Arhivele lunare: februarie 2012

Poze Imperial War Museum din Londra III

Standard

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poze puse la dispozitia blogului de Vali. E, recunosc cu invidie, ceva mai talentat decat bine. 🙂

Reclame

Smart Defense in Croatia

Standard

Desi in urma cu cateva luni se gandeau serios sa-si prelungeasca resursa la MIG-21, poate chiar sa mai achizitioneze din Ucraina cateva examplare, in acest moment se pare ca le-a cam trecut croatilor dorul si nostalgia dupa MIG-21 in general si dupa tehnica ruseasca in special.

Cum americanii o tin una si buna cu Smart Defese-ul lor, Croatia a inceput sa vireze din nou spre ideea mai veche de achizitie, daca nu comuna, macar a aceluiasi tip de aparat cu vecinii si aliatii lor. Mai exact surse guvernamentale de la Zagreb, amintite de Defender.hr, apropiate de Presedentia Croata, spun ca apararea spatiului aerian national nu va fi lasata in seama NATO.

Mai mai munlt decat atat, se da ca sigura o decizie de achizitie pentru acest an.

Dar Croatia se gandeste la o achizitie de avioane F-16 Block 15, modernizabile undeva la 10 milioane de dolari bucata, in devafoarea unor aparate noi. Ei merg pe ideea de mentenenta mai ieftina si antrenamente comune. Daca partea cu antrenamentele o inteleg, nu sunt foarte sigur ca un F-16 Bk 50/52 este foarte compatibil cu un Block 15. Oferta de aeronave F-16 Bk 15 pare sa vina pe canale diplomatice americane si se refera la aparate din stocul Olandei.

Astfel aeronavele, oferite de Olanda, sunt in acest moment in conservare, nemodernizate si fara Mid-Life upgrad, efectuat, insa sunt ieftine. Nu s-a precizat numarul de aparate pe care croatii il au in vedere pentru achizitie, insa suma de 10 milioane/aparat modernizat se pare ca include si formarea pilotilor si un pachet de piese de schimb.

F-16A, Block 15, al Fortelor Aeriene Olandeze, deasupra Islandei

FOTO: f-16.net

 

Sursa: Defender.hr

 

 

Multirolul si optiunile Romaniei

Standard

Deoarece discutiile continua desi se spune ca decizia a fost luata cu privire la tipul de avion multirol ce va intra in  inzestrarea Fortelor Aeriene Romane, voi incerca sa prezint mai jos variante care ar putea rezulta dupa ce contractul de achizitie initial a fost semnat.

Ceea ce este de netagaduit este faptul ca in domeniul aviatiei de lupta, ca si in orice alt domeniu militar, Romania trebuie sa fie capabila sa asimileze o tehnologie pentru a produce in serii de peste 100 de bucati avionul multirol sau sa achizitioneze, cu offset pe masura,  aeronave care sunt produse in serii mari, pentru a beneficia de inlocuirea lor rapida sau de cresterea in termen foarte scurt a numarului aeronavelor disponibile in situatii de lupta.

In continuarea materialului “Multirolul construit in Romania” as dori sa dezvolt putin 2 variante, altele decat filiera Saab Gripen:

  1. Pe filiera Lockheed Martin, anuntul aparitiei modelului V a facut o oarecare valva, insa multe dintre dotarile sale nu au fost inca facute publice in detaliu, ridicand si mai multe semne de intrebare.

Este foarte probabil ca acest model sa nu cumuleze toate dezvoltarile facute pentru modelul Block 60 al Emiratelor si pentru F16 Super Viper oferit Indiei.

F16U – proiect initial al Block 60 –

 

F16 Block 60

 

F16 Super Viper – India

Din punctul de vedere al Romaniei, inca nu este foarte clar daca se ramane pe optiune initiala BL52+, si ea neconfirmata de o licitatie si prezentarea punctajului pe un caiet de sarcini, sau daca se trece catre F16V.

Pe de alta parte, o optiune de comanda viitoare de un plus de cateva zeci de bucati fata de cele 48 comandate initial, la fel cum a procedat Polonia, ar deschide perspectivele pentru crearea unei variante dedicate Romaniei, asa cum a fost oferit Indiei, impreuna cu un anumit transfer tehnologic.

Daca s-ar da libertatea de a se proiecta un model F16 specific pentru Romania, o lista interesant de analizat pentru modificari ar fi:

  • Motorul Block 60 General Electric F110-GE-132 de 32,500 lbf (144 kN), mai puternic decat cei 80 kn ai motorului Volvo Aero RM12 de pe Gripen C/D.
  • Prize de aer modificate la nivelul modelului  F16DSI/F35 (Diverterless Supersonic Inlet), sau o solutie cu 2 prize DSI, mai mici, retrase sub aripi, dupa modelul AIDC Ching-Kuo: http://www.codeonemagazine.com/gallery_slideshow.html?gallery_id=84

F16DSI – Diverterless Supersonic Inlet

  • Un tren de aterizare mai robust, pentru a putea ateriza mai usor si pe piste sumar amenajate
  • Radarul AESA, unul din principalele dotari pentru a rivaliza cu Saab Gripen NG
  • Reducerea costurilor de intretinere si cu piese de schimb, pentru a face cat mai competitiva ora de zbor
  • Cresterea capacitatii de stocare a combustibilului si a masei utile, prin adoptarea unei solutii apropiate de prototipul F16XL/F16U/Falcon2000, care ar avea mai mult spatiu pentru combustibil si poate n-ar mai fi nevoie de rezervoarele de pe fusel, reducand semnatura radar frontala a avionului. La o aripa asemanatoare cu XL, F16 ar putea fi mult mai stabil aerodinamic la viteze supersonice, ar putea transporta cu 82% mai mult combustibil, putand duce o incarcatura de lupta dubla la o distanta cu 40% mai mare, cu acelasi motor, bineinteles! Numarul de puncte de acrosaj urca la 27.

  • Piloni conformi (retrasi) pentru 4-6 rachete AMRAAM-120 cu raza lunga
  • Adaugarea unor aripioare de ghidaj in  apropierea carlingii, pentru cresterea manevrabilitatii (asemanator cu IAI-KFIR-ul israelian)

IAI LAVI

  • Compatibilizarea cu sistemele de arme, inclusiv israeliene, aflate in dotarea armatei romane sau prevazute in planul de inzestrare;

Tinand cont de majoritatea acestor modificari, o varianta plauzibila ar fi cea de mai jos (unii vor recunoaste modificarea unei schite de pe un forum ce dezbatea varianta propusa Indiei), varianta ce sper sa nu-i lase indiferenti nici pe fanii Gripen:

In continuare, alte idei mai greu realizabile, deoarece ar necesita modificari mai substantiale ale procesului tehnologic si anumitor componente, probabil la un pret deocamdata prohibitiv pentru Romania, ar putea fi:

  • Instalarea unui motor cu tractiune vectoriala si capacitate de croaziera supersonica, ca si optiuni ulterioare de upgrade – vezi F16 VISTA

F16 VISTA

  • Modificari ale sectiunii frontale, pentru reducerea amprentei radar, dupa modelul F35
  • Modificarea ampenajului vertical si eventual inlocuirea cu 2 ampenaje mai mici, in V, ca in desenul de mai jos, tot pentru reducerea semnaturii radar:

  • Avionica compatibila cu cea de pe F35
  1. O optiune putin comentata, mai ales in contextul relatiilor diplomatice reci de acum, ar fi o achizitie a unui numar redus de Rafale, in pachet cu constructia sau/si modernizarea sub licenta a cel putin 60 de aparate Mirage 2000, aduse la ultimul standard de avionica interconectabil cu cel de pe Rafale. Acesta ar fi un mix de multirol/avion de superioritate aeriana similar cu cel al Poloniei: F16/Gripen + MIG29/Typhoon Eurofighter/F15, in raport numeric de 70% versus 30%.

Un binomaj de dorit si in spatiul aerian al Romaniei: Rafale si Mirage2000

  • In acest moment, tehnologia Mirage2000-5 Mark 2 este cea mai compatibila si mai ieftina spre a fi asimilata in industria aeronautica romaneasca, motorul SNECMA M53-P2 de 95kn, desi mai vechi, fiind un concept foarte robust si ieftin de exploatat, la o putere similara cu cea a motorului de pe Gripen NG.

Mirage2000– 9/5 Mark 2 al Emiratelor Arabe

  • Exista posibilitatea ca acest motor, in varianta fara postcombustie, la cei 64 de kn, sa fie utilizabil pentru un avion de antrenament supersonic/sprijin apropiat. Dezvoltat in continuare in varianta cu postcombustie, motorul ar putea probabil ajunge la 120-130kn, similar cu motoarele de pe F16.
  • Avantajul acestei variante, pe langa faptul ca francezii sunt mai deschisi in acordarea de transfer tehnologic important, ar fi constituirea Romaniei in  partener al Frantei in Europa, pentru dezvoltari ulterioare si chiar aparitia unui avion comun de antrenament sau chiar al unui succesor monomotor al Mirage2000/Rafale precum si a altor programe tehnologice militare sau civile.

NoviAvion – proiectul yugoslav al unui monomotor similar Rafale

  • Oare cum ar arata reactivarea unui program de talia MIRAGE4000, rival al F15Eagle, cu tehnologie mai moderna decat cea de pe Rafale??!!

Mirage 4000

Revenind la Mirage 2000, pretul initial putin mai redus (45-55mil$/bucata?) decat F16, la performante apropiate de ale F16 BL52 (chiar mai bune in misiuni aer-aer), ne-ar permite in cazul unui buget identic constructia/modernizarea si operarea unui numar mai mare de aparate decat in cazul F16. Costul de operare al Mirage2000 este estimat la 2700$/ora, la F16C la 3600$/ora iar la Gripen 2000$/ora. Mai multe date interesante, care fac Mirage2000 competitiv, pe: http://www.mirage-jet.com/AIRFRAME/MAINTE_1/mainte_1.htm

Industria noastra de aparare a fost construita pe vremuri majoritar cu licente frantuzesti si specialistii, cati au mai ramas, cam pe acest calapod s-au format.

Daca am intra intr-un program Mirage2000, cu sprijin francez (licenta Mirage 2000-5 Mark 2 si upgrade de compatibilitate cu Rafale) si israelian (avionica, arme si poate modificari ampenaje gen IAI KFIR-Mirage5), le-am reface resursa de zbor la cele second-hand, cu upgrade la motoare, la sarcina acrosata si la sistemele de avionica si radare, am obtine un avion destul de performant. Acest program ar putea reprezenta un offset la achizitia de 15-20 de avioane Rafale.

In plus, ar putea redeschide colaborari pentru mai vechi:

  • modernizare/productie de elicoptere Super-Puma sau alte modele mai mici, cum ar fi un Gazelle2/Ecureuil, de care am avea nevoie sa inlocuim IAR 316 Alouette2, vezi articolul “IAR S.A. Brasov – o situatie fara iesire?”
  • radare si sisteme de rachete aer-aer, aer-nava, sol-aer, aer-sol, la care francezii sunt renumiti
  • upgrade la TR85M2, sau un nou tanc, din experienta Leclerc
  • vehicule blindate
  • industria de automobile
  • negocierea unui lot de 2 fregate Fremm, dintre cele la care Italia va renunta
  • trenuri de mare viteza
  • tehnologie pentru centrale nucleare

… plus multe alte colaborari la care nu ma gandesc acum.

Evident, am avea multe de castigat, dar politicul face deocamdata putin probabil un astfel de demers… sau poate nu?

  1. Poate exista si o varianta combinata a celor 2 optiuni de mai sus, in sensul F16/Gripen + Rafale/Typhoon/F15, in proportia descrisa anterior, dar in acest caz ar fi nevoie macar de o aliniere a celor 2 aparate la nivelul avionicii si motoarelor, pentru a face exploatarea si coordonarea cat mai simple. Spre exemplu, daca se pleaca pe varianta F16+F15, ultimul model ar trebui sa aiba electronica aliniata la aceleasi standarde si motoarele identice… Stiu ca Israelul a avut astfel de programe de uniformizare a dotarilor

F15-Eagle J

 

Typhoon

Nici reactivarea si modernizarea unui pachet de 35-40 de Mig29 la varianta Sniper+, pentru a zbura inca 10-15ani alaturi de F16, nu este o alternativa de lepadat, avand insa nevoie de o remotorizare pentru a elimina deficientele motoarelor standard. De asemenea este nevoie de achizitionarea la pret redus a unui numar de 25 aparate second hand, dintre cele stocate de alte state din regiune.

MIG 29 slovac

Sau poate nu ne vom permite decat standardul chinezesc al J-10, insa nu ma indoiesc ca ar veni cu un offset ce cu greu ar putea fi egalat de vreo alta tara. Insa in relatia cu China, Romania inca nu si-a invatat lectia!

Cel mai probabil este sa obtinem 48 de bucati de F16BL52+ sau, in cazul fericit – versiunea V, si sa speram la un offset decent, militar si civil!

Si poate peste alti cativa ani – F35

Si un program romanesc care promite – IAR111!

Doamne ajuta!

Marius Zgureanu

Batalii care au schimbat lumea-Pearl Harbour

Standard

USS Arizona, BB-39

FOTO: http://www.ibiblio.org

Atacul prin surprindere al japonezilor asupra insulei Oahu, baza Flotei SUA din Pacific, din 7 decembrie 1941, a schimbat lumea. Si a adus o noua superputere pe harta.

Un imens soc pentru americanul de rand, probabil nu la fel de mare pentru conducerea SUA. Desi americanii numesc respectiva zi ca fiind, “Ziua Infamiei”, ei nu sunt totusi chiar nevinovati. Jugul sanctiunilor economice aplicate Japoniei, au facut ca Imperiul Soarelui Rasare sa nu prea aiba de ales.

Dar haideti sa vedem exact cat de mult a contat, in economia razboiului din Pacific, pierderile americane din acea zi.

Practic Flota SUA a pierdut:

-un singur cuirasat, Arizona, celelate patru avariate au fost reparate si s-au intors in serviciu operativ

-crucisatoare, trei avariate, toate reparate

-distrugatoare, trei avariate, toate trei reparate

-avioane distruse 190, avariate, dar reparate 155

-2400 de morti.

Problema japonezilor a fost faptul ca nu au reusit sa prinda la ancora nici un portavion american si astfel au bombardat nave care oricum nu contau si nu au contat prea mult in timpul razboiului.

USS Enterprise, CV-6, cea mai decorata nava americana din WW2

FOTO: http://www.navsource.org

Asadar ce mari pierderi au avut americanii?! Sigur cuirasatele avariate au revenit in flota destul de tarziu, cu exceptia Arizonei, dar oricum razboiul din Pacific nu a fost un razboi al navelor de linie, ci un razboi al aviatiei ambarcate, sau cu baza la sol. Ar fi putut americanii, daca nu erau atacati, sa opreasca marsul triumfal al Japoniei prin Orientul Indepartat?!

Ar fi reusit ei sa opreasca armata japoneza sa cucereasca toata Peninsula Malacca, Singapore, Filipine, insulele din Pacific?! In mod sigur nu! Nu navele avariate i-a oprit pe americani, ci faptul ca in 1941 ei nu aveau practic armata, nu aveau tehnica de lupta, nu aveau pur si simplu suficienti oameni sub arme, suficiente nave construite, pentru a tine piept Japoniei.

Akagi in largul portului Kobe, 1930

 

Nava Amiral a lui Nagumo in atacul de la Pearl Harbour si Midway, aici executand exercitii. Aprilie 1942. Pe 5 iunie 1942 urma sa se scufunde in Pacific.

FOTO: Wikipedia

Deci cat de mult a contat lovitura de la Pearl Harbour?! Militar vorbind nu cred ca a contat de loc. Politic insa a fost fabuloasa si dat startul creari armatei SUA actuale. Toata America s-a ridicat, s-a pregatit, a construit…iar sase luni mai traziu, in largul coastelor unui mic atol din mijlocul Pacificului, Midway, SUA au aratat pentru prima oara Japoniei enorma greseala facuta. Si le-au scufundat spuma flotei de portavioane, comandata de acelasi amiral Nagumo.

 

Scutul antirachetă prinde contur

Standard

Forţele americane au început echiparea bazei care găzduieşte un nou radar în Turcia menit a apăra Europa în faţa unui potenţial atac cu rachete din partea Iranului, a declarat într-un interviu pentru Associated Press, comandantul Armatei SUA din Europa, generalul Mark Hertling.

 

„Avem forţe instalate la baza cu radarul din sudul Turciei”, a declarat Hertling, în interviul realizat la principalul aeroport militar din Muntenegru, situat în capitala Podgorica. Este pentru prima dată când un înalt comandant american a confirmat informaţiile că radarul NATO din cadrul scutului antirachetă – care a cauzat tensiuni între Turcia şi vecinul său musulman Iranul – a fost operaţional în ultimele săptămâni. Radarul este un element cheie în plănuitul sistem de apărare antirachetă care mai presupune instalarea altor radare de uscat şi de mare şi a unor interceptoare de rachete în mai multe zone din Europa în următorii zece ani.

 

„Nu pot vorbi decât pentru unităţile de apărare aeriană de la sol. Însă vă pot spune că suntem în coordonare constantă (n.n. – cu Marina americană şi Forţele Aeriene) şi suntem pe drumul cel bun spre apărarea antirachetă”, a spus oficialul militar.

FOTO: todayszaman.com

Acordul semnat anul trecut cu Turcia pentru staţionarea unui sofisticat dispozitiv radar pe teritoriul acestei ţări a fost considerat de oficialii americani drept cea mai importantă înţelegere privind cooperarea militară dintre SUA şi Turcia, cel mai mare membru musulman al NATO, din 2003, când Ankara i-a nemulţumit pe oficialii americani prin refuzul de a permite unei divizii de blindate să tranziteze teritoriul Turciei pentru a participa la invazia din Irak. Tensiunile dintre Occident şi Iran s-au amplificat în ultimele luni din cauza programului nuclear al Teheranului. Iranul neagă acuzaţiile Occidentului conform cărora încearcă să dezvolte arme atomice şi spune că scopul programului său nuclear este să producă energie şi izotopi medicali.

 

SUA susţin că scutul de apărare antirachetă urmăreşte să contracareze ameninţarea balistică a Iranului. În afara radarului din Turcia, scutul va conţine rachete de interceptare staţionate în România şi Polonia, patru nave cu capacităţi de apărare antirachetă la Rota, în Spania, şi un sediu operaţional în Germania. Radarul în bandă X din Turcia este parte a unui sistem menit a intercepta rachete cu rază scurtă şi medie la înălţimi extrem de mari. Radarul este situat la o bază militară din apropiere de Kurecik, un oraş la circa 700 de km vest de frontiera cu Iranul. „Din perspectiva Armatei, planurile de apărare antirachetă se desfăşoară conform calendarului stabilit”, a spus Hertling.

 

Situat în localitatea Malatya, aproximativ 400 de mile sud-est de capitala ţării, radarul este deservit de personal turc şi american, a menționat și un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe de la Ankara, citat de CNN.

 

Articol preluat din Capital

 

FRANTA SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

   In februarie 1952, au inceput negocierile pentru tratatul CDE (Comunitatea Defensiva Europeana), in cadrul careia Jean Monnet (unul dintre responsabilii refacerii economiei franceze dupa razboi si cel care a creat in 1951 “Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului” ce cuprindea: Franta, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg –comunitate cunoscuta si sub denumirea de “Cei 6”) a propus crearea unei Armate Europene in cadrul comunitatii defensive europene. Comunitatea, in virtutea intensificarii “razboiului rece” a inceput sa dea o importanta tot mai mare Germaniei occidentale in ceea ce priveste contributia la apararea Europei de Vest.

Insusi cancelarul vest-german, Konrad Adenauer, a reusit sa-i convinga pe ministrii de externe ai Aliatilor, sa nu impuna masuri discriminatorii Germaniei Federale. Si asta, spre nemultumirea Frantei care inca de atunci visa sa-si reia statutul de mare putere europeana, pe care il avusese inainte de 1940, in conditiile in care reconcilierea franco-vest-germana facuse un mare pas inainte prin “Planul Schuman” conceput de catre…Jean Monnet!

Drept urmare, restrictiile asupra viitoarelor activitati nucleare vest-germane (sa nu uitam ca Germania nazista avusese un program nuclear, si vom vedea asta in cursul acestui articol), sau limitat la mentinerea unei productii de maxim 500 de grame de plutoniu pe an –limitare ce ulterior s-a raspandit asupra tuturor celor sase parteneri. Ca Franta n-a respectat aceasta limitare, este o alta poveste!

In concret, intelegerea suna cam asa: tara care dorea sa depaseasca aceasta limita de productie, trebuia sa obtina autorizatia organului de conducere al CDE, si in principiu o obtinea automat, dar numai pentru scopuri civile. Insa, textile si prevederile tratatului erau departe de a fi clare si juristii nu puteau sa cada de acord in interpretarea tratatului si a protocoalelor aditionale. Si asta spre “marele necaz” al Frantei, fiindca iata ce spunea secretarul general, ambasadorul Parodi: “Intai am legat de maini Germania Federala, pe urma, in numele egalitatii, ne-am legat pe noi, care apoi ne-am creat singuri dureri de cap incercand san e dezlegam!”. Dreptate n-avea insa, fiindca ministerele franceze ale apararii si afacerilor externe, participante la negocierile pentru CDE, nu au consultat niciodata CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica) si nici nu l-au informat ca toate sau o parte din clauzele propuse de proprii lor experti pentru mentinerea abstinentei nucleare a Germaniei de Vest, ar putea fi aplicate programului atomic al Frantei, mizand pe principiul ca “cel ce nu vede si nu stie, traieste o mie de ani in pace”.

Si au procedat bine, fiindca cel putin virtual, aplicarea tratatului ar fi impiedicat Franta sa aiba un program nuclear militar, deoarece ar fi avut nevoie de acordul tuturor partenerilor, chestiune pe care francezii nici nu vroiau sa o ia in calcul. De altfel, proiectul apararii comune a si cazut, nefiind acceptat tocmai de catre…Franta!

In continuare, este necesar sa facem o paranteza, pentru a vedea de ce Franta s-a opus cu inversunare ca Germania sa-si continue programul nuclear, dar si pentru a vedea unde s-a situat aceasta din urma cu cercetarile in acest domeniu, atat inainte de razboi, dar mai ales in timpul acestuia.

Interesant este faptul ca programul nuclear german, a fost orientat initial spre obtinerea de energie nucleara, luand o turnura militara mai ales dupa atacarea URSS, cand germanii au avut in vedere posibilitatea de a izola uraniu-235 pentru a face un exploziv. Au considerat insa aceasta intreprindere prea dificila si au abandonat idea, dar exista surse care spun ca lucrurile n-au stat asa, ei reusind a fabrica si testa, cu putin timp inainte de sfarsitul razboiului, o bomba radiologica. Iata ce se vehiculeaza in acest sens, desi parerile specialistilor sunt pro si contra unei asemenea reusite din partea germanilor.                Potrivit surselor militare sovietice, dar si occidentale, cercetatorii nazisti ar fi testat arme nucleare in ultimele luni ale celui de-al doilea razboi mondial, fiind la doar cateva luni distanta de obtinerea unei operationale transportabila de catre faimoasa racheta V-2 (bombardiere capabile de asa ceva n-aveau si nici superioritate aeriana. Aveau insa proiecte interesante si futuriste!), ceea ce este greu de crezut insa! Cert este faptul ca germanii au avut un reactor atomic lângaBerlin, care a functionat insa putin timp (probabil câteva zile ori câteva luni), ce se pare ca a fost capturat de catre americani in 1945.

Iata ce ne spune Rainer Karlsch in lucrarea sa, „Bomba lui Hitler”: “Am reusit sa dovedesc faptul ca nazistii au efectuat teste nucleare in Turingia si in largul Marii Baltice.” In aceasta carte, autorul, istoric german, sustine ca savantii lui Hitler reusisera sa creeze o arma nucleara de putere mica, mult inferioara celor de la Hiroshimasi Nagasaki, create si lansate de catre americani. Dupa spusele sale, germanii au desfasurat ultimul lor test nuclear pe 3 martie 1945 in Turingia, distrugand totul pe o zona de câtiva kilometri patrati si ucigând sute de prizonieri de razboi (in marea lor majoritate se pare ca erau rusi), dar si detinuti din lagarele de concentrare. Cu toate acestea, ei s-ar fi aflat inca departe de obtinerea unei arme functionale ce putea fi montata in ogiva unei V-2, existand probleme la sistemul de detonare si nu numai. Aceasta afirmatie a autorului cartii este cel putin bizara: „Nu s-a auzit absolut nimic despre acest subiect pâna in prezent deoarece un numar foarte restrâns de oameni de stiinta a fost la curent cu el si documentele privitoare la bomba atomica germana au fost confiscate de Aliati. Le-am putut gasi in arhivele britanice, americane si rusesti”. Sic!

Interesant este faptul ca istoricul german aduce in sprijinul afirmatiilor sale, o nota informativa scrisa de un spion sovietic si adresata „tovarasului Stalin, personal”, unde acesta vorbeste despre „doua explozii uriase care s-au auzit in noaptea de 3 martie”. Mai departe, autorul german, citeaza mai multi martori care au vorbit despre asa-zisa aparitie, in noaptea de 3 martie, a unei lumini extrem de puternice ce a transformat doar cateva secunde, noaptea in zi si urmata de o rafala puternica de vânt, iscata din senin. Autorul sugereaza ca acesti martorii, ar fi fost interogati prin anii ’60, de catre politia secreta din RDG, temuta STASI; carora le-ar fi declarat ca in zilele ce au urmat exploziilor, ar fi avut dureri de cap, scurgeri de sânge din nas si ameteli. Karlsch sustine dealtfel, ca a facut masuratori radiologice in zona presupuselor explozii, depistand urme de izotopi radioactivi. Care o fi adevarul, nu stim cu siguranta, dar eu am urmarit pe canalul TV History, un documentar legat de presupusa arma nucleara germana si rezultatele testelor cu aceasta, pe care vi-l recomand, fiind deosebit de interesant si incitant totodata!    Posibil ca germanii sa fi fost mai avansati in cercetarea nucleara decat s-a crezut? Greu de crezut, dar sa revenim la cercetarile nucleare germane, despre care exista date certe!

Germanii, cel putin pentru inceput, si-au concentrat eforturile in realizarea “masinii cu uraniu”, bazata pe reactia in lant controlata, pe care credeau ca ar putea-o folosi intr-un motor generator de electricitate. Credeau, de asemenea eronat, ca aceasta “masina” ar putea fi folosita ca exploziv daca reactia ar fi accelerata. Se pare ca nu stiau inca nimic despre formarea plutoniului! Pare, fiindca cele descrise mai sus, lasa a se intelege cu totul altceva.

Astfel, germanii au conchis ca o bomba atomica veritabila nu ar putea fi confectionata in cativa ani, nici macar de catre Aliati, ceea ce era o grava eroare, benefica din fericire pentru cursul razboiului! Ce ar fi fost dacaGermanianazista obtinea prima bomba atomica, nici nu vrem sa ne gandim; nici macar la modul “ce-ar fi fost daca…”! Cercetatorii germani au urmat aceeasi linie ca francezii, ale caror lucrari le erau cunoscute inca din 1940.

Astfel, pentru “masina” lor, s-au orientat spre un sistem bazat pe uraniu si apa grea. Apa grea, era furnizata de uzina norvegiana Norsk Hydro ce a fost distrusa de Aliati in doua randuri: prima data de catre un comando britanic format din militari norvegieni refugiati in Anglia, iar a doua oara de un bombardament aerian britanic (dupa ce fusese repusa in functiune de catre germani, dar la o capacitate de productie mult diminuata in urma primului raid). Intr-un final, germanii n-au mai avut posibilitatea de a o repune in functiune si ca urmare productia a fost abandonata pana la sfarsitul razboiului.

Cu toate acestea, efortul imens al Germaniei de a reconstrui uzina in urma primului raid, cel de comando, a convins Aliatii ca inamicul dadea o mare importanta programului nuclear –cel putin, asa credeau! Chiar si germanii aveau informatii –putine, este adevarat- in legatura cu eforturile americane de obtinere a bombei atomice (sovieticii, stiau chiar totul!), dar nu le-au luat in serios, fiind convinsi de faptul ca o bomba nu se poate face la repezeala (ei se gandeau la un termen de cel putin 7-10 ani, in conditiile in care ai tot ce-ti trebuie!). Sau inselat insa amarnic cu privire la capacitatile si potentialul Americii, asa cum dealtfel au facut-o si japonezii! Faptul ca au gandit ca daca “ei” nu pot, atunci nici “ceilalti” nu-s in stare, a fost benefic pentru soarta razboiului. Mandrie germana, orgoliu, prostie ori dezinformare (daca ne gandim la cele spuse de catre istoricul german, Rainer Karlsch), nu stim cu certitudine! Si mai ciudat este faptul ca germanii credeau ca prin cercetarea nucleara, americanii incearca sa-si asigure avantaje comerciale pentru perioada postbelica; concluzie la care ajunsesera serviciile de informatii germane –total eronat, fiindca SUA urmareau de fapt puterea militara si scurtarea razboiului. Ne intrebam, cum oare au putut germanii sa creada o asemenea bazaconie; cum oare au putut serviciile lor de informatii sa faca o asemenea greseala? Sa fi fost acestea dezinformate sau analistii lor au gresit? Posibil! Cert este doar faptul ca americanii si-au intensificat eforturile in ceea ce priveste inarmarea nucleara, iarGermaniaa continuat doar sa “cocheteze” cu aceasta idee. Fiindca abia in 1945, cand in sfarsit au patruns pe teritoriul acestui stat, Aliatii au avut dovada finala ca, contrar tuturor temerilor, germanii erau cu cativa ani in urma lor si ca nu atinsesera macar stadiul primei reactii in lant, realizata in SUA la sfarsitul anului 1942.

Pe de alta parte, germanii dadusera rachetelor V-1 si V-2 o prioritate pe care n-au considerat-o necesara pentru uraniu. Rachetele balistice intercontinentale si rachetele de croaziera sunt rezultate directe ale activitatii si realizarilor germane in domeniu. Ca Germania a fost cu mult inaintea Aliatilor in domeniul rachetisticii (sa nu uitam ca V-1 “bomba zburatoare” lovea la 250 km, iar V-2 la 320 km si urca la o inaltime de 88 km! Absolut impresionant, ceea ce a facut ca atat SUA cat si URSS sa o “copieze” dupa razboi) nici nu mai incape vorba! Ca savantii si inginerii germani au contribuit involuntar la armele atomice si vectorii purtatori de astazi, prin asigurarea unui mijloc de transport (racheta) ce le face teoretic, greu de combatut, nu-i nici o indoiala! Sa revenim insa, la perioada postbelica si Franta, mai bine spus pe data de 23 octombrie 1954.

La aceasta data au fost incheiate la Paris o serie de acorduri, cunoscute sub denumirea de “Acordurile de laParis”. Aceste acorduri au pus bazele Uniunii Europei Occidentale (UEO), care cuprindea pe “Cei 6” si Marea Britanie, largindu-se tratatul de la Bruxelles din 1948, care grupa aceleasi tari, cu exceptia Germaniei occidentale si Italiei. Cancelarul german Adenauer, a carui tara isi recastigase libertatea de actiune in domeniul atomic civil (sub control strict insa), a fost convins sa promita oficial si solemn ca Germania occidentala se va abtine de la producerea oricarei arme nucleare pe teritoriul ei. Adenauer, intr-o scrisoare adresata UEO, defineste armele atomice intr-un mod foarte riguros, incluzand orice substanta existenta sau produsa pentru astfel de arme. Plutoniul si uraniul imbogatit cu mai mult de 2,1% (uraniul 235) fiind vizate de aceeasi definitie, asa ca productia lor a fost interzisa in Germania, desi in scrisoare exista o fraza contradictorie care stipuleaza, printre altele, ca produsele folosite numai in scopuri civile trebuie excluse din aceasta definitie. Interesant este faptul ca cel care a obtinut renuntarea Germaniei la o eventuala inarmare nucleara, a fost nimeni altul decat Mendes France, care considera totusi ca nu putea fi mentinuta mai mult de 15 ani. Prea destul ca Franta sa-si recapete statutul de mare putere europeana (la care visa) si…atomica!

Opinia lui Mendes France a fost confirmata cativa ani mai tarziu in ceea ce priveste “materialele interzise”, pentru ca, in 1970, Republica Federala Germania a pus in functiune o mica uzina de extractie a plutoniului si s-a alaturat Marii Britanii si Olandei intr-un proiect ce viza producerea de uraniu imbogatit. Franta totusi nu s-a “plans”, fiindca deja obtinuse tot ceea ce-si dorise –statutul si arma nucleara! Ea este astazi, unica putere europeana continentala ce detine arme nucleare, iar Germania cu siguranta, daca si-ar dori asta, ar putea la randul sau sa produca asemenea arme, desi este semnatara a “Tratatului de Neproliferare” din iunie 1968.

 

 WW

 

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

 

ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: TUNURILE ANTITANC (1)

Standard

  Tunurile antitanc au aparut in Armata Romana nu cu mult inaintea inceperii WW II, in anul 1936 –PUTEAUX, SCHNEIDER si BOHLER- aceasta ajungand sa detina la momentul intrarii in marea conflagratie, 24 de plutoane de tunuri AT, cu aproximativ 200 de guri de foc (putine si ineficiente in fata tancurilor T-34, ce incepusera sa apara intr-un numar din ce in ce mai mare pe front, dupa anul 1940).

Printre primele asemenea guri de foc din dotarea Armatei Romane s-a numarat si tunul PUTEAUX, calibrul 25 mm, de fabricatie franceza, model 1937. Tunul avea cateva caracteristici interesante, chiar revolutionare pe atunci, precum: frana de gura cu ascunzatoare de flacara si un arc recuperator dispus pe exteriorul tevii; putea fi suspendat pe timpul tragerii pe o placa de baza dispusa sub afet sip e cele doua sape.

Tunul PUTEAUX era deservit de catre doi militari si a fost folosit de catreRomaniapana in anul 1942, cand era deja depasit de evolutia blindatelor si a blindajului. Tunul avea urmatoarele caracteristici: calibrul 25 mm, 72 calibre; lungimea tevii 1800 mm; greutate 300 kg; inaltimea la scut 1100 mm; cadenta maxima 25 lovituri/minut; viteza initiala a proiectilului 920 m/s; unghi de tragere orizontal de 60 grade; unghi de tragere vertical de la -5/+5 grade; blindaj strapuns 40 mm, la o distanta de 500 m; bataia maxima 3450 m.

Un alt tun antitanc cu care Romania a intrat in razboi a fost BOHLER, calibrul 47 mm, model 1935, de fabricatie austriaca, ulterior germana. Acest tun avea si el cateva caracteristici revolutionare, putand fi dezmembrat in parti componente, usurand astfel transportul, dar si utilizarea in lupta. Datorita acestei caracteristici, tunul a fost folosit masiv de catre vanatorii de munte romani alaturi de infanterie, incepand cu anul 1941. Tunul avea profil redus, posibilitatea de demontare a rotilor, placa de baza sub afetul inferior (aceasta sporea precizia tragerii prin fixarea in trei puncte) si precizie buna. Cu toate acestea, tunul era deja depasit de noile blindaje aparute la tancurile sovietice in 1941, ajungand sa fie folosit doar ca arma de sprijin a infanteriei folosind proiectile explozive cu bataie maxima de 7000 m.

Tun AT Bohler, calibrul 47mm, model 1935

Tunul AT BOHLER, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 47 mm; lungimea tevii 1680 mm; greutatea in mars 315 kg; viteza initiala a proiectilului 630 m/s; greutatea proiectilului perforant 1,4 kg; unghi de tragere orizontal de 62 grade; unghi de tragere vertical de la -15/+56 grade; blindaj strapuns 43 mm, la o distanta de 500 m. Aceste tunuri erau tractate si cu autoturisme HORCH, fiind utilizate in acest mod si de catre Armata Romana.

Armata Romana a avut in dotare si tunul AT BREDA, calibrul 47 mm, model 1935. Acesta a fost printre primele tunuri AT achizitionate de catre Armata Romana, fiind de fapt varianta italiana a tunului german BOHLER de acelasi calibru, si s-a aflat in dotarea companiilor de armament greu de la regimentele de infanterie, cel putin in prima parte a razboiului (in vara lui 1942, inca era utilizat in campania antisovietica).

BREDA, avea performante asemanatoare varului sau german, dar folosea si un proiectil italian original, cu calitati antitanc foarte bune, bazat pe un efect special numit “Effetto Pronto” (dupa cate se pare, era un proiectil asemanator munitiilor HEAT –nu se stie insa daca Armata Romana a utilizat si ea acest proiectil).

Tunul AT SCHNEIDER, calibrul 47 mm, model 1936, a fost si el unul dintre tunurile achizitionate de catre Armata Romana inainte de WW II. Aceasta achizitie a fost greoaie si marcata de scandal, fiindca desi se lansase o comanda firmei franceze producatoare de 40 de asemenea baterii (inca din 1936), la inceputul anului 1937 nu se livrase nici macar un tun! Expertii militari considerau atunci ca Armata Romana, avea un necesar de cel putin 300 de piese (cate 12 piese pentru cele 25 de divizii); intr-un final aceasta ajungand a avea in componenta sa cate o baterie antitanc de 47 mm (6 piese) si un pluton (6 piese) in compunerea companiei de armament greu de la regimentele de infanterie. Mult, mult prea putin! Si asta va iesi in evidenta in curand, pe timpul campaniei antisovietice.

SCHNEIDER, avea caracteristici oarecum asemanatoare cu tunurile AT BOHLER si BREDA de acelasi calibru, avand o greutate de 628 kg si o bataie maxima de 6700 m. Interesant este faptul ca o parte dintre aceste tunuri, au fost fabricate la uzinele “Concordia” din Ploiesti, fiind tractate de catre seniletele “MALAXA tip UE” (126 de vehicule fabricate la uzinele “Rogifer” –Bucuresti, intre anii 1939-1941, sub licenta franceza “Renault UE”).

Un tun AT utilizat masiv de catre Armata Romana in campania antisovietica, a fost BOFORS, calibrul 37 mm, model 1936, de fabricatie suedeza. Multe dintre aceste tunuri, peste 550 exemplare, au provenit de la armata poloneza, fiindu-ne vandute de catre germani).

Tunul AT BOFORS, avea o constructie monobloc cu inchizator semiautomat, cu pana verticala si o mica frana de gura, afet pe doua roti cu genti metalice si anvelope de cauciuc, scut metalic de 5 mm ce proteja servantii, inclusiv doua banchete laterale pentru acestia. Utiliza proiectile explozive si perforante cu trasor si s-a aflat in dotarea celor sase brigazi de cavalerie la compania antitanc: 20 de tunuri la motorizate si 14 tunuri la cele hipo; precum si la companiile de armament greu din regimentele de infanterie (cate un pluton cu sase piese).

Dupa campaniadin 1941, regimentele de infanterie aveau la companiile de armament greu cate trei plutoane de tunuri BOFORS, cu cate sase tunuri (18 piese).

Tunul AT BOFORS avea urmatoarele caracteristici: calibrul 37 mm; lungimea 3040 mm; inaltimea 1030 mm; lungimea tevii 1739 mm, L/45; regimul de foc 12 lovituri/minut; greutatea in mars 370 kg; viteza initiala a proiectilului 870 m/s; greutatea proiectilului exploziv 1,4 kg; unghi de tragere orizontal de 50 grade; unghi de tragere vertical de la -10/+25 grade; blindaj strapuns 30 mm; bataie maxima de 6500 m.

Un tun AT mult superior, ce era cu adevarat eficient impotriva tancului sovietic T-34 (blindaj de 45 mm), a fost PAK-38, calibrul 50 mm, model 1938. Acesta folosea un proiectil perforant cu miez de tungsten AP-40, cu putere marita de patrundere in blindaj, facand praf si pulbere un T-34, aflandu-se aflat in dotarea Armatei Romane din luna martie 1943 (110 piese, cate sase la companiile anticar de la 12 regimente de infanterie si cavalerie; 38 de piese la grupurile de VM din Crimeea si Caucaz), dar intr-un numar insuficient fata de puhoiul de tancuri sovietice.

PAK 38, calibrul 50mm

Interesant este faptul ca acest tun a ramas in dotare pana in anul 1954, cand a fost inlocuit cu tunuri sovietice de calibrul 57 mm. Tunul se manevra usor avand roata suplimentara care se inlatura pe timpul tragerii, afetul fiind fabricat si din aliaje usoare alaturi de otel (duraluminiu). Avea scuturi metalice curbate si cu inaltime mica (1,05 m), teava lunga de 60 calibre, inchizator de tip semiautomat, suspensie pe bare de torsiune si frana de gura.

PAK-38, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 50 mm; lungimea tevii 3000 mm, 60 calibre; greutatea in mars 1062 kg; greutatea pentru lupta 1000 kg; viteza initiala a proiectilului 1198 m/s; greutatea proiectilului exploziv 2,25 kg; unghi de tragere orizontal de 65 grade; unghi de tragere vertical de la -8/+27 grade; blindaj strapuns cu proiectilul AP-40, 101 mm, la o distanta de 740 m.

Armata Romana a mai avut in dotare si varianta PAK-40, ce a aparut in inzestrare odata cu PAK-38, fiind insa superior acestuia. PAK-40 a fost considerat unul dintre cele mai bune tunuri AT din WW II, fiind capabil sa traga o gama larga de proiectile: perforant cu forma alungita; perforant cu miez de tungsten; exploziv –putea fi folosit si ca tun de camp. Putea distruge blindaje de 98 mm de la o distanta de 2000 m si blindaje de 154 mm de la 500 m, fiind unul dintre putinele tunuri eficiente impotriva mastodontilor sovietici (exceptand tancul IS-2) pe care le avea pe atunci Armata Romana.

PAK 40

PAK-40, avea diferente majore fata de fratele sau mai mic, PAK-38: greutate crescuta cu 500 kg; scuturi drepte; garda redusa la sol ceea ce facea ca piesa sa se impotmoleasca frecvent; mobilitate scazuta –pe teren desfundat nu putea fi manevrat decat prin interventia unui tractor de artilerie, ceea ce punea mari probleme soldatilor romani (fiindca tractoarele erau in numar mic in dotare).

PAK-40, chiar daca era o piesa grea, avea o acuratete a loviturii remarcabila, cuprinsa intre: 71-99%, la 1000 m cu proiectil cu miez de tungsten; 58-98% cu proiectil perforant standard. Tunul avea deasemenea un scut innovator, inclinat si dublat, unic la vremea proiectarii sale; profil redus, ceea ce avantaja camuflajul, de numai 1,25 m inaltime; o buna stabilitate; marime si viteza impresionanta a incarcaturii de lovire: 933 m/s pentru proiectilul perforant standard de 6,8 kg, 548 m/s pentru proiectilul exploziv HE de 5,74 kg.

Tunul s-a aflat in dotarea companiilor anticar ale diviziilor din Caucaz, alaturi de PAK-38, cate 12 piese. Un numar insuficient dealtfel pentru a putea avea o influenta majora asupra eficientei trupelor romane impotriva blindatelor sovietice (un impediment major al Armatei Romane pe toata durata razboiului –lipsa tunurilor AT performante si intr-un numar suficient), si avea urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungimea tevii 3450 mm, L/46; lungimea tunului 6200 mm; greutatea pentru lupta 1425 kg; greutatea proiectilelor cuprinsa intre 3,18-6,8 kg; unghi de tragere orizontal de 65 grade; unghi de tragere vertical de la -5/+22 grade; blindaj strapuns la unghi de 0 grade la 500 m: 132 mm, cu proiectil perforant standard si 154 mm cu proiectil cu miez de tungsten; bataia maxima: 8000 m, cu proiectil HE.

Armata Romana a folosit incepand din anul 1942 si un numar nedefinit de tunuri sovietice antitanc de calibrul 45 mm, M-42 (model 1942). Tunurile erau de captura, dar superioare celor de 37 mm aflate in uz (ulterior, 30 de tancuri R-35 au fost modificate si dotate cu tunurile sovietice de acest calibru, devenind autotunurile TACAM R-2). M-42, s-a aflat si in dotarea diviziilor mecanizate de voluntari romani “Tudor Vladimirescu” si “Horia, Closca si Crisan”, inarmate si pregatite de catre sovietici (acestea au fost dotate si cu armament german de captura); fiecare dintre acestea au sosit in Romania cu cate o asemenea baterie anticar.

M-42, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 45 mm; lungimea tevii 2867 mm; greutatea in mars 570 kg; viteza initiala a proiectilului 820 m/s; greutatea proiectilului 1,43 kg; unghi de tragere orizontal de 60 grade; unghi de tragere vertical de la -8/+25 grade; blindaj strapuns: 95 mm, la o distanta de 300 m.

Incepand cu primavara anului 1943 si in urma esecului de la Stalingrad unde Armata Romana n-a prea avut ce face in fata tancurilor sovietice in lipsa tunurilor AT in numar suficient, s-a achizitionat tunul antitanc PAK 97/38, calibrul 75 mm. Acesta a dotat companiile anticar de la cele 8 divizii aflate in Crimeea si Caucaz, fiind un tun hibrid franco-german, realizat prin montarea tunului de camp francez model 1897 (mii de asemenea tunuri au fost capturate de catre germani in timpul campaniei din 1939-1940, din Polonia si Franta) pe afetul tunului antitanc german, PAK-38. Germanii au realizat peste 3700 de asemenea piese hibrid pana la sfarsitul razboiului, ce aveau performante antitanc bune, putand strapunge blindajele tancurilor sovietice T-34 si KV din lateral, la distante sub 500 m.

PAK97/38, calibrul 75 mm

Tunul era relativ usor de manuit si deplasat, teava fiind prevazuta cu frana de gura, dar avea o cadenta de tragere redusa datorita inchizatorului de tip surub.

Tunul utiliza proiectile perforante si explozive, dar avea un camp de tragere orizontal de doar 6 grade, ceea ce nu permitea urmarirea unui tanc in miscare (un handicap major in timpul luptelor).

PAK 97/38, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungimea 4650 mm; inaltimea 1050 mm; lungimea tevii 2587 mm; regimul de foc 12-14 lovituri/minut; greutatea in mars 1270 kg; viteza initiala a proiectilului 570 m/s; unghi de tragere orizontal de 60 grade; unghi de tragere vertical de la -6/+8 grade; blindaj strapuns: aproximativ 75 mm, la o distanta de 300 m; bataia maxima 10000 m (datorita bataii mari si a capacitatii de a lansa proiectile explozive, era deseori folosit si ca tun de camp).

Nu se stie cu certitudine cate asemenea tunuri a avut in dotare Armata Romana, dare le au fost cu siguranta insuficiente, ca si alte modele din arsenalul acesteia.

O mare realizare a fost in WW II, tunul AT romanesc, RESITA DT-UDR Nr. 26, calibrul 75 mm, model 1943. Puterea de foc si precizia acestuia erau net superioare gurilor de foc straine similare, iar rezistenta si calitatea sa, l-au mentinut in dotare mult timp, fiind retras si stocat pe la sfarsitul anilor *90.

Insa, despre acesta si multe altele ce i-au urmat, atat in perioada “democratizarii socialiste sovietice” a tarii, cat si dupa anii *70, in partea a II-a.

WW    

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).