Arhive pe categorii: Eroii Romaniei

Fostul sef al Serviciului de contraspionaj roman din perioada 1974 -1989 face dezvaluiri

Standard

Col (r.) Paulian Păsărin a fost şeful Serviciului de Contraspionaj. El a condus serviciul de la înfiinţarea sa, în anul 1974, până la dizolvare, în decembrie 1989.

Acesta declara că în decembrie 1989 nu a fost revoluţie, iar evenimentele care au dus la înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu şi chiar împuşcarea lui şi a Elenei Ceauşescu, au fost planificate cu mult timp înainte, de Uniunea Sovietică şi Statele Unite.

Paulian Păsărin a murit în anul 2007, iar apropiaţi ai săi au declarat că ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Mi-au făcut-o şi ei mie…”.

Reporter: Domnule colonel, a ştiut Nicolae Ceauşescu ce i se pregăteşte, sau a fost luat prin surprindere de Revoluţia din Decembrie 1989?

 

Paulian Păsărin: Despre evenimentele din 1989 pot să spun adevărul, pentru că am cunoscut faţa nevăzută a lucrurilor, dar nu voi folosi termenul de revoluţie, pentru că nu împărtăşesc această variantă şi vă voi argumenta în continuare de ce.

S-a ştiut cu mult timp înainte ce va urma. Au existat informaţii în mediul oamenilor de informaţii şi nu de genul că s-ar putea, ci au fost informaţii certe. Totul a plecat de la o greşeală a lui Nicolae Ceauşescu.

La sfârşitul anilor 70, după moartea lui Brejnev, s-a pus problema cine să fie succesorul lui la conducerea Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

Printre posibilii succesori a apărut şi Andropov, care era şeful KGB-ului în Uniunea Sovietică.

Atunci Ceauşescu a făcut greşeala (nu ştiu dacă sfătuit, sau din proprie iniţiativă, dar cred că a fost o iniţiativă personală), de a ieşi pe postul naţional de televiziune cu părerea că nu este Andropov cel mai potrivit să-l urmeze pe Brejnev la conducerea partidului.

De aici au sărit scântei şi de o parte şi de alta, dar mai ales din partea lui Andropov, care a ajuns în poziţia de preşedinte al Uniunii Sovietice. Deci înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu a fost pusă la cale la Moscova.

În plan informativ, un subordonat de-al meu a venit şi mi-a spus că, în fiecare zi de marţi şi de vineri ale săptămânii, la blocul din Piaţa Aviatorilor, bloc care era al sovieticilor şi era un cămin-hotel, vin un autocar sau două cu turişti, care a două zi nu făceau altceva decât să împânzească Bucureştiul.

În urma verificării informaţiilor am constatat că turiştii verificau pieţele, magazinele, dar mai ales se familiarizau cu dispozitivele de pe traseele pe care circula Ceauşescu.

Dacă bărbaţii aveau ca sarcină să monitorizeze intersecţiile şi să vadă lipsurile cu care se confruntă populaţia, femeile au mers până acolo încât îi identificau pe băieţii noştri aflaţi în dispozitiv şi încercau să le facă ”ochi dulci”, în ideea de a intra în vorbă cu ei.

Am mers mai departe cu verificarea şi am aflat că aceste grupuri făceau parte dintr-o divizie amplasată în Basarabia. Unii dintre ei îşi căutau anumite poziţii, din care să poată acţiona cu arme de foc. Eu îmi întăresc afirmaţia prin faptul că toţi care s-au aflat în mulţime şi asupra cărora s-a tras, au fost împuşcaţi de la înălţime, după traiectoria gloanţelor.

R: Coincid clădirile în jurul cărora au stat mai mult presupuşii turişti cu cele din care s-a tras în timpul evenimentelor din Decembrie 1989?

P. P.: Da, cele mai studiate clădiri de către respectivele persoane au fost chiar cele din care sau de pe care s-a tras în mulţime.

De exemplu, în jurul Televiziunii au fost instalate acele simulatoare, iar eu cunosc un caz concret, al unui anume Popescu, de pe Zambacian, care a mânuit tot timpul simulatorul şi a recunoscut ulterior acest lucru.

Este un fost agent KGB, care a povestit că a folosit simulatorul, iar pe masă avea un pahar cu apă şi o pastilă, pe care trebuia să o ia, ca să moară, dacă acţiunea ar fi eşuat, iar el ar fi fost prins.

R: Ce se făcea, concret, cu acele simulatoare?

P. P.: Simulatoarele erau de mai multe categorii:

de zgomot care imitau trecerea unui tanc, o rafală de mitralieră, o explozie, dar şi simulatoare cu efecte luminoase, cu trasoare. Deci, revenind la întrebarea iniţială, dacă s-a cunoscut sau nu ce urmează, este cert că Ceauşescu a fost informat despre faptul că urma să fie înlăturat.

Astfel, pentru că ştia că i se pregăteşte ceva, nu a rămas niciodată pe timp de noapte în URSS, de câte ori s-a dus în vizită, n-a acceptat niciodată să se facă aplicaţii pe teritoriul României, împreună cu celelalte state din Tratatul de la Varşovia şi nici măcar să treacă trupele pe teritoriul ţării, singurul lucru pe care l-a acceptat fiind aplicaţiile pe hartă.

Mulţi spun că ar fi fost vorba despre o trădare a Securităţii, dar Securitatea şi-a făcut datoria, aceea de a culege informaţii, de a le verifica şi de a informa pe preşedinte despre ce se întâmplă, ori noi asta am făcut.

Trebuie precizat că eu şi cu oamenii mei ne ocupam strict de securitatea preşedintelui şi nu aveam nici o legătură cu trupele de securitate, care se ocupau de securitatea naţională. Poate am fost acuzaţi că nu am acţionat în timpul evenimentelor din 1989, dar trebuia să te gândeşti întâi la ţară şi apoi dacă e bine sau nu să-l aperi pe Ceauşescu.

Dacă ar fi acţionat Securitatea, ar fi însemnat măcel naţional. Trebuie spus că s-a afirmat că în România a fost genocid şi că sunt 62.000 de morţi, o cifră lansată dinainte de sistemul de dezinformare sovietic, ca să justifice intervenţia militară, o altă variantă pusă la cale de sovietici, dacă varianta începută ar fi eşuat.

S-a acţionat cu planuri de dezinformare, s-a acţionat cu zvonuri, propagandă defăimătoare, prin Europa Liberă şi cu mobilizare de oameni, ceea ce s-a întâmplat la Timişoara şi la Bucureşti. Asta pentru că lumea era nemulţumită şi era uşor de scos în stradă. Iar la acţiune n-au participat numai sovieticii, au participat şi americanii, aceştia din urmă în partea aeriană.

R: Deci, concret, cine şi ce a hotărât îl legătură cu soarta soţilor Ceauşescu?

P. P.: Bush cu Gorbaciov s-au întâlnit în vara lui 89 la Malta şi au hotărât înlăturarea lui Ceauşescu de la conducerea României, dar s-a hotărât ca treaba să fie executată pe cale terestră de Uniunea Sovietică şi pe cale aeriană de Statele Unite.

Reţeaua informativă, însă, a fost îmbunătăţită, pentru că, pe lângă serviciile secrete ruse şi americane ce au acţionat în plan informaţional, s-a colaborat şi cu serviciile de informaţii ale evreilor, sârbilor. De altfel, vreau să-i informez pe cititori că primul partid comunist care a rupt legăturile cu Nicolae Ceauşescu a fost Uniunea Comuniştilor Iugoslavi, în frunte cu Miloşevici, iar principala poartă de intrare a trupelor de comando în România, care au declanşat evenimentele de la Timişoara, a fost graniţa sârbească.

R: Am înţeles cine au fost actorii acestor scene, dar care era scopul, ce voiau, de fapt, să facă?

P. P.: Gorbaciov voia înlăturarea lui Ceauşescu şi o Perestroika, adică schimbarea şi destinderea, care să ducă la un grad mai mare de libertate, dar tot într-un socialism cu un singur partid.

De ce? Pentru că Gorbaciov era finul lui Andropov şi a fost şeful direcţiei de dezinformare din KGB, deci acţiona ca un profesionist. De altfel, la întâlnirea şefilor de state şi de guverne din Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Moscova, Gorbaciov s-a întâlnit separat cu fiecare şef de stat, iar când s-a întâlnit cu Ceauşescu i-a spus că trebuie făcută o schimbare, iar aşa cum s-au retras alţii (Honeker a plecat, Brejnev a plecat, Jivcov a plecat), e cazul să se retragă şi el, la al XIV-lea congres.

Răspunsul lui Ceauşescu a fost destul de categoric, cum că e treaba partidului şi a poporului său, iar atunci Gorbaciov l-a ameninţat, că-l şterge de pe faţa pământului, la care Ceauşescu a trecut şi el la ameninţări, spunând: “Dacă te mai amesteci în ţara mea îţi fac din Europa un Vietnam cum n-ai mai văzut niciodată şi-ţi cer Tezaurul, Insula Şerpilor şi Basarabia!”…

Efectul discuţiei lor s-a văzut şi în întâlnirea generală, pentru că Ceauşescu a anunţat că s-a înţeles cu şefii de state şi cu primii miniştrii, ca următoarea întâlnire a primilor miniştrii să aibă loc la Bucureşti şi Gorbaciov din prezidiu i-a zis: “Să vedem dacă mai apuci!”.

R: A fost acea întâlnire de la Moscova semnalul de începere a evenimentelor din decembrie 89?

P. P.: Categoric! La cererea lui Gorbaciov, a pornit ofensiva şi trebuie să clarificăm ce s-a întâmplat la Timişoara.

Se tot vorbeşte de cei 42 de morţi, care au fost împuşcaţi la Timişoara şi arşi în crematoriu la Bucureşti. Nu au fost oameni din Timişoara , ci oameni din trupele de comando, care trăgeau de aproape în oamenii care manifestau.

Au fost depistaţi, împuşcaţi şi duşi la Morgă. Din toţi, n-a venit până acum vreo rudă să spună că le-a fost ars cineva la crematoriu. Ei erau oameni recrutaţi cu ani în urmă din străinătate, e drept români, dar despre care nu se mai ştia nimic.

Ei au fost recrutaţi şi pregătiţi în Ungaria şi au fost pregătiţi special. Ei au fost cei care i-au scos pe studenţi afară cu forţa. Mulţi se tem să spună, dar eu ştiu, pentru că am cules informaţii.

R: Pe aceşti oameni din trupele de comando cine i-a împuşcat?

P. P.: Oamenii generalului Nuţă Constantin, şeful Inspectoratului General al Miliţiei i-au împuşcat, iar el a fost trimis la Timişoara de Elena Ceauşescu, pentru că Ceauşescu era în Iran . Iar ca o dovadă că aşa a fost, ungurii au făcut deja monument celor 42 de morţi în Ungaria.

Când a plecat din Timişoara , Nuţă a luat cu el toate documentele şi probele pe care le avea de la acţiunea care a avut loc, inclusiv probe video. Ruşii au ştiut, însă, că acesta are probe împotriva lor, aşa că l-au interceptat în tren la Alba Iulia şi l-au urcat într-un elicopter, care a pierit într-o explozie, iar Nuţă, echipajul şi dovezile au ars.

Deci, după cum vedeţi, totul a fost pus la punct, spontane fiind doar manifestaţiile oamenilor în stradă, dar şi ieşirea lor a fost provocată de cei care au organizat totul. Asta pentru ca o simulare de revoluţie a poporului să mascheze intervenţia externă.

 

 

Sursa: Agentia de presa Aşii Români

Articol preluat: cersipamantromanesc

 

 

 

 

Reclame

Cum a luptat primarul Ştrifundă din Borşa ca Maramureşul istoric să nu fie ocupat de sovietici – 5 martie 1945

Standard

Puţini ştiu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului istoric la Ucraina subcarpatică comunistă. Comuniştii sovietici controlaţi de ucraineanul Hrusciov au încurajat acţiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului istoric cu URSS. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un vacuum politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

 

Situaţia se agravează foarte grav şi în Maramureşul istoric, când un grup de ucrainieni conduşi de aventurierul Ion Odoviciuc proclamă la Sighet „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică” şi Comitetul Naţional Român este alungat, instituindu se un Comitet Popular. Limba română a fost interzisă şi, paradoxal, pengo-ul unguresc este declarat monedă oficială. Primarul Borşei, legendarul Ştrifundă, adună ţăranii români revoltaţi şi iau cu asalt „manu militari” oraşul Sighet. S-au dat lupte cu morţi şi răniţi.

 

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

 

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

 

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

 

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainian, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

 

Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureşul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic în amintirea eroicei lupte de menţinere a Maramureşului istoric în graniţele ţării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Strifundă. Dacă nu ar fi fost acest primar „omul potrivit la locul potrivit” astăzi noi, românii, am fi mers cu paşaport la Sighet şi Săpânţa. Faptul că autorităţile locale şi naţionale nu comemorează şi nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupaţie o parte din trupul ţării, spune multe despre indiferenţă, uitare şi trădare la contemporani.

 

Ionuţ Ţene

Sursa: www.napocanews.ro

 

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (10)

Standard

  De aceea, in convorbirea pe care a avut-o in septembrie 1533 la Suceava, cu Nicolae Iskrzski, Petru Rares, facand aluzie la legaturile lui Sigismund I cu Aloisio Gritti, afirma: “Iar acela in care maria-sa regele are nadejde nu ma va impiedica in aceasta, pentru ca eu voi sti cu ce si cum sa-i umplu gura, si eu nu voi renunta chiar de ar fi sa se pravaleasca lumea toata asupra mea”. Prilejul de a astupa gura lui Aloisio Gritti n-a intarziat, deoarece la 1 iunie 1534 aventurierul a pornit din nou spre Dunare cu legenda ca este trimis de padisah “sa randuiasca o pricina de granita cu Ferdinand de Habsburg”.

Fiind informat ca Aloisio Gritti este insotit de 3000 de ieniceri, ceea ce parea cam mult pentru o misiune pacificatoare, Petru Rares a trimis “solii”, care, impreuna cu dregatorii lui Vlad Vintila, domnul Tarii Romanesti, au intampinat pe trimisul padisahului langa Targoviste cu multe si scumpe daruri. In acelasi timp, solii secrete au pornit din Suceava spre Ferdinand de Habsburg cu misiunea de a se informa daca apusenii intentioneaza sa porneasca razboi contra turcilor, si spre Moscova pentru a determina pe Ivan al IV-lea cel Groaznic sa intervina pe langa regele Sigismund I al Poloniei, in vederea zadarnicirii scopului urmarit de Aloisio Gritti.

De la Targoviste, Aloisio Gritti a trecut in Transilvania pe la Bran. In apropiere de Brasov a fost intampinat de logofatul Toader Bubuiog, care i s-a alaturat cu un corp de oaste moldoveneasca. Sub masca fidelitatii, “calul troian” al lui Petru Rares (fiindca, logofatul Toader asta si era –un om de “taina” al domnitorului) a patruns in tabara “reprezentantului sultanului pentru Ungaria” (Ungaria, dupa batalia pierduta de la Mohacs din 1526, era sub dominatie otomana), care la inceputul lunii august 1534 a intrat in Brasov. Sa fi fost aceasta o operatiune pusa la cale de catre Petru Rares si oamenii sai, pentru anihilarea lui Aloisio Gritti? Cu siguranta, DA!

Pentru a-si impune autoritatea asupra intregii tari, Aloisio Gritti, folosind pretextul ca Emeric Czibak, episcopul de Oradea si voievodul Transilvaniei, urmaresc sa rascoale poporul impotriva sa, a organizat asasinarea prezumtivului instigator de mase. Contrar asteptarilor, asasinatul n-a fost de natura sa intimideze, ci sa rascoale pe sasii, secuii si romanii din Transilvania. In scurt timp, Stefan Mailat, comandantul ostilor transilvanene, care asistase la scena prezentarii capului lui Emeric Czibak si care fugise noaptea impreuna cu altii din tabara lui Aloisio Gritti, a reusit sa stranga o oaste de peste 40000 de calareti si pedestri –mare parte, formata din sasi, secui si romani revoltati.

Afland despre aceasta de la spionii sai si intuind primejdia, Aloisio Gritti a trimis oameni la beiul Nicopolului spre a-i cere sa vina cu oaste in ajutor, iar la 21 iulie 1534 a parasit Brasovul si s-a indreptat in mare graba spre Medias, unde a si ajuns pe data de 27 iulie. Beiul de Nicopole, n-a putut sa-I vina in ajutor, deoarece prima masura luata de Stefan Mailat a fost aceea de a inchide trecatorile spre Tara Romaneasca.

Apreciind ca in camp deschis nu poate opune rezistenta fortelor care se apropiau, la 14 august 1534, Aloisio Gritti s-a inchis in cetate cu cei trei mii de ieniceri, sperand sa fie sprijinit si de locuitorii Mediasului pana la sosirea beiului de Nicopole, caruia ii ceruse ajutor armat.

Manifestand in continuare o falsa afectiune fata de aventurier, Toader Bubuiog cu ostenii lui au ocupat pozitii de lupta in afara zidurilor cetatii ca sa poata intretine legaturi secrete cu armata lui Stefan Mailat. Fiind informat zilnic cu privire la desfasurarea evenimentelor din Transilvania, Petru Rares a trimis la Medias pe vornicul Huru (alt om de “taina” al domnitorului) cu inca 12000 de oameni, printre care si calareti, care s-au alaturat corpului de oaste a lui Toader Bubuiog.

Aloisio Gritti s-a bucurat cand a vazut cum ii sporesc fortele, dar mai tarziu bucuria i s-a transformat in intristare si deznadejde, fiindca la sosirea ostilor lui Stefan Mailat, moldovenii s-au alaturat acestora, asediind impreuna cetatea. Dupa cateva zile de asediu, locuitorii Mediasului, pentru a evita distrugerea orasului, au ridicat steaguri albe deasupra zidurilor si au deschis portile cetatii.

Dandu-si seama ca nu poate face fata situatiei, Aloisio Gritti s-a predate impreuna cu cei doi fii ai sai vornicului Huru si logofatului Toader Bubuiog, carora le-a promis 100000 de galbeni, daca le vor cruta viata. Comandantii ostilor moldovene nu s-au lasat mituiti, ci l-au predat lui Stefan Mailat, care a ordonat sa fie decapitat.

In ziua de 28 septembrie 1534, un carutas, care s-a oferit sa faca pe calaul, a pus urmatoarea conditie: “Tai capul astui boier mare daca-mi dati cizmele lui”. Conditia fiind acceptata, “calaul” a taiat rapid capul lui Aloisio Gritti si i-a tras cizmele din picioare. Gasind in buzunarul lor doua pungi pline cu pietre scumpe, “le vandu lui Nicolae Pataki pentru 38 de galbeni unguresti si un cal”. Cei doi fii ai lui Gritti fiind dusi la Suceava, unul a fost ucis de calau, iar celalat inecat.

Ajuns voievod al Transilvaniei, Stefan Mailat a tradat pe domnul Moldovei, trecand de partea lui Ioan Zapolya, care manifesta aceeasi fidelitate fata de sultan ca si in trecut. In aceasta situatie, domnului Moldovei nu-i ramanea altceva de facut decat sa-si indrepte toate sperantele catre Carol al V-lea si catre fratele acestuia, Ferdinand de Habsburg, pentru a obtine ajutor contra turcilor. Pe de alta parte, Ioan Zapolya solicita sprijinul lui Petru Rares contra lui Ferdinand de Habsburg. Inainte de a primi raspunsul, oamenii sai, prinzand un sol al lui Petru Rares (domnitorul n-a stiut, dar printre oamenii sai erau si tradatori, iar cand a aflat era deja prea tarziu), i-au confiscat scrisoarea prin care erau prezentate lui Ferdinand de Habsburg conditiile crearii unei aliante antiotomane. In scopul dovedirii loialitatii fata de Poarta, Ioan Zapolya a trimis aceasta scrisoare sultanului Soliman Magnificul, care a fost si mai mult cuprins de furie. A fost o crunta lovitura pentru Petru Rares, care, din pacate, n-a sesizat la timp tradatorii din jurul sau!

Atitudinea ostila a lui Zapolya, raportata la faptul ca ulterior el insusi a incheiat la Oradea un secret antiotoman cu Ferdinand de Habsburg, care la randul sau n-a acordat nici un fel de sprijin lui Petru Rares in actiunea de organizare a unui front impotriva turcilor in Moldova, evidentiaza in mod clar, caracterul iluzoriu al formarii unei aliante crestine capabile sa resolve sarcina istorica preconizata de catre domnul Moldovei.

La imprejurarile vitrege s-a adaugat si faptul ca parte dintre marii sai dregatori, in frunte cu Mihu hatmanul erau tradatori. Referitor la relatiile secrete pe care seful armatei moldovene le intretinea in acea perioada cu turcii, a scris chiar si cronicarul Macarie in cronica sa despre Moldova, de la moartea lui Stefan cel Mare pana la domnia lui Petru Rares, citez: “Deci in acest an un oarecare Mihul in dregatorie inalta, de neam arbanas (era de origine albanez), om inselator care, cum se spune, indemna si razvratea pe toti aratand ca pastreaza catre domn dragoste din inima, in taina insa pregatea tradare si tesea sfaturi pline de clevetiri. Si s-a intovarasit cu cei care voiau sa-si insuseasca averi ale altora si ale lor sa se inmulteasca cu mijloace nedrepte (din pacate, neamul nostru a avut, si are inca, asemenea scursuri! Ca banul este “ochiul dracului”, nici nu mai incape indoiala). Si au inceput sa prinda semintele necredintei si a trimis in taina o scrisoare catre marele imparat al turcilor pentru rasturnarea domnului. Acesta neantarziind intru nimic, ci indata sufland ca vantul fioros de la apus si ca furtuna care vajaie din greu si s-a sculat urland cumplit ca leul, aducand cu sine multime de fiare”.

Dupa marturiile unor diplomati ai vremii, Petru Rares a fost singurul dintre principii crestini care a raspuns apelului facut de catre Carol al V-lea in vederea realizarii unei coalitii menite sa stavileasca expansiunea otomana in Europa. Pentru a evita riscul care ar fi rezultat din caderea in mainile turcilor a scrisorii trimise lui Carol al V-lea prin episcopul Vasile (posibil ca acesta sa fi fost mai mult decat un slujitor al Domnului), aceasta scrisoare a fost redactata intr-un stil metaforic, “conventional”, a carei semnificatie trebuia sa fie talmacita verbal de catre mesager. Deci, cu alte cuvinte, o scrisoare codata, ceea ce dovedeste ca oamenii de “taina” ai domnului Moldovei, stiau a lucra si cu asa ceva! Iata ce continea scrisoarea: “Generosule domn, stimate prieten, ne rugam de domnia-voastra ca de un prieten necunoscut si credem ca pentru reciproca noastra prietenie nu va refuza domnia-voastra sa se osteneasca pentru noi. Rugam deci pe domnia-voastra ca pe un amic de incredere, ca sa binevoiasca domnia-voastra san e viziteze curand pentru a ne lecui de boala noastra, caci noi pentru osteneala domniei-voastre vom ingriji o suma de bani buni, adica trei mii de ducati. Caci ce ii foloseste omului sa aiba bani daca este lipsit de sanatate? De aceea rugam pe domnia-voastra sa nu refuze a se obosi pentru prietenia noastra si apoi pe domnia-voastra iarasi o vom conduce cu toata cinstea, dupa credinta crestineasca cu care suntem datori lui Dumnezeu. Dealtfel, sa binevoiasca domnia-voastra a crede ce ii va cere reverendissimul Vasile, episcopul, in numele nostru. Iar ca sa inteleaga domnia-voastra despre boala noastra si in ce fel s-a intamplat, iata ca au trecut doi ani sau putin mai mult de cand, fiind la baie in vreme de iarna, pe cand am iesit din baie ne-a lovit un vant rece si asa urechea noastra dreapta din vremea aceea parca ar fi astupata si astfel ne tiuie urechea parca ar bate un vant necontenit in ureche”. Explicand continutul scrisorii, mesagerul Vasile arata ca:

-medicul era imparatul Carol al V-lea;

-cei trei mii de ducati semnificau 30000 de luptatori gata de razboi;

-durerea din urechea dreapta insemna amenintarea turceasca dinspre hotarul de sud al Moldovei.

Acest mod de transmitere in secret a datelor era ceva mai evoluat decat cel folosit in secolul al XV-lea de Stefan cel Mare si Basarab al IV-lea cel Tanar (cunoscut si ca Tepelus). Desi raspunsul primit de Petru Rares prin episcopul Bella Vecchia (nume conspirativ sub care actiona de fapt agentul sarb, Bojidar Vukovic) consfintea alianta dintre moldoveni si imperiali, el n-a fost urmat de ajutorul promis. Petru Rares, ramasese singur! Va urma…

 

 WW

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (9)

Standard

  In primii ani ai domniei, Petru Rares si-a indeplinit cu corectitudine obligatiile de ordin material asumate fata de Poarta otomana. Nu acelasi lucru se poate spune despre obligatia de a culege informatii din tarile vecine si de a le transmite la Istanbul, obligatie a carei indeplinire constituia un criteriu essential al aprecierii loialitatii fata de “inaltul Prag al fericirii”. Caracterul formal al indeplinirii acestei obligatii de catre Petru Rares era generat de speranta infiriparii unei aliante antiotomane cu tarile crestine, din care trebuia sa culeaga si sa transmita informatii.

Atitudinea conformista adoptata de domnul Moldovei s-a concretizat fie in culegerea si transmiterea unor date lipsite de importanta, dar verificabile de catre spionii turci, pentru confirmarea “loialitatii” (informatiile “controlate/directionate” se practica si astazi de catre serviciile secrete), fie in promisiunile repetate, dar niciodata onorate, ca se va stradui sa obtina si sa transmita date care interesau intr-adevar pe Soliman Magnificul. Spre exemplu, intr-o scrisoare din anul 1527, Petru Rares comunica unele date referitoare la dusmania dintre Ferdinand de Austria si Ioan Zapolya, principele Transilvaniei si regele Ungariei. Cu privire la raporturile incordate dintre cei doi, Petru Rares facea precizarea ca raportase “in repetate randuri la Poarta fericirii”: “Daca intrebati acum despre situatia din acele parti, au venit de acolo oamenii nostri destoinici care au povestit cum s-a desfasurat lupta de la Tokai, in care Ioan Zapolya, fiind infrant s-a retras in Transilvania”. In legatura cu situatia din Polonia, domnul Moldovei raporta: “De asemenea, auzim ca regele Poloniei se afla intr-un oras numit Petricov (Cracovia) si, strangand oaste mare, i-a adunat langa el si pe panii lui. De asemenea, si de la regele Frantei, precum si de la multi alti principi, au venit numerosi soli si duc mari discutii, dar nu am putut afla ce ganduri au si ce anume au hotarat. Dar avem oamenii nostri care vor veni de acolo. Ce stiri vor adduce le vom anunta la Poarta fericirii, asa cum s-au intamplat lucrurile” (avea oare Petru Rares agenti la curtea regelui Frantei? Foarte posibil, fiindca a mostenit cu siguranta serviciul secret al tatalui sau, Stefan cel Mare!).

Originea indeplinirii necorespunzatoare a obligatiei de a transmite Portii otomane informatiile culese din statele vecine, se gaseste in dorinta domnului Moldovei de a recapata independenta tarii si in dorinta acestuia de formare a unei noi coalitii antiotomane, coalitie in care, in afara tarilor romane, ar fi urmat sa intre Polonia, Ungaria si Austria, adica statele in care Petru Rares, prin oamenii sai, trebuia sa desfasoare o intense activitate de spionaj in favoarea turcilor. Mare parte a acestor agenti il slujisera cu siguranta pe Stefan cel Mare, tatal lui Petru Rares, avand un “respect” deosebit pentru turci!

Insa, se pare ca Petru Rares uitase trista experienta a tatalui sau, Stefan cel Mare, care, in situatii similare, desi adresase cereri disperate de ajutor tuturor principilor crestini din Europa, a primit de fiecare data numai promisiuni, incurajari si laude, chiar si rugaciuni pentru izbanda, dar niciodata sprijin efectiv, trebuind sa se bazeze pe fortele proprii, si nu in ultimul rand, pe oamenii sai. Asemenea realitati politice de atunci sunt din pacate, la fel de realiste si astazi, cand Romania se bazeaza, poate prea mult, pe Aliati si Tratate, care, in caz de Doamne-fereste, nu stim cat de solide si benefice pentru Tara sunt… Cert este ca Stefan cel Mare, convins intr-un tarziu de lasitatea, lichelismul si interesele obscure ale asa-zisilor, “aliati” si “prieteni”, “candu au fostu aproape de sfarsitul sau, chiemat-au vladicii si toti sfetnicii sai, boiarii cei mari si altii toti cati s-au prilejuitu, aratandu-le cum nu vor putea tinea tara, cum au tinut-o el, ci, socotindu din toti mai puternic pre turcu si mai inteleptu, au datu invatatura sa se inchine turcilor”. El considera ca numai prin eforturi conjugate, tarile romane, Polonia, Ungaria si Austria, aveau posibilitatea sa invinga pe turci.

Propunerile directe de formare a coalitiei antiotomane erau riscante, deoarece sinteza informatiilor primate din Ungaria si din Polonia duceau la concluzia ca atat Ioan Zapolya, cat si Sigismund I, dadeau dovezi de loialitate fata de Soliman Magnificul. Din acest motiv, Petru Rares a fost nevoit sa recurga la actiuni indirecte de sugerare a necesitatii formarii unei asemenea coalitii, fiind edificatoare in acest sens, numeroasele actiuni diplomatice care au avut loc la Suceava, la Cracovia si la Buda.

Nici prezentarea unui pretext a carui semnificatie dezvaluia necesitatea imperioasa a formarii unei coalitii antiotomane, nici amenintarea cu folosirea fortei si nici recurgerea la forta pentru rezolvarea diferendelor existente, n-au fost in masura sa aduca pe Sigismund I si pe Ioan Zapolya pe fagasul dorit de domnul Moldovei, caruia infrangerea de la Obertin (aici, in data de 22 august 1531, Petru Rares s-a confruntat cu ostile lui Ioan Tarnovschi, Hatmanul Coroanei, dupa ce invadase Pocutia in anul 1530. Petru Rares a fost infrant, Pocutia fiind recucerita de catre polonezi, dupa ce in 1490, fusese cucerita de catre tatal sau, Stefan cel Mare, si alipita Moldovei) i-a oferit prilejul sa constate ca politica sa externa nu era sustinuta cu fidelitate nici de o mare parte a marii boierimi a Moldovei.

Desi dorea cu ardoare recastigarea independentei Moldovei, Petru Rares nu indraznea sa intreprinda vreo actiune concreta in acest scop, socotind ca nu dispunea de suficiente forte (mai ales dupa lupta de la Obertin, cand armata sa a pierdut peste 7000 de oameni si toate tunurile. Mai mult decat atat, si-a atras mania sultanului, fiindca “el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Portii, pe regele Poloniei”, fiind chiar suspendat). Informatiile pe care le detinea cu privire la potentialul de lupta al Imperiului otoman, nu-i permiteau sa se hazardeze la “fapte marete”. Mai mult decat atat, agentii la Istanbul ai regelui Sigismund I al Poloniei, incepusera tesatura fina a intrigilor care aveau drept scop inlaturarea sa de la domnia Moldovei –despre toate acestea, fiind informat de catre oamenii sai. In vederea urgentarii realizarii acestui scop, solul polon Kratkowski, castelan de Bretc, a primit misiunea sa comunice sultanului ca “de nu-l ridica nici din tara si nici din domnie, il vor scoate ei cu oaste, ca nu mai potu suferi raotatile ce s-au iscat intre dansii”.

Insa, turcii aveau si ei agentii lor la curtea poloneza, iar ca urmare, vizirul Ibrahim, sesizand adevarata intentie a polonezilor, aceea de a ocupa Moldova, a trimis pe favoritul sau, Aloisio Gritti (un aventurier venetian care era in legatura si cu polonezii), sa se informeze complet si clar asupra situatiei, si sa ia masuri de “restabilire a ordinii” la hotarul dintre Polonia si Moldova.

In acest timp, Petru Rares aflase prin iscoadele sale de la Istanbul, ca Aloisio Gritti planuia sa obtina de la sultan cu ajutorul vizirului Ibrahim, numirea sa ca principe al Transilvaniei, iar cei doi fii ai sai ca domni in Tara Romaneasca si Moldova.

In drum spre Suceava, Aloisio Gritti a poposit la Targoviste. De aici, a trimis la Cracovia pe pasa de Silistra sa ceara lui Sigismund I sa-si trimita reprezentanti cu care sa discute si sa puna capat tulburarilor de la granita Poloniei cu Moldova. Continuandu-si calatoria diplomatica spre Suceava, dupa ce a patruns pe teritoriul Moldovei, Aloisio Gritti a fost informat ca Petru Rares se pregatea sa-l prinda si sa-l ucida. Sursa, fiind demna de incredere, Aloisio Gritti, cuprins de spaima, a renuntat la continuarea misiunii si a facut cale intoarsa, gandind cu siguranta ca:”fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa”. Povestind episodul, Francesco della Valle, unul dintre slujbasii lui Aloisio Gritti, arata ca “stapanul meu s-a oprit aici, la Targoviste, cateva zile, apoi s-a hotarat sa treaca in tara voievodului Petru, domnul Moldovei sau al Valahiei de sus, dupa cum vrem sa-i spunem. Aceasta tara este vecina cu tatarii, cu polonii si cu Tara Romaneasca, pomenita mai sus. El facea acest drum pentru a trata cu acest voievod Petru. Dup ace a mers doua zile a fost instiintat de catre garda sa, care calatorea intotdeauna inainte pentru a asigura drumul, sa nu treaca mai departe, pentru ca acel Petru i-a pregatit o cursa, pandindu-l, cu 15000 de calareti (o cifra, cu siguranta, mult exagerata!), cu gandul sa ne taie pe toti in bucati. Afland acest lucru stapanul meu si incredintandu-se ca stirea este adevarata, a hotarat sa se intoarca inapoi, din care cauza am calatorit toata noaptea aceea cat si ziua urmatoare, intorcandu-ne la Targoviste. Domnul acestui oras, care aflase acest lucru de la curieri ai stapanului meu, i-a iesit in intampinare cu mare oaste de calareti, dar nefiind acesta urmarit de dusmani, n-a avut nevoie de ajutorul lui. Deci neizbutind Petru, voievodul Moldovei, sa-si duca la indeplinire gandul dupa pofta inimii sale cele rele, s-a prefacut mirat ca stapanul meu s-o intors inapoi cu atata graba si si-a trimis solii sai dupa el pana la Targoviste cu multe daruri pentru a-i castiga bunavointa, aratandu-se gata sa-i stea in ajutor el insusi cu “toate” fortele sale armate. Stapanul meu, tot atat de priceput pe cat era de chibzuit, a facut o buna primire solilor si a primit bucuros darurile, aratandu-se foarte vessel si dand la randul sau patru cai turcesti deosebit de frumosi si multe lumanari de ceara alba, dulciuri alese si multe vesminte frumoase din aur si matase, cinstind indeosebi cu daruri foarte frumoase si pe soli, pe care i-a trimis apoi de la el cu cuvintele cele mai indatoritoare”.

Cat de fatarnice erau cuvintele “indatoritoare” s-a vazut dupa inapoierea lui Gritti la Istanbul, unde a contribuit la amplificarea intrigilor contra lui Petru Rares, care trebuia sa priveasca scaparea aventurierului ca o consecinta a tradarii vreunuia dintre dregatorii sai, ceea ce din pacate, n-a facut!

Totusi, iscoadele credincioase ale domnului de la Istanbul, facandu-si constiincios datoria, i-au comunicat toate uneltirile lui Gritti, complicele polonilor.  Va urma…

 

WW

Cum şi cu ce se hrănea soldatul roman in Al Doilea Razboi Mondial?! Prima parte.

Standard

Ce mânca soldatul român pe Frontul de Est? Hrană caldă, hrană rece? Cum se transportau alimentele pe distanţe mici, dar mai ales pe distanţe mari? Cu ce erau hrănite animalele? Ce alimente avea în permanenţă la el un soldat? Ce mâncau românii şi ce mâncau germanii? Articolul de mai jos îşi propune să trateze câteva aspecte ale hrănirii trupelor române în războiul pentru apărarea fiinţei neamului (căci asta a reprezentat pentru români a doua mare conflagraţie a secolului XX).

Serviciul însărcinat cu hrănirea şi echiparea trupelor la pace şi la război îl formează serviciul intendenţei de la comandamentele marilor unităţi. Scopul acestui serviciu este de a asigura reaprovizionarea cu hrană, echipament, combustibil şi furaje etc., la timpul şi locul fixat de comandant,în condiţiile cele mai bune, oricare ar fi situaţia şi mijloacele de care dispune.

Principiile care stau la baza funcţionării serviciului de hrănire în timp de campanie sunt următoarele: 1) hrănirea trupelor prin resursele rechiziţionate din teritoriul unde operează armata (exploatare locală); 2) hrănirea trupelor cu subzistenţele trimise din urmă, în cazul când zona în care cantonează sau operează trupele nu oferă resurse suficiente; 3) serviciul subzistenţelor să fie organizat astfel ca în imediata apropiere a soldatului să se dispună de: hrană proaspătă pentru ziua curentă; hrană de rezervă care se va consuma când nu se poate asigura hrană caldă; mijloace pentru prepararea hranei (bucătării şi brutării); mijloace de transport pentru transportul şi recompletarea hranei consumate; 4) transportul subzistenţelor să se facă pe calea ferată, iar la convoiul de trăsuri sau convoiul auto să nu se recurgă decât în situaţia în care nu se dispune de cale ferată. 5) transporturile din urmă trebuie organizate astfel încât serviciul de reaprovizionare să funcţioneze automat.

Mareşalul Antonescu gustă din felurile de mâncare pregătite pentru trupă, pe Frontul de Est (fotografie realizată de sergentul Petrescu Mircea)

Extrem de important este faptul că Serviciul Intendenţei trebuie să calculeze încă din timp de pace resursele de care au nevoie trupele atât pentru declanşarea războiului, cât şi pe timpul derulării campaniei. La aceste calcule se au în vedere atât resursele din depozitele armatei, cât şi resursele existente pe teritoriul naţional pe care se poate conta în mod sigur.

În Regiunea interioară se concentrează subzistenţele necesare armatei

La decretarea mobilizării, teritoriul naţional se împarte în două mari regiuni, şi anume: Regiunea Armatelor de operaţiuni şi Regiunea interioară. Regiunea Armatelor cuprinde o parte a teritoriului naţional, precum şi teritoriul ocupat de la inamic. Ea este pusă sub autoritatea Comandamentului de Căpetenie al Armatei, având ca organ de direcţie pe intendantul General al Armatei şi care face parte din Marele Cartier General. Regiunea Armatelor de operaţiuni este despărţită de Regiunea interioară printr-o linie care trece prin diferite puncte, pe cât este posibil, limitele politice-administrative (graniţa ţării, provincii, judeţe) sau limitele naturale geografice (râuri, creste de munţi, dealuri). Această linie ia denumirea de linie de demarcaţie şi se stabileşte de Marele Stat Major al Armatei împreună cu Guvernul. În timpul campaniei, ea se modifică în raport de operaţiunile militare. La rândul ei, Regiunea interioară cuprinde teritoriul din spatele liniei de demarcaţie, se găseşte sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi aici se concentrează şi se adună subzistenţele necesare armatelor de operaţii, fie din ţară, fie din import. Toate structurile industriale sunt militarizate, lucrând numai pentru armată.

Eşalonarea mijloacelor de subzistenţă la corpurile de trupă de diferite arme

Mijloacele de subzistenţă de care dispun corpurile de trupă pentru hrănirea efectivelor (oameni şi animale) sunt cele de mai jos:

Ce purta cu sine soldatul

Sacul de merinde, raniţa şi împachetajul de la şa (coburi, sacul de grăunţe, plasa de fân) sunt mijloacele puse la dispoziţia fiecărui om pentru a putea transporta pâinea proaspătă destinată a fi consumată pe ziua curentă şi cele două raţii zilnice de hrană de rezervă, alcătuite din:


Raţia de hrană de rezervă pentru cai era compusă numai din grăunţe.

De menţionat că în zona frontului se asigura hrană caldă în general, o mâncare scăzută la prânz şi seara, atunci când operaţiunile militare permiteau transportul hranei la luptători. Atunci când nu se putea asigura hrană caldă, la ordinul comandantului se consuma hrana de rezervă (din cele 2 zile de hrană de rezervă aflate permanent asupra luptătorului).

Organizarea de principiu a activităţii de hrănire presupunea organizarea unor subdepozite, depozite, centre de aprovizionare care procedau la aprovizionarea trupelor luptătoare. Având în vedere situaţiile des schimbătoare, determinate de acţiunile de luptă, anotimpul şi starea vremii, resursele zonei de exploatare, de cele mai multe ori sărăcite sau inexistente, este de înţeles că hrănirea trupelor nu s-a desfăşurat întotdeauna fără sincope, fără întrerupere şi fără greutăţi.

Bucătăriile de campanie

Fiecare mică unitate (companie, escadron, baterie), precum şi fiecare formaţiune similară de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii, trebuia să fie dotată cu bucătării de campanie necesare pentru prepararea hranei calde. În principiu, trupele de infanterie erau dotate cu bucătării portative transportate pe trăsuri sau samare. Pentru transportul bucătăriilor portative, fiecare companie avea câte o trăsură numită trăsură de bucătării. Trăsurile erau de tip regulamentar; în lipsa acestora, se procurau trăsuri prin rechiziţie, la declararea mobilizării. La rândul lor, trupele călări (cavalerie, artilerie) şi formaţiunile de servicii erau dotate cu bucătării pe roate.

În staţionare, bucătăriile de campanie se găseau la trupe; în marş, ele mergeau la trenul de luptă (eşalonul II) al micilor unităţi, iar în timpul luptei rămâneau la locul stabilit de comandant prin ordinul de operaţii partea a II-a. Linia trenului de luptă a micilor unităţi era fixată de către comandanţii de Regimente, în principiu, la o distanţă de 4-5 km departe de trupe.

Articol preluat de pe: Historia.ro

Valeriu Carp, ofiterul care a salvat Putna!

Standard

Cati dintre noi au auzit de Valeriu Carp?! Probabil ca majoritatea nu, insa acest ofiter roman, este dovada vie, ca si in cele mai negre momente ale istoriei noastre, chiar atunci cand conducatorii sunt slabi si lasi, chiar atunci cand totul si toti sunt impotriva noastra, Romania inca mai are copii care s-o apere, inca mai produce BARBATI!

Este un fabulos exemplu de barbatie, curaj si spirit al datoriei, de risc total dus la extrem, iar daca pana in 1989, era normal sa nu stiem nimic despre acest erou al Tarii, ei bine, nici acum nu stim nimic!

De ce?! Pai in primul rand din prostie, in al doilea rand, nu cred ca distinsii nostrii conducatori, de toate culorile politice, se simt confortabil, discutand despre astfel de oamenii, fata de care ei sunt doar niste pitici retardati!

Il puteti pune pe Valeriu Carp pe acelasi soclu cu fostul prim-ministru tranformat de curand in vedeta de telenovela?! Asadar, in momentele cele mai crunte…tot Armata?!

 

Mai jos vom reda un fragment dintr-un articol scris de istoricul Mircea Dogaru. Acest articol nu are n imic de a face cu activitatea domnului Dogaru ca sindicalist, ci se refera stricat la un moment istoric foarte putin cunoscut.

 

 

” Pentru Armata Română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.

 

Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!”

 

“Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război! ”

 

“Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său……dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.”

 

Batranul la care face referire Mircea Dogaru este colonelul(r) Ioan Ambrosă si lucrarea sa Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

 

Mircea Dogaru.

Cu ajutorul foarte imporatant al lui Adrian.

TRANSNISTRIA -27 iunie 1941

Standard

Transnistria…O bucatica de Moldova, o parte de Romanie! Un teritoriu cu un trecut zbuciumat, ieri si astazi; un teritoriu in care romanii au patimit si patimesc inca. Un teritoriu pe care la 27 iunie 1941, Armata Romana, la ordinul Maresalului Antonescu, trecand Nistrul, l-a readus pentru o scurta perioada de timp acolo unde i-a fost intotdeauna locul -la ROMANIA. Un teritoriu ce astazi, este reclamat cu nonsalanta de Rusia, desi el este deja “stapanit” (si cu parere de rau trebuie s-o spun, fara prea mari sanse de a reveni la Moldova) de aceasta, cu ajutorul slugilor si marionetelor rusofile din conducerea asa-zisei Republici Nistrene Moldovenesti –un pseudostat nerecunoscut decat de Rusia (din motive lesne de inteles), condus de catre mafioti si nostalgici comunisti.

Astazi, fara niciun fast si fara nicio pomenire –cel putin la nivel oficial –se implinesc 71 de ani de la ELIBERARE. Prezentul il cunoastem si putem spune fara niciun dubiu, chiar daca este dureros si deranjant pentru noi toti cei care ne dorim UNIREA (eu, cu siguranta mi-o doresc, indiferent de costuri!), ca “au prezentul nu ni-i mare”, dupa cum bine intuia marele nostru poet, Mihai Eminescu (pe care sovieticii il vedeau…Eminovici). Nu cred ca astazi sunt multi romani care sa fie relativ multumiti de vremurile in care traim; vremuri in care lipsa de bani (a noastra, a marii majoritati a populatiei) se intrepatrunde cu cea de timp si interes (a lor, a celor ce ne conduc din 1990 incoace). Lipsa de interes si vointa ce se rasfrange nu numai asupra noastra ci si asupra fratilor nostri de dincolo dePrutsi chiar de dincolo de Nistru…Sa-mi fie cu iertare aceasta dizertatie ce sincer, nu-mi face nicio placere!

Desi stim cum arata Transnistria astazi, haideti sa vedem cum era ea in 1941, atunci candRomania, prin armata sa, si-a facut din nou simtita prezenta acolo unde romanii asteptau…venirea fratilor de-o limba, port si traditie. Este, daca vreti, o scurta istorie a acestui teritoriu, incompleta dealtfel –sa-mi fie cu iertare, dar peste 200 de ani de stapanire bolsevica, sovietica si ruseasca, si-au pus amprenta distrugatoare, istoria fiind stearsa si rescrisa, “capitol” la care rusii s-au priceput intotdeauna. Orice corectura ori adaugire este binevenita; multumesc anticipat tuturor!

Transnistria…Sub aceasta denumire, in 1941, se intelegea teritoriul cuprins intre Nistru si Bug, la sud fiind Marea Neagra. Acest tinut, se numea in vechime Moldova Noua, denumit mai tarziu si Transtyrana (numele provine de la Tyros, vechea denumire a Nistrului) sau Transnistriana; el fiind de fapt o prelungire a pamantului moldovenesc. Intreg teritoriul avea atunci, aproximativ 40000 km patrati.

Acest teritoriu a constituit intre anii 1925-1940, Republica Moldoveneasca, partea rasariteana apartinand din punct de vedere administrativ, Republicii Ucrainei, avand in anul 1941 –anul eliberarii de catre Armata Romana- aproximativ 3 milioane de locuitori, dintre care doar 600000 mai erau romani…Restul fiind ucraineni, germani, evrei, polonezi, rusi, bulgari, sarbi, tigani, greci, etc.

Dintre acestia, rusii erau urmasii functionarilor taristi, meseriasi, negustori, etc. Bulgarii si sarbii, colonizati incepand cu 1792, erau rusificati in totalitate. Germanii, suedezii, cehii, erau germanizati si in numar de circa 250000, ei fiind adusi intre anii 1770-1850 si colonizati in regiunea sud-estica a Transnistriei.

Evreii, erau in numar mare, fiind plasati in centrele comerciale si industriale, la exploatarile forestiere, ferme, etc. Interesant este faptul ca, multi dintre evrei, erau reprezentanti ai bolsevismului, fiind tortionarii populatiei romanesti transnistrene!

Grecii si armenii se gaseau in regiunea Odessei, iar polonezii –in buna parte ucrainizati- locuiau in regiunile nord-vestice.

Ucrainenii, erau infiltrate de catre sovietici din teritoriul ucrainean, gasindu-se in numar mare in regiunea de nord si de sud a Bugului.

Cu alte cuvinte, in Transnistria anului 1941 se gasea multa populatie straina, colonizata de catre rusi, obiectivul fiind stergerea si estomparea elementului romanesc autohton, ceea ce din pacate a reusit, urmarile fiind vizibile si astazi! Fiindca romanii, contrar tuturor cutumelor de sorginte bolsevica, sovietica si ruseasca, erau locuitori stravechi a-i acestui teritoriu. Punct!

Satele romanesti din Transnistria sunt amintite inca din secolul al XII-lea in “Cronica lui Ipatie”, unde sunt amintite satele: Bursu, Bursucu, Padurea-Branzei, Buza, Aratul, Brusturi, Valea-Putreda, etc.       Aceste topice se gasesc si in documentele veacurilor urmatoare, iar a sustine ca acestea sunt de fapt denumiri slave, este o ineptie tipic bolsevica!

Astfel, in secolul al XVI-lea, documentele pomenesc satele: Chetrosu, Malaesti, Chiscu-Lung si altele. In interiorul Transnistriei au existat sate (acum, in marea lor majoritate, distruse si cu denumirea rusificata de catre sovietici) cu nume similare celor dinRomania, precum:Alexandria, Bucuresti, Cernavoda, Lapusna, Ocna, Perisca, Slobozia, Vaslui, etc. Multe sate purtau numele unor boieri moldoveni care aveau mosii in zona, precum: Alistarovca, Armasevca, Brancoveanova, Camarasevca, Cantacuzenca, Catargina, Harjeu, etc.

Tiraspolul, actuala “capitala” a asa-zisei Republici Transnistrene, avea in 1941, 43700 de locuitori. Aici, sovieticii creasera inca de la inceputul anilor *20, un avanpost avansat de propaganda bolsevica, comunista, ce viza in principal Regatul Romaniei, dar si “sovietizarea si indoctrinarea” populatiei romanesti autohtone. Acest avanpost era constituit dintr-un post de radio si publicatii, care, pentru a-si putea indeplini menirea si a fi “intelese”, emiteau si publicau in limba romana. Dar, mai exista un motiv foarte deranjant pentru sovietici! Romanii, erau autohtoni si primii ocupanti a-i acestui tinut, ce facuse parte din vechiul Regat Dac al lui Burebista, ce se intindea pana la gura Bugului. Chiar si in 1941, sovieticii erau deranjati de faptul ca romanii, in marea lor majoritate, nu “invatasera” inca, limba rusa…

Prin secolele XI-XIII, in aceste tinuturi locuiau Bolohovenii (Valahii), cnezatele lor avand probleme cu atacurile popoarelor barbare. Chiar si voievozii moldoveni au stapanit acest tinut, precum Ioan Voda cel Cumplit si Duca-Voda, deci cu alte cuvinte, Transnistria nu a apartinut Rusiei, cazacilor ori Ucrainei, asa cum lasa unii a se intelege.

Transnistria, a fost luata de catre rusi abia in anul 1792, cand Nistrul devine hotar, fiind readusa in trupul tarii in 1941, de catre Armata Romana, pentru scurt timp insa.

Din anul 1928, Tiraspolul a devenit capitala asa-zisei Republici Moldovenesti, dupa ce mai intai fusese la Balta. Rusii ii spuneau capitalei Tirispolea, ceea ce in traducere inseamna Cetatea Nistrului sau Orasul Nistrului.

Facem o paranteza pentru a da doar un singur exemplu, desi ele au fost nenumarate la adresa romanilor autohtoni, de civilizare si pacificare-asimilare bolsevica, a carui victima a fost cel ce era cunoscut ca “bunul parintel” Inochentie. Acesta, pe numele sau adevarat, Ion Livejoara, a fost acuzat de catre biserica rusa ca fiind eretic, fiindca avea curajul sa tina slujbele religioase in limba romana, ceea ce era INTERZIS. Fiindca “erezia” n-avea ce cauta pe vechile “plaiuri rusesti”, acesta a fost arestat si schingiuit de catre bolsevici –“victoriosi” in Revolutia din Octombrie- mutat din inchisoare in inchisoare, unde a si murit pana la urma, la doar 47 de ani.

Transnistria, dupa ce Armata Romana a eliberat-o, a fost impartita administrativ in 13 judete, dupa cum urmeaza: Odessa (capitala- Odessa), Oceacov (capitala- Oceacov), Ovidiopol (capitala –Ovidiopol), Tiraspol (capitala –Tiraspol), Ananiev (capitala –Ananiev), Berezovca (capitala –Berezovca), Crivoi-Oziero (capitala –Crivoi-Oziero), Dubasari (capitala –Dubasari), Rabnita (capitala –Rabnita), Balta (capitala –Balta), Jugastru (capitala –Iampol), Tulciu (capitala –Tulciu), Moghilau (capitala –Moghilau).

Intreaga Transnistrie a fost pusa sub conducerea unui guvernator civil, ce-si avea resedinta laOdessa.

Odessa, isi datoreaza intemeierea si dezvoltarea, in principal emigrantului francez,Richelieu, si tarinei Ecaterina a II-a, a Rusiei, ce dorea dezvoltarea zonei. Acest emigrant francez, a contribuit in mare masura la intemeierea si ridicarea orasului, in anul 1793. Ecaterina a II-a, tarina Rusiei, l-a ajutat si sprijinit puternic in ridicarea orasului, care cu timpul, a devenit cel mai insemnat port la Marea Neagra.

La construirea Odessei, romanii, care erau autohtoni, au jucat un rol important. Arhitectul Manole a fost cel dupa ale carui planuri s-a cladit orasul. Iar portarul Gaius a fost cel care a transportat, din padurile Moldovei, materialul lemons pentru constructii.

Un numar insemnat de parcele de pamant a fost distribuit boierilor si negustorilor romani, astefel ca odata cu trecerea timpului, populatia romaneasca, devine din ce in ce mai numeroasa. Un cercetator strain chiar marturiseste ca moldovenii, in afara de centru Odessei, mai ocupa in oras doua mahalale, dintre care una numita Moldoveanca, era cu mult mai veche decat fondarea orasului!

Interesant este ca Odessaa avut ca ajutor de primar, un descendent din familia Milescu Spatarul (probabil pe la sfarsitul secolului al XVIII –lea), iar un Buzescu a fost cel din urma roman care a predat “Istoria Universala” la Universitatea din Odessa. Tot aici este mentionat si Ilia Ilici Mecinikov –microbiolog, imunolog, anatomist si zoolog, de provenienta rusa dar avand radacini moldovenesti. Pentru mai multe detalii, aici: ro.wikipedia.org/wiki/Ilia_Ilici_Mecinikov.

De altfel, in Odessa, a existat o statuie de marmura ce-l reprezenta pe Richelieu, emigrantul francez, cu bratul intins spre mare si dominand portul, pe care bolsevicii au distrus-o prin explozie, in vederea inlaturarii oricaror marturii “capitaliste, exploatatoare” din oras.

Situatia economica a Transnistriei in 1941, era relativ buna. Desi nu exista industrie grea, provincia dintre Nistru si Bug, fiind lipsita de bogatii miniere, era bogata din punct de vedere al productiei agricole. Avand suprafete intinse cu cernoziom de cea mai buna calitate, Transnistria avea o productie agricola insemnata din punct de vedere cantitativ, dar si calitativ.

Se cultiva in mare parte sfecla de zahar, cu care fusesera aprovizionate si fabricile de zahar din Ucraina; asa-zisa Republica Moldoveneasca, pe timpul cat “a apartinut” de Ucraina, ocupa primul loc in productia de sfecla de zahar.

Alte culturi agricole des intalnite in aceasta provincie erau: floarea-soarelui, inul, canepa, soia, graul, orzul si porumbul. Mare parte dintre plantele industriale, precum inul si canepa, se valorificau in cadrul fabricilor locale. De asemenea, pe acest teritoriu se gaseau peste 46000 de hectare de pomi fructiferi si vita de vie (vitis vinifera).

Sericicultura si pescuitul, constituiau in Transnistria, una din ramurile principale ale economiei. Produsele sericicole moldovenesti ajungeau inclusiv la Moscova, iar laOdessa, pestele era conservat, acolo aflandu-se majoritatea fabricilor de conserve.

Industria se baza in principal numai pe ramura alimentara: mori, fabrici de spirt si conserve, iar laOdessase mai gaseau fabrici de produse chimice si santiere navale.

Infrastructura rutiera si feroviara, se baza pe un numar mic de sosele (acestea, in 1941, erau impracticabile, datorita dezinteresului si a jafului sovietic), iar calea ferata era rara. Reteaua feroviara se compunea in principal, dintr-o axa cu directia N.V-S.E, care strabatea intreaga Transnistrie, paralel cu Nistrul, pana laOdessa, avand de o parte si de alta, ca niste trepte, legaturi cu Basarabia (mai importanta era Tighina-Tiraspol) si cu Ucraina.

Navigatia fluviala se facea pe Nistru si Bug, iar cea maritima prin principalele porturi, Odessasi Oceacov –cele doua porturi de la Marea Neagra.

In incheiere, cuvintele lui Miron Costin, mare logofat al Moldovei, despre hotarele vechii Dacii, sunt, zicem noi, extrem de elocvente, ele neavand nevoie de niciun comentariu: “despre Rasarit este Nistru, apa, la istoricii cei vechi Tiros, iar despre amiaza-zi Marea Neagra si Dunarea; despre Apus Panonia, adeca teara Ungureasca, iar despre amiaza-noapte Moravia si Podolia, in Craiea Leseasca, unde este si vestita cetate Camenita. Sunt o seama de istorici, care dau si Podelia si Campul peste Nistru, pana la apa Buhului, si peste Dunarea Misiile amandoua, carora le zicem acum Dobroge, si o parte de Iliria, se fi fost deDacia”.

  WW