SUA erau rachetele intercontinentale. Ori tocmai aici era marea buba comunista: nu aveau asa ceva! Este drept, aveau rachete care puteau ajunge in SUA, insa erau rachete de tip 8K71 si 8K72, 8K74, rachete construite de Koroliov pentru zborul in spatiu si care nu se pretau deloc la aplicatie militara.

Lungimea unei astfel de racheta era de 32 de metri si diametrul cu tot cu flapsuri, de 10.3. La asa marime era aproape imposibil sa o ascunzi intr-un siloz subteran, fiind astfel foarte vulnerabila la orice atac. Chiar daca ar face un siloz, greutatea capacului ar fi de mii de tone. Fiecare racheta ar avea nevoie de un timp foarte indelungat de pregatire pentru lansare, o infrastructura imensa si o fabrica proprie de oxigen langa ea. Basca ca platforma de lansare ar fi ciclopica.

8K72 

Dar pe 26 octombrie 1961 lucrurile se complica. Ca raspuns la Zidul Berlinului, in acea zi 10 tancuri americane M48, cu lame de buldozer in fata, s-au postat in fata punctului de control”Charlie”, din zona de granita a Berlinului, cu intenia probabila de a sparge zidul. Imediat, de partea sovietica a frontierei, zece tancuri T-54, gata de lupta s-au prezentat in fata americanilor. Apoi fiecare s-a retras incetisor, iar dupa numai 48 de ore, cea mai puternica bomba creata vreodata “Bomba Tarului” a detonat deasupra arhipealgului Novaia Zemlia. Coincidenta, sau declaratie de forta?!

Sovieticii au lasat sa se inteleaga ca a fost un avertisment, dar in realitate a fost doar o coincideta. Planul era pus la punct de luni de zile. In paranteza fie spus Tar Bomb, era o gluma! Prea mare si prea grea pentru a putea fi montata pe o racheta, a fost lansata de pe un bombardier Tu-95V modificat si unic, insa datorita modificarilor, aeronava abia mai zbura, ceea ce facea respectiva solutie impractica pentru razboi. Si mai trebuie spus ca initial bomba nu se numea asa, ci “Mama lui Kuzka”. Aceasta mama are legatura intr-un fel, in folclorul rus, cu diavolul.

Tu-95V singurul de acest tip realizat.

Dar sa revenim la Cuba. Din ordinul lui Hrusciov, rusii incep sa duca pe insula rachete nucleare, sisteme AA, logistica si tot ce aveau nevoie pentru a putea apoi sa-i ”roage ” pe americani sa plece din Berlin, numai ca…

Acest “numai ca” se refera la anumite aspecte, care arata ca daca s-ar fi ajuns la o confruntare directa, URSS-ul ar fi fost ras de pe suprafata pamantului, SUA insa nu. Sovieticii au dus in Cuba doar 24 rachete ale caror raza era suficienta pentru a atinge coasa americana, 8K63. Aveau, cei drept si rachete cu o raza  mai mare, dar din pacate pentru ei, aceste rachete erau pe nave, in mars spre Cuba in momentul in care Kennedy a declansat blocada, si astfel nu ar fi putut sa participe la lupte.

Rusii aveau in Cuba rachete 8K63 a caror raza era suficienta pentru a atinge Coasta de Est si rachete tactice R310 cu raza de 32 km.

Adevarat ca mai aveau si lansatoare si focoase pentru 8K65, aceasta din urma mult mai puternice, numai ca, asa cum spuneam, aveau doar focoasele si lansatoarele, racheta in sine nu a mai apucat sa ajunga, fiind blocata de navele americane de razboi. Ba mai mult decat atat, timpul necesar pentru ca rachetele, care erau totusi sosite, sa fie lansate era foarte mare, cateva ore! Ori americanii stateau cu ochii pe cubanezi ca pe butelie si orice aducere a rachetelor in pozitie de alimentare si pregatire a lansarii, ar fi fost urmata de un atac masiv al aviatiei americane, care avea dislocate numai pe aeroporturile terestre sute de A-4  Skayhawk.

8K63

8K65

Ori chiar daca rusii aveau si ei S-75 Volhov( poate opera de la 500m in sus), capacitatea A-4 de a azbura foarte jos le faceau aproape invulnerabile, iar fata de MIG -21 dislocate deja, americanii puteau angaja F-4 Phantom. Cel mai probabil, daca sovieticii se apucau sa pregateasca rachetele de lansare, in mai putin de o ora, sute de avioane americane erau in ceafa lor, sau poate chiar mai rau.

In acelasi timp URSS-ul nu avea practic nici macar o singura racheta intercontinentala, demna de acest nume. Cele cateva asa-zis operative, aveau nevoie de aproximativ 24 de ore pentru a fi pregatite de lansare, si asta deoarece erau rachete derivate din cele folosite pentru explorarea spatiului si avand deci o foarte mica importanta militara.

Americanii aveau, in aceeasi perioada: 450 de rachete pe combustibil solid de tip “Minutaman”, care puteau fi lansate in cateva zeci de minute, 256 de rachete, tot cu combustibil solid, “Polaris”, pe 16 submarine strategice, care, spre deosebire de sub-urile sovietice de tip K-19, puteau lansa din imersiune.

Revenind la capitolul bombardiere  strategice, situatia era chiar mai jenanta. URSS detinea doua tipuri de avioane capabile sa atinga teritoriul amertican: 3M si TU-95, in variantele purtatoare de arme nucleare. Potrivit unor estimari diferite, numarul bombardierelor sovietice capabile sa lanseze arme nucleare, era undeva intre 68 si 152 de bucati, toate subsonice si toate zburau sub plafonul de 12000 de metri. Teoretic, sansa ca aceste aparate sa treaca de vanatoarea NATO, era pur teoretica.

3M bombardier strategic sovietic

SUA insa detineau bombardiere  supersonice B-58A-115 bucati, B-47-1260 de bucati si B-52, care in cazul unui conflict ar fi atacat sub protectia propriei vanatori.

Asadar despre ce criza a rachetelor vorbim?! Europa ar fi fost parjolita, adevarat, dar atunci rachetele intercontinentale americane ar fi facut scrum tot teritoriul URSS-ului, fara ca acesta sa poata riposa impotriva teritoriului american…Si atunci?!

Convair B-58A

Cum americanii stiau de slabiciunea sovieticilor, Kennedy a putut juca dur, iar rusii au pus coada intre picoare si sub zgomotul continuu al avioanelor americane de supraveghere, s-au carabanit inapoi.

“Marea” victorie a Sovietelor, a fost trambitata in presa din Lagarul Socialist pe motiv ca in urma acestei miscarii eminente, americanii au fost obligati sa-si retraga rachetele nucleare “Jupiter” din Turcia (15 bucati), si s-au jurat sa nu invadeze Cuba!

Dar, caci exista un mare dar, cu un an inainte de Criza Rachetelor, in 1961 Pentagonul se hotarase deja sa retraga rachetele de tip “Jupiter” din dotare, pe motiv ca erau vechi, pe combustibil lichid si deci greu de operationalizat, si in acelasi timp industria americana scotea pe banda rulanta, noile rachete cu combustibil solid Minuteman si Polaris, net superioare din toate punctele de vedere.

B-47

Asadar daca sovieticii chiar asta ar fi vrut, sa scape de rachetele din Turcia, ar fi fost suficient sa citeasca ziarele de limba engleza, stirea fiind facuta publica de americanii din “61.

Adevarul este insa ca Hrusciov a vrut Berlinul, si cu el toata Germania, a blufat si a pierdut, nu numai respectiva confruntare, ci intregul Razboi Rece!

Daca pana atunci americanii se inarmau si nu prea, in momentul in care Hrusciov a inceput sa-i ameninte ca-i ingroapa si sa bata cu pantoful in pupitrul Natiunilor Unite, orice retinere a disparut, iar Congresul a pus la dispozitia armatei orice suma ceruta.

Putem spune acum, privind in urma,  ca de fapt Criza Rachetelor cubaneze s-a incheiat abia in 1990, odata cu caderea Zidului Berlinului si intregului sistem comunist si asta deoarece adevarata confruntare intre Est si Vest a inceput in Caraibe.

Dar daca…Dar daca Criza Rachetelor cubaneze a plecat tocmai de inferioritatea evidenta a URSS-ului in fata rachetelor intercontinentale americane?! Daca de fapt scopul real al acestei manevre a fost tocmai faptul ca Rusia nu avea cu ce sa loveasca teritoriul american?!

Poate ca Zidul Brlinului a fost doar motivul, realitatea fiind insa alta. URSS-ul era practic sub tirul american cu ICMB, si atunci s-or fi gandit sa echilibreze un pic situatia, sa tina si ei o parte a teritoriului american sub amenintarea proprilor rachete. Cum racheta lor de baza, 8K65 avea o raza de +2000 de km, amplasarea ei in Cuba aducea un pic de echilibru strategic, pana cand URSS-ul ar fi putut recupera decalajul in materie de rachete ICMB.

Daca ne uitam la ce tipuri de rachete au dus in Cuba, ipoteza poate sta in picioare: asadar aveau 8K63-24 de bucati lansabile, R310, racheta strict tactica, cu raza mica, care ar fi urmat sa protejeze Cuba de o eventuala invazie si 8K65, racheta strategica cu raza medie, pentru atacul asupra teritoriului american.

Daca…acest plan ar fi reusit, daca sovieticii apucau sa operationalizeze ambele tipuri de rachete?! Dumnezeu stie ce s-ar fi intamplat, poate americanii ar fi dat inapoi, sau poate ar fi atacat Cuba prin surprindere nuclear, stiind ca daca lovitura ar fi reusit si rachetele cubaneze ar fi fost distruse inainte de lansare, URSS-ul nu ar fi indraznit sa atace Europa de tema ICMB-urilor americane gata de atac!

Este doar o parere personala, dar cred ca miza rachetelor cubaneze nu era numai reunificarea Germaniei, ci poate si reechilibrerea balantei strategice nucleare, in asa fel incat URSS-ul sa aiba timp sa-si creeze o flota de rachete intercontinentale, la nivelul SUA.

Sursa: Victor Suvorov-“O sa va ingropam!”

GeorgeGMT

Istoria parasutismului IX. Razboiul din Afganistan

Standard

Datorita relatarilor de pe front ale militarilor in termen, care constituiau baza fortei de interventie, frustrarile generate de servitutile razboiului, indoielile si stresul soldatilor s-au transmis treptat intregii populatii sovietice,  care a inceput sa priveasca cu alti ochi pretinsa legimitate a invaziei  „Noi suntem in Afghanistan pentru a sprijini acest popor prieten in lupta cu interesele capitaliste „,  citat dintr-un film ce a arata  lupta rusiilor cu afganii..

Acest lucru fusese posibil intrucat, profitand de mai extinsa  mediatizare a unor conflicte din lumea occidentala (Ciad,Liban, Insulele Malvine ),oficialitatile sovietice au intretinut o cenzura stricta asupra oricarei informatii venite de pe front, afirmand spre exemplu in 1983, ca pana la aceea data, armata nu ar fi avut  decat 6 morti si raniti, cand in realitate (asa cum se va afla ulterior)numai in cadrul armatei 40,  care regrupa 4 divizii, 5 brigazi, 3 regimente independente, precum si unitatile de sprijin aferente, se inregistrasera 6262 de morti si 9880 de raniti. Culmea este ca si peste 25 de ani tot asa incercau sa ascunda numarul luptatorilor rusi cazuti in Cecenia.

In disperare de cauza organele de decizie militara au hotarat sporirea efectivelor luptatoare,  prin angrenarea in actiune si a unor unitati care, desi valoroase,  erau specializate in  cu totul alt gen de misiuni, asa cum a fost cazul unitatilor si subunitatilor de cercetare. Initial, luptatorii acestora au operat  din ascunzatorile  situate pe inaltimile muntoase, unde deghizati in tarani se puteau misca nestingheriti, prin trecatorile din munti,  controland toate miscarile  insurgentilor. Ulterior au fost parasutate, la multi kilometri de obiectivele lor, tot mai multe grupuri de cercetare  care se deplasau numai pe timp de noapte,organizau ambuscade, iar ziua observau drumurile de infiltrare.

Rezultatele  actiunilor cercetasiilor au constituit in majoritatea situatiilor, reusite tactice incontestabile, dar fara urmari operationale majore, in derularea de ansamblu a conflictului. Cu exceptia imensului deserviciu pe care si l-au facut ei insisi trimitandu-si cercetasii in misiuni nespecifice, sovieticii s-au vazut in postura de a pierde razboiul informatiilor. In lipsa cercetasiilor in adancime,  ei au fost nevoiti sa se bazeze, pe cercetarea aeriana, pe interceptarea traficului radio si pe cercetarea  prin agenti. Aceste surse nu puteau insa sa furnizeze informatiile necesare in plan tactic, de cele mai multa ori sovieticii au esuat in incercarile de ai gasi pe mujahedini, sau au fost pusi in situatia  de a lovi  baze ale acestora la mult timp dupa ce fusesera deja parasite.  Si totusi sovieticii reuseau sa obtina si rezultate bune  in batalii mai importante, cum ar fi  cea mai dura actiune in care au participat trupe ale Regimentului 345 Aeropurtat Independent,  un regiment  devenit faimos datorita  luptatorilor sai darji.

Si iata  o pagina de istoria acestui regiment  in care au fost implicati luptatori din Compania 9, efectivul implicat fiind de 39 de oameni. Dar sa  facem o mica trecere in revista a situatiei si operatiunii in care au fost ei implicati. Astfel ca in octombrie si noiembrie  1987, generalul Boris Gromov, comandantul Armatei 40, a organizat Operatiunea MAGISTRAL, care avea ca scop eliberarea drumului dintre orasele Gardez si Khost ultimul fiind in apropierea granitei cu Pakistanul (o importanta sursa logistica  a mujahedinilor),  fiind si o baza aeriana pentru elicopterele de lupta si fiind asediat de insurgenti de mai multi ani, astfel ca aprovizionarea se facea numai pe cale aerului  si in acelasi timp ar fi fost si despresurat acest oras.  Au fost  pregatite importante efective pentru aceasta operatiune, dar rusii nu cunosteau  mai deloc pozitiile de  baza ale mujahedinilor, astfel ca au folosit un siretlic  din WW2 : parasutarea unor manechine,  care i-a atras pe insurgenti si astfel un avion de recunoastere a marcat  bazele lor . Operatiune a inceput prin lovituri aeriene si de artilerie, apoi infanteria mecanizata s-a desfasurat si drumul a fost deschis.   Dar pentru a asigura observarea drumului si controlul convoaielor,  a fost trimisa  Compania 9 pe un deal  denumit Cota 3234, la 7 ianuarie  1988  fiind debarcati din elicoptere.  Ei s-au apucat imediat sa isi asigure pozitiile,  prin saparea de transee si adaposturi,dar la orele 15.30 au fost atacati de mujahedini prin tir de RPG, tunuri fara recul si mortiere.  Parasutistii au cerut si asigurat date pentru foc de acoperire executat de artileria  lor  aflata  la distanta. Apoi tirul insurgentilor a scazut si rusii si-au dat seama ca va urma  un atac de infanterie,  care a si fost executat din doua directii, semn ca insurgentii erau bine pregatiti militar, probabil in Pakistan. Dar parasutistii au rezistat  si primului atac si celui de al doilea atac, din zorii zilei de 8 ianuarie iar mujahedinii s-au retras, dar probabil ca daca ar fi incercat un nou atac ar fi reusit, caci parasutistii aveau 6 morti si 28 de raniti si li se termina si munitia.  Estimarile facute din mai multe surse spun va mujahedinii erau in numar de 200-250, in mare parte luptatori dintr-o organizatie pakistaneza  „Berzele Negre”.   In urma acestei actiuni  2 dintre cei decedati au fost decorati post-mortem cu ordinul de Erou al URSS, iar restul cu ordinul Steaua Rosie .

Ca o alta mentiune,  Regimentul 345 a avut  282 misiuni,  in care a acumulat 1560 de zile de lupta in razboiul din Afghanistan. De asemenea  actiunea companiei  9 a fost si  transpusa in 2005  intr-un film  numit chiar  „9 ROTA ” . Compania 9  un film  ce a aratat  aproape de adevar situatia prin care au trecut tinerii luati in armata si cadrele de la parasutistii rusi.

Pentru armata sovietica devenise din ce in ce mai clar ca acest razboi -in ciuda victoriilor tactice inregistrate – nu puteafi castigat. Aidoma  americanilor  in Vietnam, ea a ignorat faptul ca un razboi de gherila este in primul rand  o competitie pe planul rezistentei psihice, al vointei nationale, o competitie in care victoria finala este determinata in mod hotarator de moral, de incapatanare si de dorinta de a supravietui .

La aceste capitole mujahedinii s-au dovedit net superiori sovieticiilor, in ciuda imenselor pierderi inregistrate: peste 1,3 milioane de morti; 5,5 milioane de afgani –o treime din populatia tarii dinainte de razboi – au fost siliti sa -si paraseasca tara ca refugiati, iar alte 2 milioane au migrat in interiorul tarii, din locurile de bastina.

Sovieticii au inregistrat peste 15000 de morti si disparuti, deasemenea au avut 469000de militari raniti sau incapacitati de imbolnaviri, in special hepatita si febra tifoida, adica peste 70 % din totalul efectivelor rulate  de-a lungul intregului razboi.

Pierderile in armament si tehnica de lupta au fost la fel de graitoare: 118 avioane, 333 elicoptere, 147 tancuri , 1.314 transportoare  blindate, 510 masini de geniu, 1.138 autostatii si puncte de comanda mobile si peste 11.000 camioane.

Un razboi pe care, din numeroase motive obiective sau subiective, liderii militari sovietici nu au avut abilitatea si putinta de a-l castiga. Un razboi care nu a facut decat sa intareasca o lectie veche de cand lumea: oricat de bine instruita, de bogata si de bine inzestrata ar fi o armata, nu poate invinge  in lupta daca nu este pregatita  psihologic, sustinuta moral si motivata pentru a castiga.

 

 

CaporalMusat

sursa: cartea FORTELE SPECIALE scrisa de colonelul VASILE  SOARE si WIKIPEDIA

Batalii care au schimbat lumea-Midway

Standard

In vara anului 1942 America inca isi tragea rasuflarea dupa bocancul primit in plina figura din partea Japoniei. Daca in urma cu aproximativ sase luni SUA era in afara conflictului, care ravasea Europa de doi ani, acum era practic implicata in razboi pana peste cap.

In doar sase luni imensa capacitate economica a tarii si imensul potential uman au fost concentrate pentru razboi. Industria Americana si-a turat la maximum motoarele, zecile de mii de fabrici si uzine americane, santierele navale, fermele, lucrau non-stop pentru a furniza Americii si aliatiilor sai mijloacele necesare castigarii razboiului.

Yorktown aflat in reparatii la Peral Harbour, cu cateva zile inaintea ultimei sale batali

In multe companii industriale si in fermele agricole sau transporturi, femeile, cu sutele de mii, au inceput sa ia locul barbatilor, care erau concentrati pentru front. Un imens val de ura si patriotism biciuia economia americana, in incercarea de a produce armament. Japoniei ii sunase deja ceasul, dar inca nu aflase! Banuia insa…

Inca din primavera anului 1942 serviciul de informatii al armatei incerca sa sparga codul secret de comunicatii al Marinei Imperiale Japoneze si desi nu reusisera pe deplin, informatiile pe care le aveau deja indicau un nou atac masiv asupra unei locatii inca necunoscute. La inceputul verii insa responsabilii americanii aveau dovada: Midway urma sa fie atacata de cea mai mare flota combinata japoneza,. Mai mare si numeroasa decat cea care lovise Peral Harbour in decembrie “41.

Trebuie precizata ca miculul atol Midway nu avea absolut nici o valoare strategica sau economica, ci era doar cascavalul pe care Japonia il punea in cursa de soareci. Intentia lui Yamamato era sa atraga Flota Americana, inca nesemnificativa ca numar, intr-o batalie in care superioritatea portavioanelor japoneze (ca oamanii si ca numar), s-o pulverizeze, castigand astfel timp. Intregul plan japonez se baza pe elemental surpriza si pe distrugerea celor trei portavioane americane ramase in Pacific.

Torpiloare pregatite sa decoleze de pe Enterprise, in dimineata bataliei. Aproape toate avioanele torpiloare americane au fost doborate

Planul prevedea bombardarea insulei si atragerea Flotei Americane intr-o batalie de portavioane si, sperau japonezii, scufundarea portavioanelor americane. Astfel o flota japoneza formata din peste 160 de nave inainteaza spre Midway, in timp ce o alta, mult mai mica, ataca in Aleutine pentru a creea confuzie.

Probleme Japoniei era insa imensa! Americanii cunosteau planul, la fel de bine ca si comandantii japonezii si astfel elemental surpriza a fost de partea lor. Yorktown, avariat in batalia din Marea Coralilor, este adus la Peral Harbour si reparat in mare viteza, Midway-ul este intarit cu avioane si trupe, iar amiralul Chester Nimitz, comandatul Flotei din Pacific, ordona ieisrea navelor la lupta.

Astfel Enterpise, Yorktown si Hornet, impreuna cu navele lor de escorta parasesc Hawaii si se indreapta spre Midway, in asteptarea flotei japoneze.

Povestea acestei batalii este ciudata! Un lung sir de ghinioane i-a urmarit pe japonezi si i-a favorizat pe americanii. Intr-un mod extrem de ciudat soarta au fost cu totul de partea SUA.

Si…incepe!

Pe 4 iunie, dimineata, un hidroavion PBY Catalina decolat de pe Midway, descopera flota japoneza. In urma descoperirii inamicului toate avioanele americane, cu baza la sol, decoleaza pentru atacarea flotei de invaziei. Americani folosesc practic tot ce au de la B-17, la bombardiere in picaj! Aviatia Americana ataca furibund navele japoneze, fara escorta avioanelor de vanatoare, cu avioane vechi si slabe, insa cu toate aceaste cel putin sapte atacuri consecutive ale avioanelor decolate de la Midway hartuiesc apararea japoneza si imprastie navele. Nici macar o singura lovitura asupra vreunei nave japoneze, in schimb majoritatea aparateor  SUA sunt doborate.

Concomitent aviatia japoneza ambarcata lanseaza primul atac asupra insulei, bombardand-o masiv. Din motive inca neclare comandatul grupului japonez de avioane cere executarea unui al doliea raid asupra Midway, si de aici incolo incep necazurile pentru japonezi!

Hiryu manevrand dimineata in fata atacurilor avioanelor B-17, decolate de la Midway

Tot Hiryu, dupa amiaza, cu putin timp inainte de scufundare…

In timp ce japonezii habarnuaveau de Flota Americana , portavioanele americane, intra cu prova in vant, accelereaza la maximum si se da ordinul de lansare: avioane torpiloare si bombardiere in picaj, escortate de aceasta data de avioane de vanatoare, decoleaze de pe toate cele trei portavioane americane si se indreapta spre o flota japoneza care inca nu stia de faptul ca Flota Americana din Pacific, le luase urma.

Intre timp avioanele japoneze erau reinarmate cu munitie pentru atacul la sol si in momentul in care aproape reusisera sa le inarmeze…cade lovitura de gratie! Un hidroavion japonez, decolat cu o intarziere de cateva ore!!!, descopera portavioanele americane! In acel moment japonezii intra in fibrilatie! Se anuleaza ordinal de atac asupra Midway si se ordona reinarmarea aparatelor cu munitie pentru atacul asupra navelor americane. Tehnicienii si mecanicii japonezi misuna innebuniti pe langa avioane inlocuind munitia. Nimeni nu mai are timp de respectarea normelor de protectie: bombe pentru atacul la sol sunt pur si simplu impinse mai incolo, rezervoare de combustibil sunt imprastiate pe puntile portavioanelor  si toata lumea se pregateste in delir sa atace navele americane…

USS Yorktown la putin timp dupa ce primise o torpila in babord. Se poate remarca jetul de apa de la explozia torpilei.

Primele avioane americane care ajung deasupra flotei combinate japoneze sunt torpiloarele marinei. Acestea, desi s-au ratacit de vanatoarea proprie, ataca furibund portaviaonele inamice, la joasa inaltime, val dupa val. Escadrilele decollate dupa cele trei portavioane americane, ataca neintreupt, creand haos si mai important, atragand dupa ele aviaonele Zero care aparau portavioanele. Nici macar un singur aparat American nu reuseste sa loveasca ceva, in schimb aproape toate sunt doborate!

DAR…la 3000 de metri, fara nici un avion de vanatoare japonez pe langa ele, bombardierele in picaj americane, de pe Enterprise si Yorktown, privesc in jos! Intreaga flota de portavioane japoneze este acolo si ceasul razbunarii pentru Peral Harbour a sosit! Escadrila dupa escadrila, bombardierele americane se lanseaza in picaj pastrand formatia stransa. Zeci de avioane se pravalesc de la 3000 de metri, cu motoarele turate la maximum, spre puntile lipsite de aparare.

Japonezii sesizeaza tarziu moartea care vine din cer, antiaeriana deschide focul disperata, insa totul este in zadar! Pentru a fi siguri de lovitura, americanii lanseaza de la 600 de metri inaltime, mai jos decat normele lor si fac prapad! Trei portavioane japoneze sunt lovite de cel putin doua ori, unele chiar de trei ori. Puntile pline de bombe si combustibil si cu toate avioanele gata de decolare fac pur si simplu explozie. Trei vulcani de foc erup in mijlocul Pacificului, in timp ce aparatele amerticane mitralieaza cu furie navele inamice.

Astfel Akagi, nava amiral, Soryu si Kaga sunt distruse in cateva minute. Singurul ramas intreg este Hiryu, si asta pentru ca fusese despartit de flota in timpul atacurilor din dimineata aceea.

Ramasi intr-un singur portavion, japonezii ataca si ei. Grupul aerian de pe Hiryu decoleaza si se indreapta spre Flota Americana. Yokrtown este lovit de doua torplie, ia foc si iese din lupta, nu pentru mult timp insa. In acest timp pe singurul portavion ramas in viata, japonezii incep sa creada ca poate, poate, vor reusi. Avioanele sunt reinarmate si alimentate apoi, in mare viteza, decoleaza din nou.

Ghinionul  japonezilor sunt insa echipele de control al avariilor de pe Yorktown. Acestea, in cateva ore, au reusit sa stinga incendiile si sa repuna nava pe linia de plutire si astfel al doilea val al atacului japonez va lovi aceeasi nava. Lovit de trei torplie portavionul american se inclina si stopeaza, insa nu moare. Nu inca.

In acelasi timp celelate doua portavioane americane lanseaza din nou. De aceasta data Hiryu nu mai scapa, fiind lovit si scufundat de aceleasi bombardiere in picaj. Cateva ore mai traziu Yorktown este torpilat a treia oara de un submarin japonez cu trei torpile: doua lovesc portavionul si-l scufuna pana la urma, a treia loveste si scufunda ditrugatorul Hamman.

Aceasta este, foarte pe scurt, povestea celei mai importante batalii din Pacific in WW2. O Flota Americana compusa din maximum 40 de nave, fara prea multa experienta, a reusit sa distruga gruparea de portavioane, considerate atunci cea mai buna din lume. Sutele de super-piloti japonezi morti avea sa coste Japonia, pana la urma, pierderea razboiului. Dar ce este de remarcat este spiritual cu care americanii au luptat la Midway. Avioanele americane au atacat neintrerupt si cu foarte multa hotarare, flota japoneza, desi nu aveau escorta, aveau aparate mult mai slabe decat japonezii.

Torpiloarele americane, lente si greoaie, nu au deviat nici macar un metru de la traiectoria lor la joasa inaltime, desi cadeau unul cate unul doborate de vanatoare japoneza. Nici macar unul singur nu a evitat si prin nebunia lor au facut loc bombardierelor in picaj…

Cateva ciudatenii insa sunt remarcabile: Yorktown atacat de trei ori, fiind mereu confundat cu o nava care nu fusese atacat, nici un avion de pe Hornet nu a lovit portaviaonele japoneze, hidroavionul japonez care a descoperit Flota Americana, a plecat cu o intarziere de cateva ore, in urma defectarii catapultei, altfel, americanii ar fi fost descoperiti inainte de a se reinarma avioanele pentru Midway, momentul perfect in care portavioanele americane au reusit sa atace.

O serie de ciudatenii, care alaturi de curajul nebunesc al pilotilor americani, au intors soarta razboiului.

Si cand te gandesti ca mai sunt unii care spun ca americanii nu sunt luptatorii de valoare! In mod sigur Nagumo, inainte sa-si ia viata in 1944, avea alta parere…dar el luptase cu ei!

FOTO: Wikipedia

Batalii care au schimbat lumea-Pearl Harbour

Standard

USS Arizona, BB-39

FOTO: http://www.ibiblio.org

Atacul prin surprindere al japonezilor asupra insulei Oahu, baza Flotei SUA din Pacific, din 7 decembrie 1941, a schimbat lumea. Si a adus o noua superputere pe harta.

Un imens soc pentru americanul de rand, probabil nu la fel de mare pentru conducerea SUA. Desi americanii numesc respectiva zi ca fiind, “Ziua Infamiei”, ei nu sunt totusi chiar nevinovati. Jugul sanctiunilor economice aplicate Japoniei, au facut ca Imperiul Soarelui Rasare sa nu prea aiba de ales.

Dar haideti sa vedem exact cat de mult a contat, in economia razboiului din Pacific, pierderile americane din acea zi.

Practic Flota SUA a pierdut:

-un singur cuirasat, Arizona, celelate patru avariate au fost reparate si s-au intors in serviciu operativ

-crucisatoare, trei avariate, toate reparate

-distrugatoare, trei avariate, toate trei reparate

-avioane distruse 190, avariate, dar reparate 155

-2400 de morti.

Problema japonezilor a fost faptul ca nu au reusit sa prinda la ancora nici un portavion american si astfel au bombardat nave care oricum nu contau si nu au contat prea mult in timpul razboiului.

USS Enterprise, CV-6, cea mai decorata nava americana din WW2

FOTO: http://www.navsource.org

Asadar ce mari pierderi au avut americanii?! Sigur cuirasatele avariate au revenit in flota destul de tarziu, cu exceptia Arizonei, dar oricum razboiul din Pacific nu a fost un razboi al navelor de linie, ci un razboi al aviatiei ambarcate, sau cu baza la sol. Ar fi putut americanii, daca nu erau atacati, sa opreasca marsul triumfal al Japoniei prin Orientul Indepartat?!

Ar fi reusit ei sa opreasca armata japoneza sa cucereasca toata Peninsula Malacca, Singapore, Filipine, insulele din Pacific?! In mod sigur nu! Nu navele avariate i-a oprit pe americani, ci faptul ca in 1941 ei nu aveau practic armata, nu aveau tehnica de lupta, nu aveau pur si simplu suficienti oameni sub arme, suficiente nave construite, pentru a tine piept Japoniei.

Akagi in largul portului Kobe, 1930

 

Nava Amiral a lui Nagumo in atacul de la Pearl Harbour si Midway, aici executand exercitii. Aprilie 1942. Pe 5 iunie 1942 urma sa se scufunde in Pacific.

FOTO: Wikipedia

Deci cat de mult a contat lovitura de la Pearl Harbour?! Militar vorbind nu cred ca a contat de loc. Politic insa a fost fabuloasa si dat startul creari armatei SUA actuale. Toata America s-a ridicat, s-a pregatit, a construit…iar sase luni mai traziu, in largul coastelor unui mic atol din mijlocul Pacificului, Midway, SUA au aratat pentru prima oara Japoniei enorma greseala facuta. Si le-au scufundat spuma flotei de portavioane, comandata de acelasi amiral Nagumo.