Arhive pe etichete: arme nucleare

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

La Los Alamos, vreo 20 de cercetatori britanici au participat la faza finala a elaborarii bombei, ca si la munca extrem de complexa legata de constructia ei si de perfectionarea mecanismelor de detonare, aspectul cel mai delicat dintre toate. Printre acesti savanti se aflau marele expert in explozivi, William G.Penney, si un stralucit fizician teoretician, Klaus Fuchs.

Colaborarea cu englezii a fost restabilita dupa Acordul de la Quebec. Cu toate acestea, neancrederea a persistat, si intreprinderea anglo-canadiana de la Montreal a trebuit sa faca fata unor noi dificultati.

In prima saptamana a lui ianuarie 1944, o delegatie oficiala de la Montreal, a venit la Chicago pentru a restabili colaborarea. Intalnirea, prezidata de Groves si Chadwick, reunea 24 de experti din cele doua laboratoare si, characteristic pentru componenta internationala a echipelor, erau prezente 13 nationalitati, marturie a atitudinii generoase si inteligente, dinainte de razboi, a tarilor anglo-saxone, fata de cei ce fugisera de Nazism. Recompensa acestei atitudini deschise, a constat in succesul cercetarilor nucleare.

Intalnirea, a debutat cu o discutie in contradictoriu, intre cei doi sefi de echipe, Groves si Chadwick, pe subiectul chimiei plutoniului si a metodelor de extractie a acestuia –partea americana dorind excluderea din intelegerea comuna a acestei oportunitati de colaborare (din motive lesne de inteles, fiindca astfel, englezii s-ar fi aflat mult prea aproape de crearea propriei bombe nucleare, precum si in ceea ce priveste realizarea pilelor cu apa grea. Asa ceva, nu era deocamdata, pe gustul si vointa SUA) –atitudinea SUA fiind urmatoarea: colaborarea urma sa se limiteze la domenii care ar fi putut contribui la efortul de razboi; ca urmare, deoarece proiectul uzinei americane de la Hanford pentru extractia plutoniului din uraniul iradiat –un procedeu incredibil de complicat, controlat in intregime de la distanta –fusese deja finalizat, el putea fi cu greu modificat si cu atat mai putin ameliorat prin eventuala participare britanica. De aceea, participarea britanica a fost restransa, dar pentru englezi, interpretarea deosebit de severa a Acordului de la Quebec, de catre partea americana, echivala cu refuzul transferului de tehnologie intr-unul din sectoarele cheie ale chestiunii devenite atat de vitala si de actuala a atomului.

Cu toate acestea, in primavara anului 1944 s-a hotarat, in sfarsit, sa se construiasca o mare pila cu apa grea in Canada. Destinata sa reprezinte principalul rezultat al colaborarii din cadrul Acordului de la Quebec, oferind echipei din Montreal, dupa un an de incertitudine, un scop si in acelasi timp o munca interesanta de facut. Munca echipei engleze n-a mai fost insa benefica efortului de realizare a armei atomice –decizia venind mult prea tarziu, SUA fiind aproape gata in ceea ce priveste noua arma –dar a reprezentat o mare experienta pentru…viitor.

Marea pila canadiana cu apa grea a fost precedata, in acelasi loc, de una mult mai mica, construita sub conducerea lui Kowarski, terminata in septembrie 1945 (aceasta a fost prima pila din lume care a functionat in afara Statelor Unite, dupa ce prima instalatie de acest gen fusese construita deja in mai 1944, la Chicago). Pila canadiana, mai mare, continea aproximativ 10 tone de apa grea si cam tot atat uraniu metallic. Materialele fusesera furnizate de catre SUA; pila a fost construita in doi ani, intre 1945-1947, intr-un loc izolat din motive de securitate, numit Chalk River, pe malurile raului Ottawa/Canada.

Englezii au incercat zadarnic sa-i convinga pe americani sa-si schimbe decizia in privinta plutoniului, dar au reusit sa obtina doar o concesie; americanii au consimtit sa livreze laboratorului Canadian cateva bare de uraniu care fusese iradiat in pila lor experimentala de la Oak Ridge si, ca urmare, contineau cateva miligrame din pretiosul element, fara a se pune totusi la dispozitie nici un fel de informatii tehnice.

Asta fiind situatia, britanicii aveau doua posibilitati: puteau incerca sa descopere singuri metoda folosita de catre americani in ceea ce priveste obtinerea plutoniului, despre care stiau cate ceva –nu suficient insa; ori sa incerce pe calea solventilor organici –cale pe care o considerau promitatoare. In luarea unei decizii a intervenit si factorul timp, astfel ca lordul Cherwell, in timpul unei vizite la Montreal, la sfarsitul lui 1944, a optat pentru cea de-a doua solutie, considerand-o “mai originala, si in spirit britanic”…

Ca urmare, a fost intreprins un program sistematic de cercetare, pentru a alege cel mai promitator dintre cei aproximativ 300 de solventi organici disponibili in conditii comerciale in SUA. Dintre acestia au fost selectati 5-6 si, in 1945, la Montreal, au reusit sa foloseasca unul dintre acestia ca baza pentru un procedeu complet nou de extractie a plutoniului.

Patru ani mai tarziu, in SUA a fost descoperit un solvent mai eficace decat toti ceilalti, ce este folosit si astazi. Acest solvent nu era insa disponibil commercial, in anul 1944.

Investitia britanica in timpul razboiului in proiecte atomice era scazuta, ea reprezentand numai o sutime din cea Americana, care se ridica la suma uriasa pe atunci, de 2 miliarde de dolari. Cu toate acestea, desi considerau ca relatia cu americanii nu este chiar amiabila, englezii au fost totusi castigatori, intr-o oarecare masura. La incheierea razboiului, ei erau in posesia a aproape tuturor datelor tehnice privind lucrarile atomice americane, ceea ce, cu siguranta, a facilitat dobandirea de catre ei a armelor nucleare dupa razboi.

Cu toate acestea, Marea Britanie a platit in fapt pentru cunostintele castigate de la americani prin renuntarea, in baza Acordului de la Quebec, la dreptul de a comunica informatii nucleare unei terte parti, chiar si in cazul in care informatiile erau descoperite de cercetatorii britanici, in Marea Britanie. Ceva asemanator, dar intr-o alta conjunctura, au patit si cercetatorii romani din partea “prietenilor” sovietici in anul 1962, la realizarea primului laser romanesc…Despre toate acestea insa, intr-un articol viitor.

Churchill, fidel ideii de “autonomie britanica”, a avut o noua tentativa de “recunoastere” a meritelor insulare in fata lui Roosevelt, in timpul intalnirii la nivel inalt de la Hyde Park din septembrie 1944 –ultima zvacnire dealtfel, a “orgoliului” britanic. Primul ministru britanic, dupa aceasta intalnire, traia cu speranta unei colaborari continue si stranse, pe picior de egalitate, dupa razboi cu SUA. Aceasta discutie a fost inregistrata in Aide-memoire-ul de la Hyde Park, in care se scria: ”Colaborarea deplina intre Guvernele Statelor Unite si Marii Britanii in dezvoltarea proiectului Tube Alloys in scopuri militare si comerciale, va continua si dupa infrangerea Japoniei, daca nu, sau pana cand, intervine un acord comun de incetare a colaborarii”. In realitate insa, acest acord, pentru americani reprezenta doar apa de ploaie, angajamentul lor ramanand doar pe hartie. Si asta, fiindca in noiembrie 1945, Churchill nu mai era prim ministru (fusese inlocuit de catre, Clement R.Attlee), iar Roosevelt decedase intre timp –ca urmare, intelegerea de la Hyde Park nu-l obliga cu nimic pe actualul presedinte, Truman.

Insa, primul ministru Attlee, al carui guvern nu ascundea intentia sa dezvolte productia de materiale fisionabile, la 16 noiembrie 1945, in prezenta celor trei sefi de stat (SUA, Marea Britanie si Canada), a semnat un document prin care se aproba principiul cooperarii extensive: “Dorim sa existe o colaborare deplina si efectiva in domeniul energiei atomice intre Statele Unite, Marea Britanie si Canada”. Dar, ca intotdeauna, una sunt declaratiile si intentiile, si altele faptele, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

In cursul discutiilor, generalul Groves s-a opus principiului colaborarii depline. Groves a cauta sa-i arate secretarului de stat, James F.Byrnes, ca acordul propus nu putea ramane secret, deoarece Carta Natiunilor Unite cerea, in baza articolului 102, ca orice tratat international sa fie publicat. Ca urmare, intreaga lume va vedea ca Statele Unite, desi pretind infiintarea unui control international asupra aplicatiilor civile ale noii surse de energie, ajutau in acelasi timp un alt stat in dezvoltarea “nepasnica”. Sic!

Chestiunea colaborarii a ramas, astfel, in suspans, si in cele din urma Attlee a pus-o din nou in fata lui Truman in aprilie, cerand sa fie aplicate hotararile adoptate de comun acord. Raspunsul lui Truman a fost scurt si clar; expresia “colaborare deplina si efectiva” aprobata cu cinci luni mai inainte era, dupa opinia lui, vaga si putea fi aplicata numai in privinta datelor stiintifice. Nerespectarea angajamentelor cu privire la energia atomica, avea sa se repete in istoria politicii nucleare americane, inceputul fiind facut cu englezii. Va urma…

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui 

Borei gata pentru Flota Pacificului

Standard

 

Primele doua submarine strategice ruse din clasa Borei, vor fi in cele din urma dislocate permanent in Pacific. Desi primele doua din clasa,  Yury Dolgoruky si Alexander Nevsky, sunt in acest moment in teste in Marea Alba, si dupa ce vor fi primite in serviciul operational, vor fi integrate in Flota Nordului, ele vor fi in cele din urma redislocate permanent catre Flota Pacificului, a declarat  Alexander Sukhorukov, ministru adjunct al apararii de la Moscova.

Noua clasa de submarine strategice ruse “Borei” se asteapta sa fie coloana vertebrala a fortelor  strategice ruse si  vor numara in total 12 unitati operationale. Borei va opera noua racheta intercontinentala Bulava.

 

Sursa: worldwide-defence

 

GeorgeGMT

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (3)

Standard

  Intr-o discutie cu Roosevelt ce a avut loc in luna octombrie 1942, Stimson a abordat problema colaborarii cu Marea Britanie. Subliniind ca 90% din lucrari se executau in SUA, el a sugerat ca viitoarele schimburi cu englezii sa fie mentinute la un nivel minim. Roosevelt a fost de acord, considerand ca obligatiile sale fata de Churchill in aceasta privinta erau foarte vagi.

Avand acoperirea lui Roosevelt, administratorul stiintific Bush nu le-a lasat englezilor nicio speranta. In raspunsul catre Anderson, el a refuzat cererea de construire a unei uzine-pilot britanice de separare izotopica in Statele Unite, pe motiv ca programul american era deja supraincarcat.

Englezii au protestat, si s-a hotarat sa se supuna din nou problema lui Roosevelt. Acest lucru s-a facut in decembrie 1942, in luna in care pila lui Fermi a inceput sa functioneze, in timpul unei sedinte a consiliului de conducere al sectiei S-1. Presedintele a confirmat atunci, decizia de lansare a efortului industrial ce avea ca scop, realizarea primelor bombe atomice la inceputul anului 1945. Exact la un an dupa atacul de la Pearl Harbor, puternica masina industriala americana era pus ape roate, urmarind realizarea celui mai formidabil proiect militar de pana atunci –realizarea bombei atomice!

In ceea ce-i priveste pe englezi, Roosevelt a decis limitarea schimburilor la nimic mai mult decat informatii pe care tara primitoare putea sa le solicite pentru scopuri militare imediate.

La inceputul lunii ianuarie 1943, americanii au trimis un memoriu englezilor si canadienilor, precizand conditiile in care vor avea loc in viitor schimburile de informatii intre Statele Unite si partenerii lor. Pentru echipa anglo-canadiana, care tocmai se stabilise in Canada si astepta sa profite de apropierea de laboratorul din Chicago si de inepuizabilele resurse financiare americane, aceasta decizie a reprezentat o lovitura cumplita, fiind vazuta ca fiind o declaratie de disociere din partea SUA; si asta, dup ace pana atunci, schimburile de informatii intre cercetatorii englezi si cei americani fusesera complete.

In confruntarea ce a urmat, englezii credeau ca mai detin un atu (se inselau insa amarnic, dar nu stiau asta inca!). Acest atu era Canada, care poseda o mina de uraniu, a doua ca marime din lume, dar el era deja pierdut, fiindca la sfarsitul anului 1940. Edgar Sengier, directorul executiv al societatii Union Miniere du Haut Katanga hotarase, dand dovada de o mare capacitate de anticipatie (posibil ca SUA sa fi facut aici, un joc “inteligent”), expedierea din Africa la New York a unei cantitati considerabile de minereuri foarte bogate in uraniu –circa 1200 de tone, cam tot atat cat rezervele de uraniu detinute de catre Belgia la inceputul razboiului. Acest stoc a fost cumparat mai tarziu de catre “Proiectul Manhattan” impreuna cu o alta cantitate deja extrasa, care se afla in Congo. Aceste achizitii erau vitale pentru succesul efortului american, deoarece extractia acestui minereu a fost intrerupta in Africa inca din 1937, nefiind reluata pana in anul 1944.

Din acest motiv, mina canadiana devenea un atu primordial pentru Imperiul Britanic (credeau in mod eronat ca pot “santaja” SUA sa-i faca “parteneri” cu drepturi depline in programul nuclear. Lovitura, statea sa vina, urmand sa-i trezeasca definitiv pe britanici, din “visul nuclear propriu”), fapt despre care guvernul canadian fusese informat in 1942. Dupa aceasta notificare, guvernul canadian, fara a informa Marea Britanie, a autorizat in decembrie 1942 compania miniera canadiana sa semneze un contract de vanzare cu guvernul american, privind toata productia pana la sfarsitul lui 1946. Englezii, n-au aflat de acest contract de vanzare cu guvernul american, decat in primavara lui 1943, si asta, din surse particulare, fiindca atat americanii cat si canadienii, “au uitat” sa-si informeze “partenerii”…

Ba mai mult decat atat, englezilor li s-a “explicat” ca ministrul canadian de resort, Clarence Howe, nu si-a “dat seama” de importanta tranzactiei cand contrasemnase contractul, facandu-l pe Churchill sa spuna ca acesta “a tradat Imperiul Britanic” (o “tradare” lesne de inteles. In acei ani, Anglia nu putea asigura Canadei cele necesare efortului de razboi, acest lucru fiind posibil doar SUA).

Astfel, cei aproximativ 100 de cercetatori britanici condusi de catre Halban, se vedeau cu munca restrictionata, neavand acces direct si neangradit, la uraniu, apa grea si ajutorul tehnic american.

In mai 1943, la Washington, Churchill l-a intalnit din nou pe Roosevelt si a mai pus o data problema uraniului. El si-a sustinut convingerea ca in domeniul atomic, ca si in toate celelalte domenii ce fac obiectul unor eforturi commune, este necesara colaborarea, indiferent de proportiile relative ale contributiei celor doi parteneri (credea profund in “parteneriat”, fiind un gentlemen, insa, planurile SUA de a domina in acest domeniu, ulterior, nu se potriveau deloc cu fair-play-ul britanic). Din nou, Roosevelt si-a luat angajamente cu totul satisfacatoare pentru britanici, pe care insa stia foarte bine ca n-avea cum sa le respecte. Aceste angajamente, nici de aceasta data, n-au avut vreo urmare practica.

Cu toate acestea, in iulie 1943, situatia s-a schimbat oarecum. Ministrul american de razboi, Stimson, care se afla la Londra impreuna cu Bush pentru a discuta, printre altele, probleme tinand de lupta antisubmarina impotriva germanilor, au fost convocati de catre Churchill. Astfel, pe data de 15 iulie 1943, Churchill isi manifesta fata de Bush profunda nemultumire si indignare fata de evolutia problemei uraniului. O saptamana mai tarziu, primul ministru britanic i-a primit pe Stimson si Bush in Downing Street, in prezenta lui Anderson si Cherwell. Dupa evocarea, cu amaraciune, a istoriei trecutului apropiat, Churchill, care probabil si-a dat seama ca Anglia ar putea ramane “pe afara” in ceea ce priveste programul nuclear, a fost de acord cu un nou proiect de colaborare cu SUA, in termenii dictate de aceasta, cerandu-i lui Anderson sa-l redacteze in termeni acceptabili pentru americani.

Din acest moment, toate probleme s-au rezolvat rapid. Anderson s-a dus la Washington si nu a intampinat nicio dificultate in a elabora un text final pentru un acord de colaborare, care doua saptamani mai tarziu a fost prezentat sefilor de stat la conferinta la nivel inalt, de la Quebec-Canada.

Aici, pe data de 19 august 1943, s-a semnat un acord privind “Reglementarea colaborarii organismelor SUA si Regatului Unit in problema Tube Alloys”. Canada, desi nu era parte semnatara, a fost permanent informata de stadiul negocierilor, deoarece trebuia sa fie asociata la implementarea acordului.

Acest prim tratat atomic international avea sa influenteze politica mondiala si dominatia SUA, dupa sfarsitul razboiului, Anglia sperand, ca intr-un final, sa se afle si ea alaturi de partea americana. Acest tratat, stabilea dreptul fiecaruia dintre parteneri (SUA+Anglia) drept de veto asupra comunicarii informatiilor secrete unei terte parti, precum si dreptul de a impiedica orice transfer de cunostinte, inclusiv fata de Aliati (cu alte cuvinte, asigura, dupa razboi, hegemonia anglo-americana in domeniu nuclear, si suprematia SUA in special. N-aveau de unde sa stie ca lucrurile nu vor ramane asa, URSS fiind la curent cu toate cercetarile nucleare anglo-americane, prin spionaj. Cu alte cuvinte, de ceea ce le-a fost frica, n-au scapat!).

Acest acord, urma sa se aplice in trei domenii: procurarea materialelor nucleare, participarea oamenilor de stiinta britanici la lucrarile intreprinse in Statele Unite si proiectul anglo-canadian. Acest acord a dus la excelente relatii intre generalul american, Leslie Groves (conducatorul “Proiectului), si savantul englez in domeniul nuclear, James Chadwick (laureate al Premiului Nobel, desemnat de catre guvernul britanic sa tina legatura cu americanii). Se deschisese insa, pentru Marea Britanie, “poarta” catre arma nucleara…

 

 WW

 

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

China si arma nucleara (3)

Standard

Printre “reusitele” Serviciilor chineze, mentionam, dupa surseCIA: spionaj nuclear –la laboratoarele Los Alamos, Lawrence Livermore, Sandia, Oak Ridge National Laboratories-de unde au sustras informatii clasificate cu privire la tehnologie nucleara si rachete (W-56 MINUTEMAN II, W-62 MINUTEMAN III, W-70 SRBM, W-76 TRIDENT C-4 SLBM, W-78 PEACEKEEPER, W-88 TRIDENT D-5 SLBM) pe care foarte probabil au inclus-o in proiectele proprii; spionaj ciubernetic la: Yahoo, Symantec, Adobe, Northrop Grumman, Dow Chemical; spionaj militar, dintre care mentionam doar cateva tehnologii de varf: F-16, racheta de croaziera AGM -129, elicopterul UH-60 BLACK HAWK, racheta aer-aer AIM-120, etc.

CJ-10

Fortele Nucleare Strategice ale Chinei, dispun de cel putin 90000 de oameni, ce se afla sub directa comanda a Comisiei Militare Centrale (CMC). Dispune de 6 divizii, organizate pe brigazi, regimente si batalioane, in functie de tipul rachetei din dotare.

  Desi, Armata Chineza n-a specificat niciodata clar, in ce consta puterea sa nucleara, expertii NATO si cei din SUA, chiar Rusia, considera ca dispun de cel putin 20 de silozuri-baza pentru rachete balistice cu raza mare/medie de actiune, precum DONG-FENG (Vantul Estic) 5 (DF-5/CSS-4, avand o singura ogiva nucleara de 3-5 megatone si o autonomie de aproximativ 12000 km. Racheta a fost modernizata la standard DF-5A, avand capacitate MIRV, ogive multiple independente si bataie marita la 13000 km (cel putin 30 de rachete si peste 20 de lansatoare mobile terestre, TEL –Transporter Erector Launcher, sunt deja operationale). Aceste rachete pot lovi tinte din Rusia, Europa si SUA, fiind foarte probabil dotate cu noi focoase cu putere cuprinsa intre 100-700 KT. Se preconizeaza ca pana in 2015 sa existe in arsenal cel putin 100 de asemenea rachete, care ar fi similare cu cele rusesti SS-18 SATAN. DF-5, are si o versiune civila numita LONG MARCH 2C, fiind folosita de catre Agentia Spatiala Chineza, in vederea lansarii de sateliti –probabil din anul 1975.

Dong-Feng 21

DF-31/CSS-10, este recent intrata in inzestrare (probabil peste 15 rachete si TEL), avand autonomia de 8000 km si o singura ogiva cu o putere cuprinsa intre 250 KT-2,5 MT (megatone). Exista intr-un numar nedefinit si varianta DF-31A, cu bataie marita la 12000 km, iar in curs de dezvoltare se afla varianta DF-41/CSSX-10 (ce ar avea o autonomie probabila, cuprinsa intre 12000-15000 km, fiind lansata de pe TEL de fabricatie autohtona. Are capacitate MIRV, avand 3/6/10 ogive independente), dar exista informatii ca programul de dotare cu aceste noi rachete ar fi fost anulat, ori poate amanat.

DF-31

DF-31, dispune si de varianta navala, numita JL-2,SLBM, cu lansare de pe submarine, avand 8000 km autonomie, motor cu combustibil solid in doua trepte. Are capacitate MIRV, putand fi dotata cu 3-4 ogive nucleare de 250 KT, sau termonucleare. Si aceasta are mai multe variante, precum: JL-2JIA, 12000 km autonomie, MIRV -6/8 ogive nucleare de 250 KT ori termonucleare, ghidaj inertial sau prin satelit; JL-2 YI, 14000 km autonomie, MIRV-10 ogive nucleare de 250 KT sau termonucleare, ghidaj inertial sau prin satelit. Nu se stie cate asemenea rachete sunt fabricate.

DF-21/CSS-5, este o racheta balistica ce poate fi echipata si cu incarcatura conventionala, putand fi folosita si ca racheta antinava cu bataie medie (in varianta navala JL-1, asa-numitele ASBM –Anti-Ship Balistic Missile, cu lansare de pe uscat –TEL, sau de pe submarine –XIA, SSBN. China, intentioneaza constructia a cel putin sase submarine noi, capabile sa poarte fiecare, cel putin 12 rachete JL-2). Racheta este in doua trepte cu combustibil solid, avand aproximativ 2500 km autonomie si o ogiva nucleara de 500 KT. Teoretic, racheta ar fi capabila sa loveasca cel mai probabil tinte din Rusia, iar variantele, DF-21A/C/D, au bataia marita pana la 3000 km, fiind operationale de la jumatatea anilor *90 (cel putin 40 de TEL si 60 de rachete, in toate variantele). DF-21D, este varianta balistica anti-nava (ASBM), capabila sa faca praf de la 3000 km o grupare de nave, inclusiv portavioane, avand ogiva de 500 KT, dar si capacitate MIRV, putand fi ghidata si prin satelit. US Navy, o considera periculoasa pentru orice grupare de nave!

H-6M

DF-4/CSS-3, racheta balistica cu raza medie de actiune, in doua trepte, cu autonomie cuprinsa intre 5500-7000 km, avand ogiva nucleara de 3 MT. Un numar de aproximativ 24 de rachete si 14 lansatoare se afla in serviciu, fiind dislocate la Qinghai, Tongdao si Sundian. Aceasta racheta este capabila sa loveasca tinte din SUA, precum si din Rusia, fiind dislocata inclusiv in silozuri subterane si pesteri, expertii considerand ca este similara oarecum cu cele americane, TITAN si ATLAS.

De altfel, China este suspectata ca a contribuit la dezvoltarea de catre Iran a rachetelor din clasa SHAHAB, dar si a celor nord-coreene din seria NODONG/RODONG, ce teoretic, ar depasi 2500 km autonomie.

DF-3A/CSS-2, racheta balistica cu raza medie, cu combustibil lichid, a intrat in serviciu in anul 1986, fiind urmasa directa a DF-3 (retrase si stocate, aparute in inzestrare in anul 1971. China, a dezvoltat racheta DF-3, dupa ce URSS a refuzat sa le vanda rachete R-12/SS-4, si probabil, ea este o copie a celei sovietice). Are aproximativ 3000 km autonomie si ogiva nucleara de cel putin 3 MT, fiind bazate in nord-vestul Chinei (Dalong, Liuchingkou, Xi’an, Kunming, Jianshui, Liankengwang, Xuanhua, Fengrun, Itu, dar si in alte locatii inca necunoscute), aproape de granita cu Rusia, obiectivul lor fiind clar. Cel putin 40 de rachete sunt operationale. China a vandut Arabiei Saudite 50 de rachete de acest tip, dar fara ogive nucleare.

HQ-15

DF-2/CSS -1, racheta balistica cu raza medie de actiune, avand o singura ogiva nucleara de 15-20 KT. Este o copie a celei sovietice R-5 SYSTER/SS-3. Avea aproximativ 1300 km autonomie, fiind operationale din anul 1966 pana pe la inceputul anilor *80 (probabil, doar 7 rachete au fost construite), cand ogivele au fost stocate, cel mai probabil in rezerva strategica.

DF-11/CSS-7, cunoscuta si ca M-11, este o racheta balistica cu raza scurta de actiune, SRBM, cu combustibil lichid, avand autonomia cuprinsa intre 300-800 km, probabil o dezvoltare a SCUD-B sovietic. Aceasta racheta s-a exportat in Pakistan, acest stat dezvoltand pe baza sa, rachetele SHAHEEN 1/2. Cel putin 600 au fost construite, impreuna cu cel putin 300 de TEL.

DF-15/CSS-6, cunoscuta si ca M-9, este o racheta balistica cu raza scurta de actiune, SRBM, avand aproximativ 600 km autonomie si incarcatura de 500 kg (posibil si nucleara). Tehnologia rachetei s-a exportat in Iran, Pakistan si Coreea de Nord, pentru dezvoltarea programelor nucleare ale celor doua state. Se pare ca si Egiptul a achizitionat un numar incert de asemenea rachete ce astazi nu mai sunt operationale. Aproximativ 80 de TEL si cel putin 350 de rachete au fost construite in China.

DF-15

Una peste alta, arsenalul nuclear chinez este impresionant! China, ar dispune astazi, dupa estimari care nu sunt insa certe, datorita secretomaniei acestui stat, de cel putin 300 de TEL si aproximativ 1000 de rachete, complet operationale. La acestea se adauga cel putin 1000 de rachete de croaziera cu lansare de pe avioane si un numar mare de bombe cu cadere libera.

Mare parte a rachetelor strategice chineze, sunt montate si lansate de pe TEL, de productie autohtona, precum: TAS 5380, 8×8, de 20 tone, copie a celui rusesc, MAZ-543 URAGAN; TAS 5450, 8×8, de 25 tone, o dezvoltare a MAZ-543. Sunt in curs de a fi introduse in dotare noi TEL, ce par a fi identice cu cele americane OSHKOSH M997 A2 –HEMMT, numite SANJIANG 8×8 (sub licenta?), inclusiv o varianta cu 14 roti. Acestea vor inlocui cu siguranta vechile lansatoare mobile terestre.

 

 

WW

 

 

Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

www.sinodefence.com/

Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.  

http://www.ausairpower.net/APA-HQ-9-12-Batter…

 

Arme nucleara: India, Pakistan si Africa de Sud

Standard

 

Africa de Sud dorea si ea cu disperare –aflata fiind sub embargou datorita politicii de apartheid- sa obtina arma nucleara. Daca, la nivel de dorinta totul este clar, nu acelasi lucru se poate spune in legatura cu demersurile, actiunile si nivelul atins in obtinerea acestui obiectiv!

Desi, Africa de Sud pornise cercetarile in acest domeniu inca din 1969, abia in vara anului 1977, ea a atras atentia, atunci cand Moscova a anuntat SUA ca satelitii sai de spionaj, detectasera ceea ce parea a fi pregatiri pentru o explozie atomica subterana in desertul Kalahari (Africa de Sud), nu departe de Namibia. Aici, inca din 1975, sud-africanii desfasurau forari de mare adancime –peste 250 m- cel putin suspecte, in cadrul bazei militare Vastrap; americanii detectand cu ajutorul satelitilor aceste lucrari, fara insa a putea furniza dovezi concludente (numai o vizita la fata locului putea aduce lamuririle necesare, ceea ce era exclus pe atunci). De altfel, nici astazi nu se stie sigur daca sud-africanii au fabricat cel putin o bomba nucleara, dar cert este faptul ca detineau tehnologia fabricarii ei.

Guvernul de la Pretoria nega cu vehementa ca instalatiile fotografiate, atat de catre sovietici cat si de catre americani, ar fi avut vreun scop nuclear, dar admitea ca erau instalatii militare si, drept urmare, refuza sa permita unor reprezentanti straini sa le viziteze.

Cireasa de pe tort a venit doi ani mai tarziu, in cursul noptii de 22 septembrie 1979! Atunci, un satelit de observatie detectase o dubla fulgerare intens luminoasa intr-o zona vasta cuprinzand partea de sud a Africii, oceanele Atlantic si Indian si parti din Antarctica. Fulgerarea putea fi interpretata ca fiind caracteristica pentru o explozie nucleara de mica putere, desi alte indicatii uzuale (cum ar fi norul radioactiv) care urmeaza unui test aerian n-au fost detectate.

Cu toate acestea, chiar daca Africa de Sud n-a produs arma nucleara, avea cu certitudine capacitatea tehnologica necesara, mari zacaminte de uraniu (pe la inceputul anilor *60, Franta chiar negociase un contract de cumparare a uraniului cu Africa de Sud, la schimb, dupa unele surse, cu armament), precum şi facilităţi de îmbogăţire a uraniului (au doua reactoare nucleare de mare putere de fabricatie franceza, la Koeberg, in apropiere de Cape Town. Existenta acestui acord de cumparare cu Africa de Sud a ramas secret o lunga perioada de timp, dar nu si pentru americani, care aflasera totul).

Multi expertii americani n-aveau nicio indoiala la inceputul anilor *80, ca realizarea unui dispozitiv de mica putere bazat pe uraniu-235, singurul exploziv nuclear pe care-l putea produce in acei ani, Africa de Sud, necesita o capacitate tehnologica pe care, teoretic, o atinsesera! Sud-africanii, deja lucrau la un ciclu complet de obtinere a combustibilului nuclear si la tehnici de gestionare a deseurilor (cel putin, asta sustineau in fata oricui punea intrebari!).

Exista si informatii, neconfirmate inca, care mentioneaza o colaborare cu Israelul in dezvoltarea programului nuclear, dar si cu Taiwanul si China. Exista suspiciuni ca Israelul ar fi pus la dispozitia Pretoriei, tehnologia de fabricatie a rachetelor operativ-tactice, dar cert este faptul ca, comertul cu arme dintre cele doua tari era infloritor la nivelul anilor *70, statul evreu livrand Africii de Sud de la armament de infanterie si munitii, pana la nave militare si rachete. Si-au modernizat cu suport israelian propriile avioane Mirage III.

Cu toate acestea nu exista inca probe certe cu privire la o eventuala colaborare israeliano-africana  in privinta fabricarii de rachete cu raza medie si lunga de actiune, capabile sa poarte ogive nucleare. S-a vehiculat la mijlocul anilor *80, ca Israelul ar fi transferat Africii de Sud, tehnologia de fabricatie a rachetei Jericho II, dar nu exista dovezi in acest sens. Greu de crezut insa, dar cel mai probabil, le-au acordat asistenta tehnica in dezvoltarea propriilor rachete, inclusiv a sistemelor de ghidare aferente.

Cei mai multi experti, considera ca Africa de Sud n-a efectuat totusi o explozie nucleara proprie. Cea din noaptea de 22 septembrie 1979 (daca intr-adevar a avut loc!), ar fi putut fi efectuata de catre o alta tara, aici putand fi vorba de Israel (in schimbul transferului de tehnologie militara, Africa de Sud ar fi acceptat in mare secret, o experienta atomica israeliana pe teritoriul sau). Plauzibil sau nu, atat Israelul cat si Africa de Sud, n-au recunoscut niciodata asa ceva!

Un alt stat, care produce si detine cu siguranta arme nucleare, este India. Aceasta tara din sudul Asiei, a saptea ca intindere din lume si pe locul doi ca numar de populatie, a efectuat primul sau test nuclear pe data de 18 mai 1974, cand a detonat cateva kilograme de plutoniu in desertul Rajasthan (provincie la granita cu Pakistanul).

Inainte de asta, India se numarase printre cele mai importante 10 state neposesoare de arme nucleare care refuzasera obligatiile Tratatului de neproliferare si decisesera sa pastreze deschisa optiunea atomica militara (acest grup mai includea Pakistanul, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, Israelul, Algeria, Arabia Saudita si Egiptul. Cel din urma stat, desi decisese initial sa nu ratifice acest tratat pana ce nu va adera la el si Israelul, l-a semnat pana la urma in anul 1981).

Explozia indiana n-a fost totusi o surpriza pentru specialisti, fiindca inca din anii *60, Bhabha, primul presedinte al Comisiei nationale pentru energie atomica, nu facuse un secret din intentia de a studia mecanismele exploziilor nucleare. Totusi, dupa moartea lui prematura in 1965, succesorul sau, Vikram Sarabhai, un pacifist, o convinsese pe Indira Gandhi, primul ministru de atunci, ca efectuarea unui test nuclear n-ar fi fost oportun din punct de vedere politic. Insa, Sarabhai a murit in anul 1971, si in anul urmator, fiica lui Nehru a dat ordin ca explozia-test sa fie efectuata. Aceasta misiune i-a revenit lui Homi Sethna, un inginer talentat care condusese construirea primei uzine de plutoniu din tara si care, in 1972, fusese numit sef al Comisiei pentru Energia Atomica.

Contrar tuturor asteptarilor, reusita detonarii a intarit considerabil prestigiul national al doamnei Gandhi, mai ales ca tara era confruntata in 1974 cu dificultati economice, sociale si politice tot mai mari.

Primul test nuclear indian s-a desfasurat in subteran, in concordanta cu Tratatul de interzicere a experientelor nucleare, la care guvernul indian era parte. Plutoniul utilizat fusese produs din uraniu indigen iradiat in reactorul de cercetare civil construit spre sfarsitul anilor *50 cu tehnologie si ajutor financiar din Canada. Extragerea plutoniului fusese realizata la uzina nationala de reprocesare a combustibilului, in functiune din 1965, care a fost construita fara ajutor extern direct. India a ales calea independentei, refuzand oferta britanica de construire a unei asemenea uzine de reprocesare, in anul 1958.

Desi nu are o legatura directa cu acest articol, consider ca este oportun a vorbi despre tehnologia atomica canadiana, cu care dealtfel, se va intalni si Romania –aceasta luand in considerare importul centralelor electrice de acest tip, in anul 1968. Interesant este faptul ca acest stat, si-a pefectionat singur, fara ajutor extern, propriul reactor cu apa grea. Primul reactor canadian cu apa grea si uraniu natural (CANDU –Canadian Deuterium Uranium) cu o putere de 200 MW, a aparut la inceputul lui 1967, cu mult dupa termenul planificat. El a fost folosit pentru elaborarea, sub acelasi nume si sub conducerea fizicianului Wilfred Lewis, a filierei de reactor „national” al Canadei. Lucrarile au inceput la Toronto, unde se construiau patru instalatii de 500 MW(e) –megawatt electric, ce defineste puterea energetica a unei centrale – fiecare. Acestea au fost receptionate intre anii 1971-1973 in conditii de eficienta deosebita; lucrarile la alte patru unitati, de aceasta data de 750 MW(e) fiecare, au inceput in 1971 si 1972. Reactoarele canadiene de tip CANDU, permit incarcarea si descarcarea combustibilului nuclear, in timp ce reactorul este in functiune, ceea ce face posibila producerea de plutoniu usor iradiat fara intreruperi costisitoare.

Interesant este si faptul ca India, fusese initial interesata in a cumpara un reactor nuclear din Franta. Ea fusese, in 1951, prima tara care a incheiat un acord nuclear cu Franta, si declarase ca era deosebit de interesata in reactorii cu uraniu natural. Cu toate acestea, India se opunea oricarei forme de control privind prima ei centrala nucleara.

Totusi, in 1962, in cursul unei conversatii cu Pierre Guillaumat (ministrul francez pentru energia atomica), presedintele Comisiei indiene pentru Energia Atomica, J. Bhabha, comparand filierele de reactori rivali cu uraniu natural si cu uraniu imbogatit, a remarcat gesticuland: „Cel mai bun este, desigur, acela pentru care nu trebuie sa platesti!”. Desi parea o gluma, ulterior faptele au dovedit contrariul! Practic, in iulie 1963, in ciuda ofertei frantuzesti privind o centrala electrica cu reactor cu uraniu natural, moderat cu grafit si racit cu gaz, fara masuri de siguranta, guvernul indian a acceptat o licitatie de oferte americane, atras fiind de conditiile extrem de avantajoase oferite prin intermediul Bancii de Import-Export controlate de SUA. Aceasta se numea „Eximbank”, ea cerand o dobanda de 0,4% cu rambursare in 40 de ani, incepand din al zecelea an de la darea in folosinta a reactorului. In aceste conditii extrem de avantajoase, indienii au comandat doi reactori cu apa in fierbere, cu uraniu imbogatit, fiecare de 190 MW, care urmau sa fie construiti la Tarapur, in regiunea Bombay. Tranzactia a fost o mare victorie pentru SUA –reprezantand prima centrala nucleara vanduta in lumea a treia –si un esec rasunator pentru Franta, care se si vedea castigatoare fara drept de apel.

Singura tara care a reactionat vehement la explozia indiana a fost Canada; stat ce era implicat in cel mai evident mod in facilitarea operatiei indiene –reactorul fiind livrat si construit de catre canadieni. De altfel, in 1976, guvernul canadian a intrerupt orice colaborare atomica cu India, ceea ce a dus la afectarea grava a acestuia, fiindca se baza pe ajutorul si tehnologia canadiana. Asta n-a insemnat si anularea lui, dar pentru o perioada destul de lunga de timp, nu s-au efectuat noi teste cu arme nucleare. Nici unul dintre celelalte state nucleare principale nu a facut vreo plangere. Au existat proteste si din partea Pakistanului, care pretindea ca ar fi observat o crestere a radioactivitatii in zona adiacenta frontierei cu India, dar n-a putut aduce si dovezi in acest sens.

Astazi, India dispune de rachete purtatoare de ogive nucleare, de productie proprie, dar despre toate acestea vom vorbi in articolul urmator.

 

 

    WW

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

 

 

FRANTA SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

   In februarie 1952, au inceput negocierile pentru tratatul CDE (Comunitatea Defensiva Europeana), in cadrul careia Jean Monnet (unul dintre responsabilii refacerii economiei franceze dupa razboi si cel care a creat in 1951 “Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului” ce cuprindea: Franta, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg –comunitate cunoscuta si sub denumirea de “Cei 6”) a propus crearea unei Armate Europene in cadrul comunitatii defensive europene. Comunitatea, in virtutea intensificarii “razboiului rece” a inceput sa dea o importanta tot mai mare Germaniei occidentale in ceea ce priveste contributia la apararea Europei de Vest.

Insusi cancelarul vest-german, Konrad Adenauer, a reusit sa-i convinga pe ministrii de externe ai Aliatilor, sa nu impuna masuri discriminatorii Germaniei Federale. Si asta, spre nemultumirea Frantei care inca de atunci visa sa-si reia statutul de mare putere europeana, pe care il avusese inainte de 1940, in conditiile in care reconcilierea franco-vest-germana facuse un mare pas inainte prin “Planul Schuman” conceput de catre…Jean Monnet!

Drept urmare, restrictiile asupra viitoarelor activitati nucleare vest-germane (sa nu uitam ca Germania nazista avusese un program nuclear, si vom vedea asta in cursul acestui articol), sau limitat la mentinerea unei productii de maxim 500 de grame de plutoniu pe an –limitare ce ulterior s-a raspandit asupra tuturor celor sase parteneri. Ca Franta n-a respectat aceasta limitare, este o alta poveste!

In concret, intelegerea suna cam asa: tara care dorea sa depaseasca aceasta limita de productie, trebuia sa obtina autorizatia organului de conducere al CDE, si in principiu o obtinea automat, dar numai pentru scopuri civile. Insa, textile si prevederile tratatului erau departe de a fi clare si juristii nu puteau sa cada de acord in interpretarea tratatului si a protocoalelor aditionale. Si asta spre “marele necaz” al Frantei, fiindca iata ce spunea secretarul general, ambasadorul Parodi: “Intai am legat de maini Germania Federala, pe urma, in numele egalitatii, ne-am legat pe noi, care apoi ne-am creat singuri dureri de cap incercand san e dezlegam!”. Dreptate n-avea insa, fiindca ministerele franceze ale apararii si afacerilor externe, participante la negocierile pentru CDE, nu au consultat niciodata CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica) si nici nu l-au informat ca toate sau o parte din clauzele propuse de proprii lor experti pentru mentinerea abstinentei nucleare a Germaniei de Vest, ar putea fi aplicate programului atomic al Frantei, mizand pe principiul ca “cel ce nu vede si nu stie, traieste o mie de ani in pace”.

Si au procedat bine, fiindca cel putin virtual, aplicarea tratatului ar fi impiedicat Franta sa aiba un program nuclear militar, deoarece ar fi avut nevoie de acordul tuturor partenerilor, chestiune pe care francezii nici nu vroiau sa o ia in calcul. De altfel, proiectul apararii comune a si cazut, nefiind acceptat tocmai de catre…Franta!

In continuare, este necesar sa facem o paranteza, pentru a vedea de ce Franta s-a opus cu inversunare ca Germania sa-si continue programul nuclear, dar si pentru a vedea unde s-a situat aceasta din urma cu cercetarile in acest domeniu, atat inainte de razboi, dar mai ales in timpul acestuia.

Interesant este faptul ca programul nuclear german, a fost orientat initial spre obtinerea de energie nucleara, luand o turnura militara mai ales dupa atacarea URSS, cand germanii au avut in vedere posibilitatea de a izola uraniu-235 pentru a face un exploziv. Au considerat insa aceasta intreprindere prea dificila si au abandonat idea, dar exista surse care spun ca lucrurile n-au stat asa, ei reusind a fabrica si testa, cu putin timp inainte de sfarsitul razboiului, o bomba radiologica. Iata ce se vehiculeaza in acest sens, desi parerile specialistilor sunt pro si contra unei asemenea reusite din partea germanilor.                Potrivit surselor militare sovietice, dar si occidentale, cercetatorii nazisti ar fi testat arme nucleare in ultimele luni ale celui de-al doilea razboi mondial, fiind la doar cateva luni distanta de obtinerea unei operationale transportabila de catre faimoasa racheta V-2 (bombardiere capabile de asa ceva n-aveau si nici superioritate aeriana. Aveau insa proiecte interesante si futuriste!), ceea ce este greu de crezut insa! Cert este faptul ca germanii au avut un reactor atomic lângaBerlin, care a functionat insa putin timp (probabil câteva zile ori câteva luni), ce se pare ca a fost capturat de catre americani in 1945.

Iata ce ne spune Rainer Karlsch in lucrarea sa, „Bomba lui Hitler”: “Am reusit sa dovedesc faptul ca nazistii au efectuat teste nucleare in Turingia si in largul Marii Baltice.” In aceasta carte, autorul, istoric german, sustine ca savantii lui Hitler reusisera sa creeze o arma nucleara de putere mica, mult inferioara celor de la Hiroshimasi Nagasaki, create si lansate de catre americani. Dupa spusele sale, germanii au desfasurat ultimul lor test nuclear pe 3 martie 1945 in Turingia, distrugand totul pe o zona de câtiva kilometri patrati si ucigând sute de prizonieri de razboi (in marea lor majoritate se pare ca erau rusi), dar si detinuti din lagarele de concentrare. Cu toate acestea, ei s-ar fi aflat inca departe de obtinerea unei arme functionale ce putea fi montata in ogiva unei V-2, existand probleme la sistemul de detonare si nu numai. Aceasta afirmatie a autorului cartii este cel putin bizara: „Nu s-a auzit absolut nimic despre acest subiect pâna in prezent deoarece un numar foarte restrâns de oameni de stiinta a fost la curent cu el si documentele privitoare la bomba atomica germana au fost confiscate de Aliati. Le-am putut gasi in arhivele britanice, americane si rusesti”. Sic!

Interesant este faptul ca istoricul german aduce in sprijinul afirmatiilor sale, o nota informativa scrisa de un spion sovietic si adresata „tovarasului Stalin, personal”, unde acesta vorbeste despre „doua explozii uriase care s-au auzit in noaptea de 3 martie”. Mai departe, autorul german, citeaza mai multi martori care au vorbit despre asa-zisa aparitie, in noaptea de 3 martie, a unei lumini extrem de puternice ce a transformat doar cateva secunde, noaptea in zi si urmata de o rafala puternica de vânt, iscata din senin. Autorul sugereaza ca acesti martorii, ar fi fost interogati prin anii ’60, de catre politia secreta din RDG, temuta STASI; carora le-ar fi declarat ca in zilele ce au urmat exploziilor, ar fi avut dureri de cap, scurgeri de sânge din nas si ameteli. Karlsch sustine dealtfel, ca a facut masuratori radiologice in zona presupuselor explozii, depistand urme de izotopi radioactivi. Care o fi adevarul, nu stim cu siguranta, dar eu am urmarit pe canalul TV History, un documentar legat de presupusa arma nucleara germana si rezultatele testelor cu aceasta, pe care vi-l recomand, fiind deosebit de interesant si incitant totodata!    Posibil ca germanii sa fi fost mai avansati in cercetarea nucleara decat s-a crezut? Greu de crezut, dar sa revenim la cercetarile nucleare germane, despre care exista date certe!

Germanii, cel putin pentru inceput, si-au concentrat eforturile in realizarea “masinii cu uraniu”, bazata pe reactia in lant controlata, pe care credeau ca ar putea-o folosi intr-un motor generator de electricitate. Credeau, de asemenea eronat, ca aceasta “masina” ar putea fi folosita ca exploziv daca reactia ar fi accelerata. Se pare ca nu stiau inca nimic despre formarea plutoniului! Pare, fiindca cele descrise mai sus, lasa a se intelege cu totul altceva.

Astfel, germanii au conchis ca o bomba atomica veritabila nu ar putea fi confectionata in cativa ani, nici macar de catre Aliati, ceea ce era o grava eroare, benefica din fericire pentru cursul razboiului! Ce ar fi fost dacaGermanianazista obtinea prima bomba atomica, nici nu vrem sa ne gandim; nici macar la modul “ce-ar fi fost daca…”! Cercetatorii germani au urmat aceeasi linie ca francezii, ale caror lucrari le erau cunoscute inca din 1940.

Astfel, pentru “masina” lor, s-au orientat spre un sistem bazat pe uraniu si apa grea. Apa grea, era furnizata de uzina norvegiana Norsk Hydro ce a fost distrusa de Aliati in doua randuri: prima data de catre un comando britanic format din militari norvegieni refugiati in Anglia, iar a doua oara de un bombardament aerian britanic (dupa ce fusese repusa in functiune de catre germani, dar la o capacitate de productie mult diminuata in urma primului raid). Intr-un final, germanii n-au mai avut posibilitatea de a o repune in functiune si ca urmare productia a fost abandonata pana la sfarsitul razboiului.

Cu toate acestea, efortul imens al Germaniei de a reconstrui uzina in urma primului raid, cel de comando, a convins Aliatii ca inamicul dadea o mare importanta programului nuclear –cel putin, asa credeau! Chiar si germanii aveau informatii –putine, este adevarat- in legatura cu eforturile americane de obtinere a bombei atomice (sovieticii, stiau chiar totul!), dar nu le-au luat in serios, fiind convinsi de faptul ca o bomba nu se poate face la repezeala (ei se gandeau la un termen de cel putin 7-10 ani, in conditiile in care ai tot ce-ti trebuie!). Sau inselat insa amarnic cu privire la capacitatile si potentialul Americii, asa cum dealtfel au facut-o si japonezii! Faptul ca au gandit ca daca “ei” nu pot, atunci nici “ceilalti” nu-s in stare, a fost benefic pentru soarta razboiului. Mandrie germana, orgoliu, prostie ori dezinformare (daca ne gandim la cele spuse de catre istoricul german, Rainer Karlsch), nu stim cu certitudine! Si mai ciudat este faptul ca germanii credeau ca prin cercetarea nucleara, americanii incearca sa-si asigure avantaje comerciale pentru perioada postbelica; concluzie la care ajunsesera serviciile de informatii germane –total eronat, fiindca SUA urmareau de fapt puterea militara si scurtarea razboiului. Ne intrebam, cum oare au putut germanii sa creada o asemenea bazaconie; cum oare au putut serviciile lor de informatii sa faca o asemenea greseala? Sa fi fost acestea dezinformate sau analistii lor au gresit? Posibil! Cert este doar faptul ca americanii si-au intensificat eforturile in ceea ce priveste inarmarea nucleara, iarGermaniaa continuat doar sa “cocheteze” cu aceasta idee. Fiindca abia in 1945, cand in sfarsit au patruns pe teritoriul acestui stat, Aliatii au avut dovada finala ca, contrar tuturor temerilor, germanii erau cu cativa ani in urma lor si ca nu atinsesera macar stadiul primei reactii in lant, realizata in SUA la sfarsitul anului 1942.

Pe de alta parte, germanii dadusera rachetelor V-1 si V-2 o prioritate pe care n-au considerat-o necesara pentru uraniu. Rachetele balistice intercontinentale si rachetele de croaziera sunt rezultate directe ale activitatii si realizarilor germane in domeniu. Ca Germania a fost cu mult inaintea Aliatilor in domeniul rachetisticii (sa nu uitam ca V-1 “bomba zburatoare” lovea la 250 km, iar V-2 la 320 km si urca la o inaltime de 88 km! Absolut impresionant, ceea ce a facut ca atat SUA cat si URSS sa o “copieze” dupa razboi) nici nu mai incape vorba! Ca savantii si inginerii germani au contribuit involuntar la armele atomice si vectorii purtatori de astazi, prin asigurarea unui mijloc de transport (racheta) ce le face teoretic, greu de combatut, nu-i nici o indoiala! Sa revenim insa, la perioada postbelica si Franta, mai bine spus pe data de 23 octombrie 1954.

La aceasta data au fost incheiate la Paris o serie de acorduri, cunoscute sub denumirea de “Acordurile de laParis”. Aceste acorduri au pus bazele Uniunii Europei Occidentale (UEO), care cuprindea pe “Cei 6” si Marea Britanie, largindu-se tratatul de la Bruxelles din 1948, care grupa aceleasi tari, cu exceptia Germaniei occidentale si Italiei. Cancelarul german Adenauer, a carui tara isi recastigase libertatea de actiune in domeniul atomic civil (sub control strict insa), a fost convins sa promita oficial si solemn ca Germania occidentala se va abtine de la producerea oricarei arme nucleare pe teritoriul ei. Adenauer, intr-o scrisoare adresata UEO, defineste armele atomice intr-un mod foarte riguros, incluzand orice substanta existenta sau produsa pentru astfel de arme. Plutoniul si uraniul imbogatit cu mai mult de 2,1% (uraniul 235) fiind vizate de aceeasi definitie, asa ca productia lor a fost interzisa in Germania, desi in scrisoare exista o fraza contradictorie care stipuleaza, printre altele, ca produsele folosite numai in scopuri civile trebuie excluse din aceasta definitie. Interesant este faptul ca cel care a obtinut renuntarea Germaniei la o eventuala inarmare nucleara, a fost nimeni altul decat Mendes France, care considera totusi ca nu putea fi mentinuta mai mult de 15 ani. Prea destul ca Franta sa-si recapete statutul de mare putere europeana (la care visa) si…atomica!

Opinia lui Mendes France a fost confirmata cativa ani mai tarziu in ceea ce priveste “materialele interzise”, pentru ca, in 1970, Republica Federala Germania a pus in functiune o mica uzina de extractie a plutoniului si s-a alaturat Marii Britanii si Olandei intr-un proiect ce viza producerea de uraniu imbogatit. Franta totusi nu s-a “plans”, fiindca deja obtinuse tot ceea ce-si dorise –statutul si arma nucleara! Ea este astazi, unica putere europeana continentala ce detine arme nucleare, iar Germania cu siguranta, daca si-ar dori asta, ar putea la randul sau sa produca asemenea arme, desi este semnatara a “Tratatului de Neproliferare” din iunie 1968.

 

 WW

 

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

 

Franta si arme nucleara (3)

Standard

   Interesant este faptul ca cei doi conducatori, Raoul Dautry si Joliot-Curie, erau ajutati de un comitet care includea si un reprezentant al serviciilor apararii nationale. Acest comitet, care era de fapt consiliul de administratie alCEA (Comisariatul Pentru Energia Atomica), a fost ulterior largit pentru a include directori din principalele organisme de stat. Franta, incepuse un program nuclear civil –cel putin asta arata lumii intregi- mai bine spus, a reluat totul de unde ramasese in urma invaziei germane, dar cu o experienta mult superioara! Si mai interesant este faptul ca, in anul 1946, desi Franta fusese “vaduvita” de Anglia si SUA de resursele de uraniu,CEA printr-o extraordinara “coincidenta” a avut “norocul” de a avea la dispozitie aproximativ 10 tone de uraniu, care proveneau de la lucrarile initiale de cercetare de la College de France (de dinaintea invaziei germane din 1940), materiale ce fusesera ascunse in Maroc inainte de armistitiu, dar si dintr-un vagon de cale ferata belgian (este vorba de cel incarcat cu uranat de sodium gasit “intamplator” in portul Le Havre dupa terminarea razboiului). Coincidenta? Nu, cu siguranta, ci mai degraba premeditare!

PREMEDITARE, fiindca acest stoc era mai mult decat suficient pentru realizarea primelor doua pile atomice frantuzesti. Mai mult decat atat, fara aceste “stocuri” miraculoase, pentru producerea unei asemenea cantitati din resursele proprii de uraniu, Franta ar fi trebuit intai sa le descopere (in 1946, nu erau inca descoperite pe teritoriul national), ceea ce ar fi durat cel putin cativa ani! A castigat Franta timp pretios? Da, fara niciun dubiu!

O sursa importanta de uraniu pe care Franta a testat-o, a fost compania belgiana care exploata mina dinCongo(pe atunci inca colonia belgiana). Insa aceasta sursa era deja pierduta fiindca ea era deja “legata” de Agentia de Aprovizionare Anglo-Americana; Frantei nu i s-a permis accesul, deci ca urmare, o sursa importanta de uraniu, a disparut. Salvarea a venit din partea industriei norvegiene (sa ne reamintim de Norsk Hydro), care era gata sa-si mentina contractul din 1940 pentru furnizarea apei grele. De fapt, norvegienii au dat prioritate acestui acord, si primele tone pe care le-au putut produce au fost livrate CEA si au fost folosite in primii trei reactori frantuzesti.

Acesti reactori, construiti initial pentru scopuri stiintifice, erau de foarte mica putere. Pentru primul dintre ei s-a decis, pentru a se putea avansa rapid cu lucrarile, sa nu se faca niciun fel de amenajari speciale pentru racire si sa se utilizeze drept combustibil oxid de uraniu in loc de metal, care era mai greu de produs. Astfel, prima pila atomica experimentala franceza, creata de catre specialistii ce lucrasera anterior la vechiul program nuclear de dinainte de invazie, apoi in programul nuclear anglo-american, numita ZOE (putere Zero, combustibil Oxid, moderata cu “Eau lourde” –apa grea) a aparut in…1946 (ce rapid, imediat dupa razboi intr-o Franta aflata la inceputul reconstructiei!!!), fiind realizata intr-o veche fortareata de la marginea Parisului; pila era functionala 100% in 1948!

In 1949 a fost inaugurat primul mare centru national de cercetari atomice, pe “platoul” de la Saclay, nu departe deVersailles. Rezultatele au aparut rapid; prea rapid chiar! In luna noiembrie a aceluiasi an, cercetatorii francezi au izolat, prin metode artizanale bazate pe tehnica de extractie dezvoltate de catre acestia pe cand lucrau inCanada(detasati, imediat dupa invazia germana din 1940), PRIMELE MILIGRAME DE PLUTONIU FRANTUZESC! Un aspect determinant in realizarea primei bombe nucleare franceze din 1960.

Cu toate acestea, primele stadii ale programului atomic frantuzesc, cu greu puteau fi caracterizate ca avand semnificatie militara. Cel putin in aparenta! In realitate insa, Franta se afla pe “drumul cel bun” catre arma nucleara si combustia controlata…

La 28 aprilie 1950, programul nuclear francez a primit o grea lovitura. Joliot-Curie a fost demis din functia de inalt comisar, in urma simpatiilor sale comuniste si aderarea sa voita la Partidul Comunist Francez! Era sau nu acesta simpatizant communist ori pacifist? Asa se pare, fiindca in martie 1950, Joliot-Curie era adept al miscarii “Partizanii Pacii” (miscare pacifista sprijinita de catre Partidul Comunist, ale carui “legaturi” cu Moscova erau de netagaduit!); miscare care a lansat “Apelul de la Stockholm” ca replica la anuntul SUA de incepere a cercetarilor pentru realizarea bombei H. Joliot-Curie, important initiator al programului nuclear francez, a fost scos definitiv din joc, cu consecinte nu tocmai pozitive pentru bunul mers al acestuia. Au existat suspiciuni ca demiterea lui Joliot-Curie s-a facut la presiunea SUA (interesant este faptul ca in acei ani, in SUA avea loc o intensa vanatoare de “vrajitoare” la adresa comunistilor si a simpatizantilor acestei miscari –suspectati in masa ca ar avea legaturi cu Moscova. Multe personalitati ale vietii politice, economica, culturale, chiar si militare, din SUA, le-au cazut victima, multi dintre acestia neavand de fapt nicio vina. Multe astfel de persoane și-au pierdut locurile de muncă, și-au văzut ruinate carierele, sau au ajuns să ispășească pedepse cu închisoarea. Multe astfel de pedepse au fost date la sfârșitul unor procese ale căror verdicte aveau să fie mai târziu anulate, iar legile care au permis aceste abuzuri aveau să fie declarate mai târziu neconstituționale. Initiatorul acestei miscari anti-democratice a fost senatorul Joseph McCarthy), fapt nedemonstrat nici pana in ziua de astazi!

La conducerea CEA au venit Pierre Guillaumat (ce l-a inlocuit pe Raoul Dautry, decedat in vara lui 1951) inginer si specialist in petrol, si Francis Perrin (inlocuitorul lui Joliot-Curie), noul director al organizatiei. Acestia, vor avea un rol foarte important cu privire la aplicatiile industriale, dar si militare, ale energiei atomice, cum dealtfel vom vedea in randurile ce urmeaza!

Progresul cercetarilor CEA si al programului de prospectari minerale au continuat in tot acest timp, cristalizandu-se o directie clara de urmat si anume, aceea de a produce plutoniu in reactori cu uraniu natural. Interesant este faptul ca noua initiativa avea sprijin politic puternic, in persoana lui Felix Gaillard, un tanar in varsta de 30 de ani, care fusese numit secretar de stat la Presedintia Consiliului de Ministri (ce inseamna sa ai politicieni patrioti care sa tina cu Tara si Interesul National! Pentru Franta si interesele sale, acesta a fost alaturi de altii, OMUL POTRIVIT LA LOCUL POTRIVIT, IN MOMENTUL OPORTUN).

In contextul economic greu de atunci, specialistii francezi au depus eforturi fantastice pentru atingerea obiectivelor, un program civil, dar cu aplicabilitate militara certa! Fiindca a incerca, in paralel, dezvoltarea a doua programe separate, civil si militar, si separarea uraniului 235 intr-o uzina de imbogatire nu era inca posibil: nu erau disponibile nici uraniul, nici tehnologia necesara, si mai ales nu puteau fi gasite mijloacele financiare si industriale necesare pentru dezvoltarea simultana a metodelor de producere a celor doua substante fisionabile.

Dar asta nu inseamna ca nu s-a facut nimic! Din septembrie 1951 s-au tinut o serie de reuniuni pentru a decide natura si amploarea viitoarei productii de plutoniu si investitiile financiare necesare. Desi n-a fost lipsit de dezbateri aprinse, in cele din urma s-a ajuns la un acord politic si economic pe 5 ani, care prevedea construirea rapida a unui numar suficient de reactori de mare putere, in vederea producerii de plutoniu, avandu-se in vedere obtinerea a peste 50 kg anual. Planul, urma sa coste contribuabilul si implicit, statul francez, 40 miliarde de franci (aproximativ 100 de milioane de dolari in 1952, o suma imensa pe atunci…) si prevedea construirea a doi reactori cu grafit si a uzinei respective de extragere a plutoniului. Scopul acestui program era producerea de plutoniu pentru utilizare ulterioara in reactorii centralelor electrice si in motoarele pentru propulsie. Nu se mentiona deloc o eventuala utilizare militara, dar de fapt acest aspect –cel militar- era prezent, si fara indoiala ca ocupa un loc important in preocuparile cercetatorilor, militarilor si politicienilor, care propusesera sau aveau vreo alta responsabilitate in legatura cu planul. Interesant este faptul ca memorial explicativ al intregului proiect, se termina cu urmatoarele cuvinte: “Este datoria noastra, astazi, sa asiguram conditiile ca peste zece ani Franta sa mai fie inca otaraimportanta in lumea moderna”. Ce a facut de fapt acest plan si acest program? A lasat deschise toate optiunile si a sugerat viitoarele dezvoltari. Sic!

Si asa, in iunie 1956, Senatul francez a decis, cu mare majoritate, infiintarea unei sectii militare in CEA. Se nascuse oficial, pe fata, programul de inarmare nuclear francez si era prima oara cand guvernul francez recunostea in Adunarea Nationala ca avea in derulare asemenea cercetari! Acesta avea sustinerea profunda a generalului De Gaulle, care a si vizitat centrul atomic francez de la Saclay, unde le-a vorbit cercetatorilor despre importanta misiunii lor in ceea ce priveste independenta nationala a Frantei, cu privire la chestiunea atomica. Fiindca, lucru deloc cunoscut pe atunci, Franta lucra pe ascuns la un program nuclear militar, ce avea ca scop crearea prototipurilor unei bombe nucleare si a unui submarin nuclear. Oficial acest program a fost anuntat de catre premierul francez, Mendes France, la 26 decembrie 1954 la o intrunire de la Ministerul Afacerilor Externe, unde, printre ministerele participante s-a aflat si…CEA(prin directorii sai, Guillaumat si Perrin), alaturi de ministrul apararii si cel de finante!

La aceasta intrunire se ajunsese la concluzia ca realizarea unei bombe nucleare ar fi durat cel putin patru-cinci ani, incluzand si producerea plutoniului necesar. Desi, guvernul a cazut in februarie 1955, idea inarmarii nucleare a ramas, ba chiar a fost continuata de catre succesorul acestuia, condus de catre Faure (fost ministru de finante in guvernul Mendes). Astfel, noul premier francez, Faure, a autorizat transferal unor fonduri substantiale catre Gaston Palewski (ministrul responsabil de energia atomica). Aceste fonduri aveau destinatie exclusiv militara fiind destinate CEA, si aveau ca obiectiv arma atomica si submarinul nuclear (sa nu uitam ca in aceeasi perioada, Anglia decisese fabricarea bombei H, iar in SUA intrase in exploatare primul submarin cu propulsie nucleara –este vorba despre USS NAUTILUS, SSN -571, lansat în 1955 de US NAVY).

Si asta in conditiile in care Franta era membra a EURATOM-ului –Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, nascut in 1955. Aceasta organizatie era un fel de agentie atomica supranationala europeana, despre care vom vorbi in articolul urmator!

 

 WW

 

 

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

en.wikipedia.org/…/USS_Nautilus_(SSN-57…