Arhive pe etichete: arme de distrugere in masa

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (3)

Standard

  Intr-o discutie cu Roosevelt ce a avut loc in luna octombrie 1942, Stimson a abordat problema colaborarii cu Marea Britanie. Subliniind ca 90% din lucrari se executau in SUA, el a sugerat ca viitoarele schimburi cu englezii sa fie mentinute la un nivel minim. Roosevelt a fost de acord, considerand ca obligatiile sale fata de Churchill in aceasta privinta erau foarte vagi.

Avand acoperirea lui Roosevelt, administratorul stiintific Bush nu le-a lasat englezilor nicio speranta. In raspunsul catre Anderson, el a refuzat cererea de construire a unei uzine-pilot britanice de separare izotopica in Statele Unite, pe motiv ca programul american era deja supraincarcat.

Englezii au protestat, si s-a hotarat sa se supuna din nou problema lui Roosevelt. Acest lucru s-a facut in decembrie 1942, in luna in care pila lui Fermi a inceput sa functioneze, in timpul unei sedinte a consiliului de conducere al sectiei S-1. Presedintele a confirmat atunci, decizia de lansare a efortului industrial ce avea ca scop, realizarea primelor bombe atomice la inceputul anului 1945. Exact la un an dupa atacul de la Pearl Harbor, puternica masina industriala americana era pus ape roate, urmarind realizarea celui mai formidabil proiect militar de pana atunci –realizarea bombei atomice!

In ceea ce-i priveste pe englezi, Roosevelt a decis limitarea schimburilor la nimic mai mult decat informatii pe care tara primitoare putea sa le solicite pentru scopuri militare imediate.

La inceputul lunii ianuarie 1943, americanii au trimis un memoriu englezilor si canadienilor, precizand conditiile in care vor avea loc in viitor schimburile de informatii intre Statele Unite si partenerii lor. Pentru echipa anglo-canadiana, care tocmai se stabilise in Canada si astepta sa profite de apropierea de laboratorul din Chicago si de inepuizabilele resurse financiare americane, aceasta decizie a reprezentat o lovitura cumplita, fiind vazuta ca fiind o declaratie de disociere din partea SUA; si asta, dup ace pana atunci, schimburile de informatii intre cercetatorii englezi si cei americani fusesera complete.

In confruntarea ce a urmat, englezii credeau ca mai detin un atu (se inselau insa amarnic, dar nu stiau asta inca!). Acest atu era Canada, care poseda o mina de uraniu, a doua ca marime din lume, dar el era deja pierdut, fiindca la sfarsitul anului 1940. Edgar Sengier, directorul executiv al societatii Union Miniere du Haut Katanga hotarase, dand dovada de o mare capacitate de anticipatie (posibil ca SUA sa fi facut aici, un joc “inteligent”), expedierea din Africa la New York a unei cantitati considerabile de minereuri foarte bogate in uraniu –circa 1200 de tone, cam tot atat cat rezervele de uraniu detinute de catre Belgia la inceputul razboiului. Acest stoc a fost cumparat mai tarziu de catre “Proiectul Manhattan” impreuna cu o alta cantitate deja extrasa, care se afla in Congo. Aceste achizitii erau vitale pentru succesul efortului american, deoarece extractia acestui minereu a fost intrerupta in Africa inca din 1937, nefiind reluata pana in anul 1944.

Din acest motiv, mina canadiana devenea un atu primordial pentru Imperiul Britanic (credeau in mod eronat ca pot “santaja” SUA sa-i faca “parteneri” cu drepturi depline in programul nuclear. Lovitura, statea sa vina, urmand sa-i trezeasca definitiv pe britanici, din “visul nuclear propriu”), fapt despre care guvernul canadian fusese informat in 1942. Dupa aceasta notificare, guvernul canadian, fara a informa Marea Britanie, a autorizat in decembrie 1942 compania miniera canadiana sa semneze un contract de vanzare cu guvernul american, privind toata productia pana la sfarsitul lui 1946. Englezii, n-au aflat de acest contract de vanzare cu guvernul american, decat in primavara lui 1943, si asta, din surse particulare, fiindca atat americanii cat si canadienii, “au uitat” sa-si informeze “partenerii”…

Ba mai mult decat atat, englezilor li s-a “explicat” ca ministrul canadian de resort, Clarence Howe, nu si-a “dat seama” de importanta tranzactiei cand contrasemnase contractul, facandu-l pe Churchill sa spuna ca acesta “a tradat Imperiul Britanic” (o “tradare” lesne de inteles. In acei ani, Anglia nu putea asigura Canadei cele necesare efortului de razboi, acest lucru fiind posibil doar SUA).

Astfel, cei aproximativ 100 de cercetatori britanici condusi de catre Halban, se vedeau cu munca restrictionata, neavand acces direct si neangradit, la uraniu, apa grea si ajutorul tehnic american.

In mai 1943, la Washington, Churchill l-a intalnit din nou pe Roosevelt si a mai pus o data problema uraniului. El si-a sustinut convingerea ca in domeniul atomic, ca si in toate celelalte domenii ce fac obiectul unor eforturi commune, este necesara colaborarea, indiferent de proportiile relative ale contributiei celor doi parteneri (credea profund in “parteneriat”, fiind un gentlemen, insa, planurile SUA de a domina in acest domeniu, ulterior, nu se potriveau deloc cu fair-play-ul britanic). Din nou, Roosevelt si-a luat angajamente cu totul satisfacatoare pentru britanici, pe care insa stia foarte bine ca n-avea cum sa le respecte. Aceste angajamente, nici de aceasta data, n-au avut vreo urmare practica.

Cu toate acestea, in iulie 1943, situatia s-a schimbat oarecum. Ministrul american de razboi, Stimson, care se afla la Londra impreuna cu Bush pentru a discuta, printre altele, probleme tinand de lupta antisubmarina impotriva germanilor, au fost convocati de catre Churchill. Astfel, pe data de 15 iulie 1943, Churchill isi manifesta fata de Bush profunda nemultumire si indignare fata de evolutia problemei uraniului. O saptamana mai tarziu, primul ministru britanic i-a primit pe Stimson si Bush in Downing Street, in prezenta lui Anderson si Cherwell. Dupa evocarea, cu amaraciune, a istoriei trecutului apropiat, Churchill, care probabil si-a dat seama ca Anglia ar putea ramane “pe afara” in ceea ce priveste programul nuclear, a fost de acord cu un nou proiect de colaborare cu SUA, in termenii dictate de aceasta, cerandu-i lui Anderson sa-l redacteze in termeni acceptabili pentru americani.

Din acest moment, toate probleme s-au rezolvat rapid. Anderson s-a dus la Washington si nu a intampinat nicio dificultate in a elabora un text final pentru un acord de colaborare, care doua saptamani mai tarziu a fost prezentat sefilor de stat la conferinta la nivel inalt, de la Quebec-Canada.

Aici, pe data de 19 august 1943, s-a semnat un acord privind “Reglementarea colaborarii organismelor SUA si Regatului Unit in problema Tube Alloys”. Canada, desi nu era parte semnatara, a fost permanent informata de stadiul negocierilor, deoarece trebuia sa fie asociata la implementarea acordului.

Acest prim tratat atomic international avea sa influenteze politica mondiala si dominatia SUA, dupa sfarsitul razboiului, Anglia sperand, ca intr-un final, sa se afle si ea alaturi de partea americana. Acest tratat, stabilea dreptul fiecaruia dintre parteneri (SUA+Anglia) drept de veto asupra comunicarii informatiilor secrete unei terte parti, precum si dreptul de a impiedica orice transfer de cunostinte, inclusiv fata de Aliati (cu alte cuvinte, asigura, dupa razboi, hegemonia anglo-americana in domeniu nuclear, si suprematia SUA in special. N-aveau de unde sa stie ca lucrurile nu vor ramane asa, URSS fiind la curent cu toate cercetarile nucleare anglo-americane, prin spionaj. Cu alte cuvinte, de ceea ce le-a fost frica, n-au scapat!).

Acest acord, urma sa se aplice in trei domenii: procurarea materialelor nucleare, participarea oamenilor de stiinta britanici la lucrarile intreprinse in Statele Unite si proiectul anglo-canadian. Acest acord a dus la excelente relatii intre generalul american, Leslie Groves (conducatorul “Proiectului), si savantul englez in domeniul nuclear, James Chadwick (laureate al Premiului Nobel, desemnat de catre guvernul britanic sa tina legatura cu americanii). Se deschisese insa, pentru Marea Britanie, “poarta” catre arma nucleara…

 

 WW

 

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

Arme nucleara: India, Pakistan si Africa de Sud

Standard

 

Africa de Sud dorea si ea cu disperare –aflata fiind sub embargou datorita politicii de apartheid- sa obtina arma nucleara. Daca, la nivel de dorinta totul este clar, nu acelasi lucru se poate spune in legatura cu demersurile, actiunile si nivelul atins in obtinerea acestui obiectiv!

Desi, Africa de Sud pornise cercetarile in acest domeniu inca din 1969, abia in vara anului 1977, ea a atras atentia, atunci cand Moscova a anuntat SUA ca satelitii sai de spionaj, detectasera ceea ce parea a fi pregatiri pentru o explozie atomica subterana in desertul Kalahari (Africa de Sud), nu departe de Namibia. Aici, inca din 1975, sud-africanii desfasurau forari de mare adancime –peste 250 m- cel putin suspecte, in cadrul bazei militare Vastrap; americanii detectand cu ajutorul satelitilor aceste lucrari, fara insa a putea furniza dovezi concludente (numai o vizita la fata locului putea aduce lamuririle necesare, ceea ce era exclus pe atunci). De altfel, nici astazi nu se stie sigur daca sud-africanii au fabricat cel putin o bomba nucleara, dar cert este faptul ca detineau tehnologia fabricarii ei.

Guvernul de la Pretoria nega cu vehementa ca instalatiile fotografiate, atat de catre sovietici cat si de catre americani, ar fi avut vreun scop nuclear, dar admitea ca erau instalatii militare si, drept urmare, refuza sa permita unor reprezentanti straini sa le viziteze.

Cireasa de pe tort a venit doi ani mai tarziu, in cursul noptii de 22 septembrie 1979! Atunci, un satelit de observatie detectase o dubla fulgerare intens luminoasa intr-o zona vasta cuprinzand partea de sud a Africii, oceanele Atlantic si Indian si parti din Antarctica. Fulgerarea putea fi interpretata ca fiind caracteristica pentru o explozie nucleara de mica putere, desi alte indicatii uzuale (cum ar fi norul radioactiv) care urmeaza unui test aerian n-au fost detectate.

Cu toate acestea, chiar daca Africa de Sud n-a produs arma nucleara, avea cu certitudine capacitatea tehnologica necesara, mari zacaminte de uraniu (pe la inceputul anilor *60, Franta chiar negociase un contract de cumparare a uraniului cu Africa de Sud, la schimb, dupa unele surse, cu armament), precum şi facilităţi de îmbogăţire a uraniului (au doua reactoare nucleare de mare putere de fabricatie franceza, la Koeberg, in apropiere de Cape Town. Existenta acestui acord de cumparare cu Africa de Sud a ramas secret o lunga perioada de timp, dar nu si pentru americani, care aflasera totul).

Multi expertii americani n-aveau nicio indoiala la inceputul anilor *80, ca realizarea unui dispozitiv de mica putere bazat pe uraniu-235, singurul exploziv nuclear pe care-l putea produce in acei ani, Africa de Sud, necesita o capacitate tehnologica pe care, teoretic, o atinsesera! Sud-africanii, deja lucrau la un ciclu complet de obtinere a combustibilului nuclear si la tehnici de gestionare a deseurilor (cel putin, asta sustineau in fata oricui punea intrebari!).

Exista si informatii, neconfirmate inca, care mentioneaza o colaborare cu Israelul in dezvoltarea programului nuclear, dar si cu Taiwanul si China. Exista suspiciuni ca Israelul ar fi pus la dispozitia Pretoriei, tehnologia de fabricatie a rachetelor operativ-tactice, dar cert este faptul ca, comertul cu arme dintre cele doua tari era infloritor la nivelul anilor *70, statul evreu livrand Africii de Sud de la armament de infanterie si munitii, pana la nave militare si rachete. Si-au modernizat cu suport israelian propriile avioane Mirage III.

Cu toate acestea nu exista inca probe certe cu privire la o eventuala colaborare israeliano-africana  in privinta fabricarii de rachete cu raza medie si lunga de actiune, capabile sa poarte ogive nucleare. S-a vehiculat la mijlocul anilor *80, ca Israelul ar fi transferat Africii de Sud, tehnologia de fabricatie a rachetei Jericho II, dar nu exista dovezi in acest sens. Greu de crezut insa, dar cel mai probabil, le-au acordat asistenta tehnica in dezvoltarea propriilor rachete, inclusiv a sistemelor de ghidare aferente.

Cei mai multi experti, considera ca Africa de Sud n-a efectuat totusi o explozie nucleara proprie. Cea din noaptea de 22 septembrie 1979 (daca intr-adevar a avut loc!), ar fi putut fi efectuata de catre o alta tara, aici putand fi vorba de Israel (in schimbul transferului de tehnologie militara, Africa de Sud ar fi acceptat in mare secret, o experienta atomica israeliana pe teritoriul sau). Plauzibil sau nu, atat Israelul cat si Africa de Sud, n-au recunoscut niciodata asa ceva!

Un alt stat, care produce si detine cu siguranta arme nucleare, este India. Aceasta tara din sudul Asiei, a saptea ca intindere din lume si pe locul doi ca numar de populatie, a efectuat primul sau test nuclear pe data de 18 mai 1974, cand a detonat cateva kilograme de plutoniu in desertul Rajasthan (provincie la granita cu Pakistanul).

Inainte de asta, India se numarase printre cele mai importante 10 state neposesoare de arme nucleare care refuzasera obligatiile Tratatului de neproliferare si decisesera sa pastreze deschisa optiunea atomica militara (acest grup mai includea Pakistanul, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, Israelul, Algeria, Arabia Saudita si Egiptul. Cel din urma stat, desi decisese initial sa nu ratifice acest tratat pana ce nu va adera la el si Israelul, l-a semnat pana la urma in anul 1981).

Explozia indiana n-a fost totusi o surpriza pentru specialisti, fiindca inca din anii *60, Bhabha, primul presedinte al Comisiei nationale pentru energie atomica, nu facuse un secret din intentia de a studia mecanismele exploziilor nucleare. Totusi, dupa moartea lui prematura in 1965, succesorul sau, Vikram Sarabhai, un pacifist, o convinsese pe Indira Gandhi, primul ministru de atunci, ca efectuarea unui test nuclear n-ar fi fost oportun din punct de vedere politic. Insa, Sarabhai a murit in anul 1971, si in anul urmator, fiica lui Nehru a dat ordin ca explozia-test sa fie efectuata. Aceasta misiune i-a revenit lui Homi Sethna, un inginer talentat care condusese construirea primei uzine de plutoniu din tara si care, in 1972, fusese numit sef al Comisiei pentru Energia Atomica.

Contrar tuturor asteptarilor, reusita detonarii a intarit considerabil prestigiul national al doamnei Gandhi, mai ales ca tara era confruntata in 1974 cu dificultati economice, sociale si politice tot mai mari.

Primul test nuclear indian s-a desfasurat in subteran, in concordanta cu Tratatul de interzicere a experientelor nucleare, la care guvernul indian era parte. Plutoniul utilizat fusese produs din uraniu indigen iradiat in reactorul de cercetare civil construit spre sfarsitul anilor *50 cu tehnologie si ajutor financiar din Canada. Extragerea plutoniului fusese realizata la uzina nationala de reprocesare a combustibilului, in functiune din 1965, care a fost construita fara ajutor extern direct. India a ales calea independentei, refuzand oferta britanica de construire a unei asemenea uzine de reprocesare, in anul 1958.

Desi nu are o legatura directa cu acest articol, consider ca este oportun a vorbi despre tehnologia atomica canadiana, cu care dealtfel, se va intalni si Romania –aceasta luand in considerare importul centralelor electrice de acest tip, in anul 1968. Interesant este faptul ca acest stat, si-a pefectionat singur, fara ajutor extern, propriul reactor cu apa grea. Primul reactor canadian cu apa grea si uraniu natural (CANDU –Canadian Deuterium Uranium) cu o putere de 200 MW, a aparut la inceputul lui 1967, cu mult dupa termenul planificat. El a fost folosit pentru elaborarea, sub acelasi nume si sub conducerea fizicianului Wilfred Lewis, a filierei de reactor „national” al Canadei. Lucrarile au inceput la Toronto, unde se construiau patru instalatii de 500 MW(e) –megawatt electric, ce defineste puterea energetica a unei centrale – fiecare. Acestea au fost receptionate intre anii 1971-1973 in conditii de eficienta deosebita; lucrarile la alte patru unitati, de aceasta data de 750 MW(e) fiecare, au inceput in 1971 si 1972. Reactoarele canadiene de tip CANDU, permit incarcarea si descarcarea combustibilului nuclear, in timp ce reactorul este in functiune, ceea ce face posibila producerea de plutoniu usor iradiat fara intreruperi costisitoare.

Interesant este si faptul ca India, fusese initial interesata in a cumpara un reactor nuclear din Franta. Ea fusese, in 1951, prima tara care a incheiat un acord nuclear cu Franta, si declarase ca era deosebit de interesata in reactorii cu uraniu natural. Cu toate acestea, India se opunea oricarei forme de control privind prima ei centrala nucleara.

Totusi, in 1962, in cursul unei conversatii cu Pierre Guillaumat (ministrul francez pentru energia atomica), presedintele Comisiei indiene pentru Energia Atomica, J. Bhabha, comparand filierele de reactori rivali cu uraniu natural si cu uraniu imbogatit, a remarcat gesticuland: „Cel mai bun este, desigur, acela pentru care nu trebuie sa platesti!”. Desi parea o gluma, ulterior faptele au dovedit contrariul! Practic, in iulie 1963, in ciuda ofertei frantuzesti privind o centrala electrica cu reactor cu uraniu natural, moderat cu grafit si racit cu gaz, fara masuri de siguranta, guvernul indian a acceptat o licitatie de oferte americane, atras fiind de conditiile extrem de avantajoase oferite prin intermediul Bancii de Import-Export controlate de SUA. Aceasta se numea „Eximbank”, ea cerand o dobanda de 0,4% cu rambursare in 40 de ani, incepand din al zecelea an de la darea in folosinta a reactorului. In aceste conditii extrem de avantajoase, indienii au comandat doi reactori cu apa in fierbere, cu uraniu imbogatit, fiecare de 190 MW, care urmau sa fie construiti la Tarapur, in regiunea Bombay. Tranzactia a fost o mare victorie pentru SUA –reprezantand prima centrala nucleara vanduta in lumea a treia –si un esec rasunator pentru Franta, care se si vedea castigatoare fara drept de apel.

Singura tara care a reactionat vehement la explozia indiana a fost Canada; stat ce era implicat in cel mai evident mod in facilitarea operatiei indiene –reactorul fiind livrat si construit de catre canadieni. De altfel, in 1976, guvernul canadian a intrerupt orice colaborare atomica cu India, ceea ce a dus la afectarea grava a acestuia, fiindca se baza pe ajutorul si tehnologia canadiana. Asta n-a insemnat si anularea lui, dar pentru o perioada destul de lunga de timp, nu s-au efectuat noi teste cu arme nucleare. Nici unul dintre celelalte state nucleare principale nu a facut vreo plangere. Au existat proteste si din partea Pakistanului, care pretindea ca ar fi observat o crestere a radioactivitatii in zona adiacenta frontierei cu India, dar n-a putut aduce si dovezi in acest sens.

Astazi, India dispune de rachete purtatoare de ogive nucleare, de productie proprie, dar despre toate acestea vom vorbi in articolul urmator.

 

 

    WW

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

 

 

ARMELE BACTERIOLOGICE SI CHIMICE –un rau deloc necesar! Partea a II-a

Standard

  In privinta dezvoltarii actuale de arme biologice este remarcata Cuba, despre care CIA ar detine date certe ca dispune de un laborator modern (creat cu ajutor sovietic si cu incalcarea embargoului) de tehnologie genetica, unde ar desfasura cercetari pentru obtinerea de armament biologic –aici lucrand si specialisti de origine rusa.

  Si americanii au facut asemenea cercetari in timpul Razboiului Rece -bazele punandu-se in anul 1918, prin infiintarea companiei Chemical Warfare Service –la Centrul de Cercetari pentru Armament Biologic al armatei SUA, de la Fort Detrick, Frederick, Maryland. Aici, s-au testat si s-a lucrat cu toti germenii cunoscuti (urmarindu-se si crearea de vaccinuri), dar si cu “Febra Dengue” (febra hemoragica raspandita de catre tantari, aria de provenienta fiind Africa), urmarindu-se posibilitatea folosirii ei ca arma biologica, alaturi de “Febra Lassa” –cu manifestari si letalitate asemanatoare cu Ebola. Nu se stie cu certitudine la ce rezultate au ajuns si ce anume au reusit sa creeze, dar astazi, institutul de cercetari este orientat exclusiv pe crearea de vaccinuri si medicamente –conform celor declarate. Exista si voci care sustin ca cea mai mare “realizare” de la Fort Detrick ar fi virusul HIV, ce a aparut la inceputul anilor *80 in comunitatile de homosexuali, dar guvernul american n-a recunoscut si nici nu v-a recunoaste vreodata asa ceva! Cert este doar faptul ca nu se stie cu siguranta de unde provine acest virus, de la maimute, din laboratoare secrete, extraterestrii, etc- supozitii si legende sunt destule…

  Datorita faptului ca sunt ieftine si usor de produs, iar aparatura si echipamentul necesar este usor de procurat (marea lor majoritate gasindu-se in orice laborator medical bine utilat, ori sunt echipamente de uz curent in industria chimica), multe state au incercat, unele chiar au reusit, sa-si creeze stocuri de arme chimice si biologice, precum: Iran, Irak, Ungaria, Cehoslovacia, Africa de Sud, Coreea de Nord, Libia, Taiwan, Israel, Egipt, Vietnam, Laos, Cuba, Bulgaria, India, China, Coreea de Sud. Desi, mare majoritate dintre acestea au declarat ca si-au distrus aceste stocuri, ele raman, fara indoiala, cu “cunostintele necesare” fabricarii acestor arme.

 

  Unde s-a situat in trecut si unde se situeaza astazi, Armata Romana? Contrar tuturor zvonurilor si legendelor, Romania n-a fabricat si nici n-a dispus de cantitati insemnate de arme chimice si biologice, desi avea capacitatea industriala si tehnologica, de a le produce. Aceste capacitate inca mai exista, mult diminuate bineanteles! Armata Romana, a avut si are inca astazi, capacitatea de a produce in laboratoarele proprii, cantitati limitate de arme biologice si chimice, ce sunt destinate cu precadere cercetarii (in vederea obtinerii de mijloace eficiente de aparare) si instructiei. Romania, produce toate acestea sub control strict din partea ANCES, fiind totodata semnatara a Conventiei de la Haga pentru interzicerea armelor chimice si biologice (9 decembrie 1994). 

   Cu toate acestea, au existat, cel putin la nivel de intentie a conducerii de partid si de stat, inainte de 1989, anumite programe ce vizau producerea si dotarea cu arme chimice si biologice. Acestea erau considerate Secret de Stat, conform celor declarate de catre generalul “Picior in ghips” Stanculescu, in cartea sa intitulata “In sfarsit adevarul…”, din care citam: “Discutam mai mult problemele armei chimice. La el (este vorba de Ceausescu) era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu dinIndia cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină”. Acelasi lucru il sustine si Pacepa in memoriile sale, sustinand ca existau proiecte de creare a unor arme de distrugere in masa(nucleară – conform spuselor sale: “Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombă atomică cât de mică” , chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate în secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune pe baza SCUD) –toate acestea fiind considerate inalte secrete de stat. Unde s-a ajuns cu aceste programe nu stim cu certitudine, dar a fost luat in calcul in 1988 si avionul fara pilot sovietic, VR-3 REIS (TU-143), pe care cercetatorii romani de la Crangul lui Bot (ELMEC/Ploiesti) vroiau sa-l imbunatateasca si sa-l faca capabil (cu ajutorul DIE, care a “aflat” de la sovietici, pe la jumatatea anilor *80, date tehnice si planurile constructive, ale TU-300 KORSHUN, o dezvoltare de fapt a TU-143. In mare, sovieticii modificasera la TU-143 suprafata aripii, transformand-o in aripa delta si i-au marit fuselajul, crescandu-i rezerva de carburant si incarcatura utila. TU-300, cântărea 3000 de kg, avand o raza de actiune de aproximativ 1000 km. Avea un nou sistem de navigatie ce era oarecum similar cu cel de pe Tomahawk, radar cu capacitate de marcare a terenului, putand zbura la inaltime mica, ceea ce il facea greu de detectat. Putea fi echipat cu bombe in casete, incarcatura nucleara mica, chimica si bacteriologica, coordonatele tintei putand fi setate in memoria rachetei).

Armata Romana nu mai dispune de Trupe Chimice ca unitati de sine statatoare, precum inainte de 1989, ele existand astazi ca mici subunitati in compunerea categoriilor de forte. Principalul obiectiv al trupelor NBC din Armata Romana, este astazi, protectia trupelor proprii la principalele amenintari de acest gen: nucleare, chimice si biologice. Cercetarea si conceperea mijloacelor de contracarare a amenintarilor din spectrul nuclear, biologic si chimic, se face la Centrul de Cercetare Stiintifica pentru Aparare NBC din cadrulACTTM, ce a fost infiintat pe data de 30 octombrie 1924.

Specialistii de acolo au in lucru, in premiera mondiala, un sistem foarte performant de detectie a agentilor biologici –detectia acestora urmand sa se faca in cateva minute, ceea ce inseamna “viata” pentru soldatii din prima linie, care daca va fi realizat si va da rezultatele scontate, ar insemna o mare realizare pentru Armata Romana. Trebuie sa mentionam ca la ora actuala, SUA dispune de cel mai modern sistem de acest gen din lume, creat in urma atentatelor de la 11 septembrie 2001, ce consta intr-un laborator mobil, dotat cu un sistem de aspirare si filtrare a virusilor si bacteriilor, dar identificarea dureaza cel putin 30 de minute ceea ce este deja prea mult. Asta inseamna ca teoretic, sistemul nu impiedica in timp real contaminarea soldatilor din prima linie, dar avertizeaza asupra naturii acesteia.

Specialistii Armatei Romane din cadrul Centrului de Cercetare NBC, au realizat recent diferite mijloace de interventie in caz de atac terorist (chimic, biologic sau nuclear), accident industrial, incidente, etc.

Principalii agenti chimici de lupta, pentru care Armata Romana dezvolta mijloace de protectie si distrugere, sunt: sufocanti (Clor, Fosgen); sangvini (Cianura de hidrogen, Clorura de cianogen, Arsina); vezicanti (Iperita cu sulf, Iperita cu azot, Levisit); neurotoxici (Soman, Sarin, Tabun, VX).

Dintre acestea, recent intrata in inzestrare este instalatia de neutralizare a antraxului (foarte moderna, cu nimic inferioara celor similare straine) si diferite tipuri de tubusoare-indicatoare, pentru militari. Acestea sunt mijloace simple de detectie, care-i avertizeaza in timp util, daca se afla intr-un mediu contaminat, si costa suma fantastica de…un euro, bucata! Ele sunt de mai multe feluri, precum: tubusor-indicator pentru fosgen si acid cianhidric; tubusor-indicator pentru detectarea substantelor toxice psihochimice din aer, de pe teren, obiecte sau tehnica de lupta; tubusor-indicator pentru agenti hemotoxici, pentru sarin , soman, iperita, etc. Ca o nota aparte, aceiasi specialisti au realizat lovitura termobarica; inca din anul 1990,Romaniadispunea prin eforturi proprii, de tehnologia realizarii armei termobarice, fiind a treia tara din lume care o detinea!

Cea mai importanta realizare ramane, deocamdata, Modulul de Interventie Rapida -SIBCRA (Sampling&Identification of Biological, Chemical and Radiological Agents), apreciat pozitiv de catre partenerii din NATO. Acesta este un sistem mobil pe platforma WW Transporter, ce este “gata de misiune” in maxim 30 de minute, echipamentele fiind operationale 100%, intre -20/+50 grade Celsius.

Modulul SIBCRA, are capacitatea de a asigura identificarea primara a substantelor a substantelor chimice periculoase (agenti neurotoxici, agenti vezicanti, agenti toxici cu actiune generala si noxe industriale), determinarea contaminarii radioactive (doza de radiatii si debitul dozei); colectarea probelor video –probe juridice, dispunand de un mic robot pe senile; precum si prelevarea, ambalarea si transportul in siguranta a probelor representative catre laboratoarele de analiza.

SIBCRA, are in componenta sa echipamente de ultima generatie, atat din import (in principal de la firmele Bruker-Daltonics si Drager) cat si autohtone, precum: RAPID, RAID –M (contaminarea chimica), AP-2C si MINIWARN. Determinarea contaminarii radioactive, masurarea debitelor de doza si calcularea dozelor de radiatii radioactive, se face cu aparatura de tip DET-COM (monitorizarea contaminarii radioactive), DET-2, RRM.

SIBCRA, poate prelucra si transmite in timp real datele obtinute, structurilor de comanda, iar preluarea, ambalarea si transportul in siguranta a probelor contaminate, se face in conformitate cu procedurile NATO, AEP-10, AEP-49 si STANAG 3854. SIBCRA, este utilizat în cadrul serviciului de supraveghere şi avertizare chimică, biologică, radiologică şi nucleară pentru intervenţie în aria de responsabilitate a forţelor terestre, iar aparatura si echipamentele aflate in dotarea vehiculului, sunt de ultima generatie:

–          detector pentru poluanţii atmosferici-RAPID. Un detector compact, mobil, in infraroşu, ce asigura în timp real detecţia unei game variate de agenti chimici. Detecteaza toate substantele CWAS cunoscute, cat si substanţele toxice industriale (TIC). Detectia si monitorizarea acestora se face automat de la cativa kilometrii, fie staţionar sau în mişcare. Sistemul permite legătura între două sau mai multe sisteme RAPID, pentru configurarea unui sistem de triangulare, care să permită reconstrucţia tomografica din domeniul CWA. De altfel, SIBCRA dispune de un program software foarte performant, de cobceptie romaneasca -program de monitorizare a agenţilor chimici şi radioactivi -ce permite integrarea în reţea a detectoarelor RAID-M, RAPID şi a detectorului DET-COM, asigurând transmiterea automată şi în timp real a informaţiilor despre situaţia chimică şi radioactivă, prin intermediul sistemului de comunicaţii al armatei, la punctele de comanda.

–  completul de detecţie a agenţilor chimici AP-2C funcţionează pe principiul spectrofotometriei în flacără şi este destinat să detecteze şi să identifice prezenţa agenţilor chimici de luptă sub formă de vapori, aerosoli, praf şi pe cei sub formă lichidă, cu ajutorul unui dispozitiv de luare a probelor, precum şi a SCTI sub formă de vapori şi aerosoli.

–          RAID-S2,este un detector de gaze cu utilizare duala (civila si militara), ce poate fi operat timp indelungat. Acest sistem, monitorizeaza non-stop: aerul si mediul înconjurător, precum si aerul filtrat prin filtrele de protecţie NBC, determinand prezenta substantelor chimice şi radiologice, catalogandu-le si alarmand personalul. Acest echipament se gaseste si in dotarea fregatelor: Regele Ferdinand, Regina Maria si Marasesti.

-RAID-M 100 este capabil de a detecta, clasifica şi identifica si califica, concentratia continuă de CWA. Identitatea de substanţele detectate este afişată prin codul său standard (GA, VX, etc) sau abrevierea corespunzătoare. RAID-M 100, alarmeaza sonor si optic personalul, atunci când se identifică un agent chimic. Echipamentul este portabil, aflandu-se in dotarea trupelor NBC, IGSU, SRI, dar si a utilizatorilor civili.

Sunt in inzestrarea trupelor NBC si realizari autohtone, precum:

-analizorul portabil multi-canal, care este proiectat pentru a identifica rapid orice tip de contaminare radioactivă gama: de sol, apa, alimente, etc, inclusiv de la probe care sunt suspectate de a fi contaminate cu materiale radioactive, avand urmatoarele caracteristici: tip de detector: NaI (TI); gama de masura: 50 keV-3 MeV; rezolutie de energie raportat la CS 137: până la 9%; sensibilitate de energie raportat la CS 137: 20%; durata de viata a bateriei: peste 6 ore; 12 ore instabilitate de energie: pana la 1%; doză nivel gama: 0,01-300 qSv / h; gama spectrului de frecvenţe achiziţie de timp: 1-60000 s; greutate: 2,3 kg; dimensiuni: 350x185x140 mm; dispune de semnal optic de avertizare atunci când rata de doză este depăşita. Analizorul portabil multi-canal poate fi setat diferit, pentru următoarele evenimente, avand capacitate de auto-diagnoza, semnalizand orice defectiune: optic şi acustic, atunci când anumite valori presetate sunt depăşite; optic, atunci când bateria este descărcată.

Trupele NBC, dispun si de corturi logistice, de decontaminare si sisteme COLPRO cu structura gonflabila. Acestea pot fi accesorizate in functie de necesitati si solicitare: sisteme de incalzire/racire a aerului, sisteme de iluminare, sisteme de incalzire si injectie decontaminant, podele modulare, ecrane solare, etc. Romania foloseste in comun cu celelalte tari NATO software-ul NBC Analysis, pentru analiza si prognoza NBC (acest program este utilizat de catre toti membrii Aliantei, fiind creat de firma BRUHN NEWTECH din Danemarca).

 

Dupa ce am trecut fugitiv prin ceea ce inseamna amenintarile NBC, ne intrebam pentru ce toate acestea si cui ii folosesc? Aceste Arme nu sunt nici utile, nici necesare si cu atat mai putin usor de controlat –putand duce la epidemii si dezastre care pot afecta ireversibil si statul care le-a folosit si produs. Rata lor de siguranta este foarte mica, putand deveni o adevarata “Cutie a Pandorei”, odata ce sunt folosite. Cu siguranta insa, conform specialistilor, exista virusi si arme chimice, despre care nu se stie nimic sau mai nimic, in arsenalul unor state, mai mult sau mai putin dezvoltate si industrializate, “creatie” intamplatoare sau nu, a “geniului uman (pus in slujba “binelui” sau “a raului”, nu conteaza, tot “geniu” ramane!).

Stiinta, cu siguranta, nu sta pe loc! Si aici, crearea de noi medicamente si vaccinuri contra acestor amenintari este o lupta permanenta dar, conditia esentiala, este cunoasterea si identificarea amenintarii, altfel, totul este tardiv…Dar oare, se cunoasc in totalitate aceste amenintari? Virusii suporta permanent mutatii in natura, devenind din ce in ce mai rezistenti la antibiotice, deci, “creatiile” de laborator, oare astazi, la ce nivel de amenintare au ajuns? Nimeni nu stie cu certitudine!

Mai asistam astazi, la o “lupta” cel putin ciudata, a OMULUI cu…CREATIA, prin asa-zisa CLONARE –o sfidare, dupa parerea multor cercetatori si nu numai, la adresa VIETII si a mersului firesc a acesteia. Atat de departe a ajuns Genetica, dar ceea ce facem ASTAZI cu NOI, cu VIATA noastra, cu PLANETAnoastra, are cu siguranta consecinte pentruMAINE!

Armele chimice si biologice sunt o greseala a civilizatiei umane, aberante, distrugatoare si ilogice, ce nu folosesc nicicum progresului; ele sunt un atentat la VIATA UMANA, asa cum sunt defrisarile, murdaria, poluarea, disparitia speciilor animale –pentru NATURA. Cata dreptate are acel autor, necunoscut mie, care a facut urmatoarea afirmatie: “OMUL, ESTECEAMAI PRIMEJDUITA SPECIE DE PE PAMANT!” –si asta, fiindca OMUL este si ramane, cel mai mare dusman al…OMULUI.

Ce urmeaza nu putem sti, dar in privinta armelor chimice si biologice, desi n-au nicio legatura cu acestea, elocvente sunt cuvintele lui Voltaire: “Trebuiesc douazeci de ani pentru a-l aduce pe om din starea de planta in care se afla in pantecele mamei sale si starea de pur animal care este starea primei sale copilarii, pana la aceea in care maturitatea incepe sa rodeasca. Au fost necesare treizeci de secole pentru a-i cunoaste cat de cat structura. Ar fi necesara vesnicia pentru a cunoaste ceva din sufletul sau. Si nu trebuie decat o clipa pentru a-l ucide”.

 

  WW

 

Surse:

Multumesc unui foarte bun prieten pentru ajutorul acordat la realizarea acestui articol.

Bioterorismul –Andrew Lloyd.

Revista Fortelor Terestre.

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_CHIMICE.pdf

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf

www.ecomagazin.ro/razboiulbiologic-vechi-de-3000-de-ani/

ro.wikipedia.org/wiki/Unitatea_731

www.brad.ac.uk/acad/sbtwc/…/Romanian…/Lecture_No_2_RO.ppt

Surse poze: Wikipedia –Enciclopedia Libera; Internet.


 

ARMELE BACTERIOLOGICE SI CHIMICE –un rau deloc necesar! Partea I

Standard

  Armele biologice si chimice cunoscute astazi, drept “armele atomice ale saracilor”, au fost descoperite si folosite de catre oameni, inca din timpuri imemoriale –daca ne gandim la folosirea de catre vanatorii preistorici a varfurilor de sageti muiate in veninul serpilor ori a altor reptile veninoase, in vederea cresterii sanselor la vanatoare si anihilarea rapida a vanatului. Aceasta tehnica, rudimentara dar foarte eficienta, este si astazi folosita de catre bastinasii din America de Sud si mare parte din triburile africane.

Desi initial, otravurile de provenienta animala erau folosite exclusiv pentru procurarea hranei, ulterior acestea au inceput sa fie folosite si in conflictele tribale, devenind parte integranta a “arsenalului”.

Antrax

Dea lungul istoriei, cu predilectie in antichitate si evul mediu, otravurile (cea folosita de catre familia Borgia, numita “La chantarella” era extrem de eficienta, neavand antidot, dar mai ales, nu putea fi depistata. Nici astazi, nu se cunoaste cu certitudine reteta acesteia, ea ramanand un mister, cunoscandu-se doar cateva dintre “ingredientele” sale: păsărilor de curte li se administra soricioaică, praf de cantaride şi venin de viperă cu corn, iar după moarte li se extrăgeau măruntaiele care erau aşezate pe talere de aramă necositorite, timp de o ora, în apropierea unui foc mic. Se obtinea un lichid foarte concentrat, care lasat sa se evapore timp de mai multe zile, se transforma intr-un praf de culoare albă –otrava, propriu-zisa).

Ebola

Exista marturii certe, ca in evul mediu, boli provocate de virusi si bacterii, precum ciuma, lepra, turbarea, variola, au fost folosite in conflictele vremii, avand efecte devastatoare, atat asupra agresorilor cat si asupra celor agresati –cu atat mai mult cu cat, odata epidemia izbucnita, nu existau metode de combatere eficiente si nici cunostintele stiintifice necesare. Iata cateva dintre acestea:

– în 1346, aruncarea cu ajutorul catapultelor, de cadavre infectate cu ciuma (o boala a carei cauza, era necunoscuta pe atunci, desi ea fusese mentionata pentru prima data in urma cu peste 3000 de ani), a provocat prima epidemie devastatoare in Europa. Aceasta a izbucnit in cetatea Kaffa (in Crimeea de astazi), fiind declansata la ordinul conducatorului mongol, Mussis –a carui armata a cazut victima nesabuintei sale. Mai aproape de zilele noastre, in 1710, rusii folosesc aceeasi metoda, catapultand cadavre infectate cu ciuma asupra trupelor suedeze. Ulterior, peste 15 milioane de europeni au cazut victime ciumei, după reantoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi în portul Genova;

– spaniolii, in anul 1495, in razboiul dus pentru  orasul Neapole cu francezii, au infectat vinul cu sange provenit de la bolnavii de lepra (cunoscuta inca din antichitate. Ea poarta numele de “boala Hansen”, fiind provocata de bacteria Mycobacterium Leprae; modul de contaminare fiind contactul direct, timp indelungat, cu persoana bolnava. Boala nu avea leac in evul mediu);

-in 1650, generalul de artilerie polonez, Siemenowic, a folosit pentru prima data agenti biologici in scop strict militar. Acesta, a incarcat obuze de artilerie cu saliva provenita de la caini infectati cu turbare;

-la Fort Pitt, in Pennsylvania (1763), au fost distribuite, la ordinul colonelului din Armata Britanica, Henry Bouquet, indienilor bastinasi, paturi infectate cu variola –boala, la care bastinasi n-aveau imunitate, murind cu miile. Specialistii, considera astazi, aceasta fapta macabra, prima incercare voita de exterminare in masa cu ajutorul unei arme biologice;

-chiar si in Razboiul Civil american, trupele sudiste au apelat la metode neortodoxe de purtare a razboiului, infectand sursele de apa cu cadavre in descompunere, si lasand “spre folosinta” trupelor unioniste, paturi pline de purici si capuse, purtatori ai variolei si febrei galbene (o boala infectioasa foarte grava, ce este provocata de virusul “amaril”, fiind originara din Africa Centrala, Amazonia si America de Sud, fiind transmisa in principal de tantarul anofel –purtator al virusului, imun la acesta, descoperit de catre biologul Carlos Finlay in 1881. Boala are o incubatie redusa, de maxim 6 zile, debutand prin febra mare si congestionarea fetei, dureri abdominale si musculare atroce. Netratata, poate duce la deces, provocand stare de soc, hipotermie, icter, varsaturi cu sange, imposibilitatea de a urina si disfunctii hepatice grave).

Botulismul

Alte boli foarte grave, larg raspandite in lume –in unele zone extrem de sarace ale Terrei, ele se manifesta si astazi, cu consecinte de neimaginat pentru societatea moderna, tehnologizata- precum: antraxul (este provocata de “Bacillus anthracis”, descoperit de germanul Aloys Pollender in 1849, numita si “boala carbunelui” sau “dalac”, este o boala infectioasa comuna omului si animalelor, in special la bovine, caprine, ovine. Pentru mai multe detalii, aici: ro.wikipedia.org/wiki/Antrax); bruceloza (bacteria ce produce boala, a fost descoperita in anul 1887, de catre Sir David Bruce. Pentru mai multe detalii, aici: ro.wikipedia.org/wiki/Bruceloză); tifosul (rickettsiile ce provoaca boala, au fost descoperite de catre Howart T. Ricketts, in anul 1907. Pentru mai multe detalii, aici: www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/tifos_5154); tularemia (bacteria cauzatoare a bolii, “Francisella tularensis”, a fost descoperita in districtul Tulare din California, SUA, in anul 1912. Pentru mai multe detalii, aici: www.romedic.ro/tularemia); cauzeaza inca mari probleme umanitatii, virusii si bacteriile ce produc aceste boli, devenind din ce in ce mai rezistenti la antibiotice. Multi dintre acesti germeni, constituie astazi, arsenale biologice –fosta URSS, fiind lider mondial in “cresterea, inmultirea si diversificarea” unora dintre acestia, asa cum vom vedea in acest articol.

  Adevarata dezvoltare a armelor biologice a inceput in WW I, Germania avand la acea data, cel mai avansat program biologic militar. Acestia aveau laboratoare clandestine unde cultivau agenti biologici, precum: ciuma (se pare ca au utilizat germen impotriva trupelor ruse din St. Petersburg, in 1915, fiind raspandit de catre agenti germani); morvos, antrax (intre anii 1916-1918, exista semnale ca au folosit acesti germeni impotriva Rusiei, Frantei si probabil, Romaniei! Aceste state s-au confruntat cu o grava epidemie de antrax, ceea ce a dus la scaderea drastica a efectivului de cabaline); tifos, holera, etc. Cu toate acestea, Germania n-a recunoscut niciodata existenta acestui program biologic militar, si nici n-a fost acuzata in mod direct! Mai mult decat atat, in Germania, inca din 1936, doctorul Gerhart Schroder a obtinut un insecticide foarte puternic, ce actiona si asupra sistemului nervos uman. Aceasta substanta, a fost denumita Tabun, iar doi ani mai tarziu, acelasi doctor, a obtinut un derivat de cinci ori mai puternic, denumit Sarin. Tabunul si Sarinul, sunt considerate astazi ca facand parte din categoria gazelor neuroparalizante, cu efecte extrem de nocive asupra organismului uman.

  Tabunul, este extrem de toxic, chiar si in cantitati mici. Se produce sub forma de lichid incolor cu nuante de brun si miros de migdale amare, astazi fiind un pesticid interzis in vederea fabricarii. Odata inhalat, in functie de cantitatea ingerata, acest gaz produce dificultati de respiratie, nervozitate, contractii ale pupilei, transpiratie abundenta, curgerea nasului, salivatie excesiva, bradicardie (batai lente ale inimii), pierderea cunostintei, convulsii, paralizie ale membrelor, defecatie. Are un efect iritant asupra ochilor, putand duce la pierderea definitiva/temporara, a vederii, compusii sai eliminandu-se greu din organism. Daca doza este mare, are efect letal in cateva minute, dar efectul maxim se intalneste atunci cand este absorbit prin piele sau ochi (moartea survine in aproximativ 10 minute). Daca este inhalat, moartea survine in aproximativ doua ore. Cel infectat poate fi salvat daca i se administreaza tratamentul rapid, iar doza letala este de 400 mg.

Victima gaz mustar

Sarinul, este extrem de toxic, si pătrunde în organism prin piele sau pe cale respiratorie. Este un lichid usor volatil, avand efect toxic asupra organismului uman (simptomele sunt asemanatoare ca la intoxicatia cu tabun, soman si VX), manifestandu-se prin: excitatie continua –actionand asupra nervilor si a muschilor, hipersecreție salivară, nazală, crampe musculare, transpirații, vomă, diaree extremă, pierderea cunoștinței, paralizia centrală și periferică a respirației; toate acestea putand duce la deces. Cel infectat poate fi salvat daca i se administreaza tratamentul rapid.

Germania, a produs aceste gaze neuroparalizante pana in anul 1942, ajungand sa detina o cantitate record de 12000 tone de tabun si peste 450 kg de sarin –din fericire, acestea n-au fost folosite in lupta –la care se adaugau cantitati uriase de iperita (iperita cu nitrogen si cu sulf, sub forma de bombe, mine si obuze) si fosgen. SUA si URSS, au dispus si ele de cantitati insemnate de tabun si sarin. Irakul, in 1988, la ordinul lui Sadam Hussein, a utilizat impotriva kurzilor din satul Dorf Birjinni, soman, cu efecte devastatoare asupra populatiei civile, precum si in razboiul cu Iranul. De altfel, Sadam ordonase restrangerea cercetarilor in vederea obtinerii armei nucleare, impulsionandu-le pe cele de obtinere a armelor chimice si biologice (in 2001, peste 3000 de cercetatori fizicieni si chimisti erau angrenati in acest program, cercetarile desfasurandu-se de catre organizatia Atomenergia dinBagdad, unde lucrau si rusi). Cel mai recent, somanul a fost folosit in atentatele din anii 1994-1995, organizate si desfasurate la Tokio, de catre secta Aum Shinrikyo (fondata de catre gurul Shoko Asahara, probabil in 1984, era capabila sa produca virusul Salmonellei si toxina botulinica, dar aveau si stocuri de antrax).

Iperita (gaz mustar), este un compus chimic cu actiune vezicanta, ce ataca pielea provocand basici asemanatoare arsurilor. Este cel mai vechi compus chimic folosit in lupta (a fost folosit pentru prima oara de catre germani la Ypres/Belgia contra francezilor, pe 12 iulie 1917. Cu toate acestea, Franta a fost prima care a utilizat in lupta arme chimice, lansand in 1914 asupra germanilor, gaze lacrimogene), fiind un lichid uleios cu miros de mustar si gust de usturoi. Iperita, se solidifica la 15 grade Celsius, neputand fi utilizata pe timp de iarna, dar la doua ore dupa ce ajunge in contact cu pielea sau cu mucoasele, provoaca arsuri de diferite grade ce se vindeca greu, in cateva luni –insa, in cantitate mare, este letal. Are o influenta nefasta asupra ochilor, putand duce la orbire temporara/definitiva.

Iperita, a fost folosita pe scara larga si de catre Irak in razboiul cu Iranul, facand aproximativ 45000 de victime. De altfel, Irakul avea sub conducerea lui Sadam, programe avansate de obtinere a germenilor de antrax si toxina botulinica, ce se desfasurau la Institutul Salmon Pak, cu care intentionau sa “doteze” rachetele SCUD proprii, cu sprijin sovietic/rusesc. Se pare ca aproximativ 25 de rachete SCUD erau gata de actiune la inceputul primului razboi din Golf, ele fiind in aparenta destinate Arabiei Saudite si Israelului (acest stat a semnalat existenta acestora, deoarece monitorizau indeaproape tot ceea ce faceau irakienii, ceea ce spune multe despre Serviciile lor de informatii!).

Insa, de departe, cea mai cunoscuta arma chimica a Germaniei naziste, in WW II, ce din pacate a fost folosita (impotriva civililor, cu deosebire evrei, in vederea exterminarii lor in lagarele de concentrare de laAuschwitzsi Mauthausen. Acolo, “renumitii doctori nazisti” Josef Mengele, Helmuth Vetter si altii, au efectuat “cercetari” macabre asupra detinutilor, ce constau in: injectarea intravenous de benzina, gazolina, perhidrol, evipan –un anestezic descoperit in 1930, sedativ cu efect hypnotic- fenol, acid prusic, aer, sange infectat cu bacilul tific ori agentii patogeni ai hepatitei A, ai ciumei si malariei, tuberculozei, erizipelului si scarlatinei. Aceste bestii au utilizat pe scara larga impotriva detinutilor-cobai, asa-zisele tratamente, precum: rutenol –o combinatie de acrilonitril cu acid cianhidric, baile in apa inghetata/fiarta, dusurile “reci” in plina iarna, etc.) este CYKLON B, la origine un insecticid puternic cu “ajutorul” caruia puteau fi ucise 2000 de persoane in maxim 20 de minute. Erau necesare, conform calculelor (meticulozitatea germana nu s-a estompat deloc in timpul razboiului!) intre 5-7 kg de CYKLON B, pentru a ucide 15000 de oameni…Acest program de exterminare a evreilor din Germania si tarile ocupate, purta numele de T4 (Tiergarten –Gradina zoologica, fiind destinat initial exterminarii persoanelor cu handicap psihic si motor din Germania).

Un alt stat ce dezvolta programe de inarmare chimica si biologica, atat inainte cat si in timpul WW II, a fost Japonia. Aceasta tara a demarat propriul program in anul 1918, odata cu infiintarea primului laborator de cercetare in domeniu si a unitatii speciale, 731. Unitatea 731 a inceput sa-si dovedeasca valoarea odata cu venirea la conducerea sa a lui Shiro Ishii, cel care a devenit din atasat militar, cel mai bun specialist al armatei japoneze in domeniul chimic si bacteriologic. Dupa ce Japonia a cucerit Manciuria la inceputul anilor *30, Unitatea 731 s-a mutat cu arme si bagaje acolo, unde si-a continuat testele de dezvoltare a armelor biologice, de aceasta data pe prizonieri chinezi (atat militari cat si civili). Sub conducerea lui Ishii, au lucrat cu tifosul, ciuma, malaria, etc, creand bombe biologice purtatoare de agenti patogeni, dar si sobolani, purici si insecte, ce erau contaminati voit, in laboratoarele proprii, cu tifos si ciuma. De asemenea, efectuau si vivisectii (interventie chirurgicala facuta pe viu, fara nicio anestezie) pe subiecti umani. Desi nu se cunoaste numarul exact de victime ale programului de inarmare biologica japonez, se estimeaza ca acesta se ridica la cel putin 10000 de victime, iar specialistii considera ca in WW II, aveau unul dintre cele mai avansate programe de acest fel.

  Cu toate acestea, datorita impactului avut asupra trupelor si a opiniei publice, in anul 1925, s-a semnat la Geneva, “Protocolul de la Geneva” care interzicea utilizarea armelor biologice si chimice in conflictele militare. Acest Protocol, n-a avut efectul scontat! Marile Puteri dezvoltand in deplin secret, programe de inarmare biologica si chimica, inca din anul 1920, ca urmare a “experientei” WW I, unde, soldatii din ambele tabere au “gustat” din “beneficiile” acestor arme.

  Dar, chiar daca SUA, Italia, Franta, Germania, Ungaria aveau propriile programe de dezvoltare a armelor chimice si biologice, de departe, cel al URSS si ulterior, Rusia, era cel mai avansat, datorita institutelor implicate, fondurilor alocate si a numarului imens de cercetatori si lucratori.

  URSS, a demarat programul de inarmare chimica si biologica in anul 1920, la cererea expresa a lui Lenin –cel care dorea egalitate, pace si prosperitate!

  Principala unitate de cercetare si productie, denumita Biopreparat, ajunsese dea lungul anilor, la o dezvoltare fantastica (prin anii *80, aveau peste 52 de unitati de cercetare si productie a “medicamentelor”, unde lucrau peste 50000 de oameni) in ceea ce priveste productia de…medicamente si vaccinuri. Insa, pe langa acestea, erau produse in cantitati halucinante, de ordinul tonelor, cei mai cunoscuti agenti patogeni, precum: ciuma, tularemia, antraxul, variola si encefalita cabalina din Venezuela. Tot aici, se faceau cercetari asupra modalitatilor de inmagazinare si lansare a acestor virusi, cu rachete purtatoare. Principala problema era caldura intensa emanata la impact si explozia, ce-ar fi distrus incarcatura de germeni; problema, ce dupa specialistii SUA, ar fi fost depasita la sfarsitul anilor *80, prin crearea unui dispozitiv special de racire, de fapt un container. De asemenea, sovieticii, ulterior rusii, dupa anul 1990, creasera o varianta extrem de letala a virusului Marburg, denumit “Varianta U”, cu care intentionau sa echipeze rachetele MIRV (fiecare racheta urma sa aiba cate 10 focoase, orientate in directii diferite. Fiecare focos, era inzestrat cu dispozitivul special de racire, pentru a pastra in siguranta virusii, impiedicand astfel sterilizarea si distrugerea lor prin foc si caldura, ce ar fi fost eliberate la impact sau atunci cand racheta ar fi reintrat in atmosfera. In urma exploziei rachetei la impact rezultau bombe mici, acestea deschizandu-se, imprastiau in atmosfera si pe sol, germenii. Aceasta “creatie” apartine Biopreparat, fiind definitivata la Stepnogorsk. Interesant, este faptul ca primii care au desfasurat cercetari ce vizau testarea rezistentei microbiene la detonatia explozibilor clasici, au fost francezii, in anul 1936…Desi, Rusia neaga ca ar mai dispune de asemenea vectori, NATO este sceptica ca spune adevarul! De experienta cercetatorilor rusi a beneficiat Irakul, atat inainte cat si dupa 1990, ce urmarea dezvoltarea unei rachete SCUD purtatoare de germeni –program identic cu cel sovietic/rusesc…Si n-a fost singurul stat ajutat de catre rusi in dezvoltarea unor asemenea programe, expertii occidentali incluzand pe lista “consilierilor rusi”: Iran, Libia, India, Coreea de Nord si Cuba. Toate aceste state au beneficiat de tehnologie, echipamente si…specialisti rusi. De altfel India, Iran, Coreea de Nord, China, Cuba, dar si Israel si Pakistan, sunt posesoare a unor mari stocuri de variola ( i se mai spune in termeni populari si varsat mare, fiind o boala infectioasa extrem de contagioasa, produsa de virusul variolic, transmitandu-se pe cale respiratorie. Incubatia dureaza in medie 12 zile, boala debutand cu febra mare, dureri de cap, dureri musculare, eruptie veziculara pe fata si antebrate, ce pot lasa urme adanci, ducand chiar la desfigurarea bolnavului. In prezent, boala este eradicata peste tot in lume, ultimul caz declarat fiind in 1977).

  Virusul Marburg, provoaca febra hemoragica, asemanatoare cu Ebola, fiind letal pentru om. Moartea survine in urma hemoragiei puternice prin toate orificiile corpului, inclusiv prin piele (in faza terminala, cel infectat transpira sange -datorita subtierii vaselor de sange si a descompunerii/lichefierii, principalelor organe interne).

  Multi specialisti sovietici in bio-tehnologie si arme chimice, se pare ca lucreaza in tarile mentionate mai sus, fiind determinati de criza profunda in care a intrat Rusia dupa dezmembrarea URSS, cand multe dintre programele si institutele de cercetare create de catre sovietici, au fost inchise ori anulate, din lipsa de fonduri. Cu toate acestea, Rusia, dupa unele informatii, si-a pastrat intacte anumite facilitati de cercetare si productie, care sunt inca active, cel mai mare aflandu-se la Novosibirsk, in Siberia occidentala –facilitate ce inainte de 1990, fusese codificata “Vector” si tinea de Biopreparat. Se pare ca astazi, Rusia dispune de asa-zisele “arme binare” (efectul agentilor neuroparalizanti se obtine doar atunci cand acestia sunt amestecati în munitii, inainte de folosire), precum “agentii Novichok”, care reprezinta o intreaga “familie” neuroparalizanta din seria V, despre care se stie doar c-au fost dezvoltati de URSS prin anii *80, fara a se cunoaste structura chimic a acestora sau efectul letal asupra organismului uman. Se stie insa cu certitudine ca sunt de cel putin opt ori mai puternici decat VX, facand parte din generatia a treia de arme chimice, incluse in munitie binara. Rusia a refuzat sa dezvaluie compozitia acestor arme, mijloacele si vectorii purtatori, precum si cantitatea de care dispune. Nici macar n-au vrut sa confirme ori sa infirme, daca le mai produc sau nu!

 

 WW

Surse:

Multumesc unui foarte bun prieten pentru ajutorul acordat la realizarea acestui articol.

Bioterorismul –Andrew Lloyd.

Revista Fortelor Terestre.

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_CHIMICE.pdf

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf

www.ecomagazin.ro/razboiulbiologic-vechi-de-3000-de-ani/

ro.wikipedia.org/wiki/Unitatea_731

www.brad.ac.uk/acad/sbtwc/…/Romanian…/Lecture_No_2_RO.ppt

Surse poze: Wikipedia –Enciclopedia Libera; Internet.


 

Documentare: Typhoon, mandria Flotei ruse de submarine strategice!

Standard

Incepem astazi o serie lunga de documentare, care vor avea in obiectiv tehnica de lupta. Nu orice tehnica insa, ci numai aceea care a facut istorie, sau promite sa faca.

Incepem cu ceva intradevar deosebit, din cam toate punctele de vedere: cel mai mare submarin construit vreodata, cel mai tehnologizat aparat militar construit de sovietici, pumnul nuclear al URSS si acum al Rusiei: puternicul si impunatorul Typhoon!

 

Sper sa va placa!