Arhive pe etichete: istoria armatei romane

Articolul de seara- O inregistrare audio foarte veche

Standard
Vreau sa va semnalez o inregistrare incredibila, peste care am dat din intamplare cautand si navigand printre inregistrariile publicate pe site-ul proiectului „Cylinder Preservation and Digitization Project” . Este vorba despre o inregistrare audio datata undeva intre 1890 si 1929 facuta, pe cilindru de ceara si recuperata in cadrul acestui proiect. Este probabil una dintre cele mai vechi inregistrari audio in limba romana, si este facuta in cadrul unei ceremonii oficiale de intampinare unde se aude ordinul dat catre garda de onoare : „Pentru Onor ARM! Capul la dreapta!! ” si apoi este  interpretat Marsul de intampinare.  Momentan inregistrarea este aproape anonima, cel mai probabil pentru ca nu au identificat limba in care se vorbeste, si singurele informatii desrpre inregistrare sunt cele de provenienta a cilindrului de ceara de pe care a fost recuperat. Am dat un mail catre directorul proiectului sa actualizeze informatiile despre inregistrare dar pana o sa le actualizeze ca sa poata fi gasita prin cautare va dau link-ul direct ca sa o puteti asculta si voi. 
Sper sa va bucure la fel de mult ascultarea acestei inregistrari, numai bine

Pentru a asculta inregistrarea CLICK AICI

 

Inregistrarea a fost gasita si semnalata de catre  Iulian M., caruia ii multumim foarte mult. Este intradevar ceva deosebit!

 

Reclame

Cum şi cu ce se hrănea soldatul roman in Al Doilea Razboi Mondial?! Prima parte.

Standard

Ce mânca soldatul român pe Frontul de Est? Hrană caldă, hrană rece? Cum se transportau alimentele pe distanţe mici, dar mai ales pe distanţe mari? Cu ce erau hrănite animalele? Ce alimente avea în permanenţă la el un soldat? Ce mâncau românii şi ce mâncau germanii? Articolul de mai jos îşi propune să trateze câteva aspecte ale hrănirii trupelor române în războiul pentru apărarea fiinţei neamului (căci asta a reprezentat pentru români a doua mare conflagraţie a secolului XX).

Serviciul însărcinat cu hrănirea şi echiparea trupelor la pace şi la război îl formează serviciul intendenţei de la comandamentele marilor unităţi. Scopul acestui serviciu este de a asigura reaprovizionarea cu hrană, echipament, combustibil şi furaje etc., la timpul şi locul fixat de comandant,în condiţiile cele mai bune, oricare ar fi situaţia şi mijloacele de care dispune.

Principiile care stau la baza funcţionării serviciului de hrănire în timp de campanie sunt următoarele: 1) hrănirea trupelor prin resursele rechiziţionate din teritoriul unde operează armata (exploatare locală); 2) hrănirea trupelor cu subzistenţele trimise din urmă, în cazul când zona în care cantonează sau operează trupele nu oferă resurse suficiente; 3) serviciul subzistenţelor să fie organizat astfel ca în imediata apropiere a soldatului să se dispună de: hrană proaspătă pentru ziua curentă; hrană de rezervă care se va consuma când nu se poate asigura hrană caldă; mijloace pentru prepararea hranei (bucătării şi brutării); mijloace de transport pentru transportul şi recompletarea hranei consumate; 4) transportul subzistenţelor să se facă pe calea ferată, iar la convoiul de trăsuri sau convoiul auto să nu se recurgă decât în situaţia în care nu se dispune de cale ferată. 5) transporturile din urmă trebuie organizate astfel încât serviciul de reaprovizionare să funcţioneze automat.

Mareşalul Antonescu gustă din felurile de mâncare pregătite pentru trupă, pe Frontul de Est (fotografie realizată de sergentul Petrescu Mircea)

Extrem de important este faptul că Serviciul Intendenţei trebuie să calculeze încă din timp de pace resursele de care au nevoie trupele atât pentru declanşarea războiului, cât şi pe timpul derulării campaniei. La aceste calcule se au în vedere atât resursele din depozitele armatei, cât şi resursele existente pe teritoriul naţional pe care se poate conta în mod sigur.

În Regiunea interioară se concentrează subzistenţele necesare armatei

La decretarea mobilizării, teritoriul naţional se împarte în două mari regiuni, şi anume: Regiunea Armatelor de operaţiuni şi Regiunea interioară. Regiunea Armatelor cuprinde o parte a teritoriului naţional, precum şi teritoriul ocupat de la inamic. Ea este pusă sub autoritatea Comandamentului de Căpetenie al Armatei, având ca organ de direcţie pe intendantul General al Armatei şi care face parte din Marele Cartier General. Regiunea Armatelor de operaţiuni este despărţită de Regiunea interioară printr-o linie care trece prin diferite puncte, pe cât este posibil, limitele politice-administrative (graniţa ţării, provincii, judeţe) sau limitele naturale geografice (râuri, creste de munţi, dealuri). Această linie ia denumirea de linie de demarcaţie şi se stabileşte de Marele Stat Major al Armatei împreună cu Guvernul. În timpul campaniei, ea se modifică în raport de operaţiunile militare. La rândul ei, Regiunea interioară cuprinde teritoriul din spatele liniei de demarcaţie, se găseşte sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi aici se concentrează şi se adună subzistenţele necesare armatelor de operaţii, fie din ţară, fie din import. Toate structurile industriale sunt militarizate, lucrând numai pentru armată.

Eşalonarea mijloacelor de subzistenţă la corpurile de trupă de diferite arme

Mijloacele de subzistenţă de care dispun corpurile de trupă pentru hrănirea efectivelor (oameni şi animale) sunt cele de mai jos:

Ce purta cu sine soldatul

Sacul de merinde, raniţa şi împachetajul de la şa (coburi, sacul de grăunţe, plasa de fân) sunt mijloacele puse la dispoziţia fiecărui om pentru a putea transporta pâinea proaspătă destinată a fi consumată pe ziua curentă şi cele două raţii zilnice de hrană de rezervă, alcătuite din:


Raţia de hrană de rezervă pentru cai era compusă numai din grăunţe.

De menţionat că în zona frontului se asigura hrană caldă în general, o mâncare scăzută la prânz şi seara, atunci când operaţiunile militare permiteau transportul hranei la luptători. Atunci când nu se putea asigura hrană caldă, la ordinul comandantului se consuma hrana de rezervă (din cele 2 zile de hrană de rezervă aflate permanent asupra luptătorului).

Organizarea de principiu a activităţii de hrănire presupunea organizarea unor subdepozite, depozite, centre de aprovizionare care procedau la aprovizionarea trupelor luptătoare. Având în vedere situaţiile des schimbătoare, determinate de acţiunile de luptă, anotimpul şi starea vremii, resursele zonei de exploatare, de cele mai multe ori sărăcite sau inexistente, este de înţeles că hrănirea trupelor nu s-a desfăşurat întotdeauna fără sincope, fără întrerupere şi fără greutăţi.

Bucătăriile de campanie

Fiecare mică unitate (companie, escadron, baterie), precum şi fiecare formaţiune similară de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii, trebuia să fie dotată cu bucătării de campanie necesare pentru prepararea hranei calde. În principiu, trupele de infanterie erau dotate cu bucătării portative transportate pe trăsuri sau samare. Pentru transportul bucătăriilor portative, fiecare companie avea câte o trăsură numită trăsură de bucătării. Trăsurile erau de tip regulamentar; în lipsa acestora, se procurau trăsuri prin rechiziţie, la declararea mobilizării. La rândul lor, trupele călări (cavalerie, artilerie) şi formaţiunile de servicii erau dotate cu bucătării pe roate.

În staţionare, bucătăriile de campanie se găseau la trupe; în marş, ele mergeau la trenul de luptă (eşalonul II) al micilor unităţi, iar în timpul luptei rămâneau la locul stabilit de comandant prin ordinul de operaţii partea a II-a. Linia trenului de luptă a micilor unităţi era fixată de către comandanţii de Regimente, în principiu, la o distanţă de 4-5 km departe de trupe.

Articol preluat de pe: Historia.ro

Istoria Parasutismului in Romania (II)

Standard

ROMANIA: INCEPUTURILE

Partea a II

 

Pentru infiintarea intr-o organigrama noua a unitatilor de parasutisti, s-a luat ca model organizarea unui regiment german de parasutisti . Singura modificare adusa a fost reducerea numarului de companii de armament greu de la trei la una. Astfel potrivit proiectului aprobat, un regiment de parasutisti urma sa aiba in compunere: trei batalioane de parasutisti (fiecare cu trei companii parasutisti si o companie de armament greu ) o companie aruncatoare grele, o companie asigurare (un pluton transport, un pluton pionieri , un pluton ciclisti) un „tren” de munitie si o „coloana de transport”.

In iunie 1944, batalionul a fost dislocat la Curtea de Arges pentru „aplicatii speciale”. Din ordinul Subsecretariatului de stat al aerului s-a constituit un detasament operativ (din cei mai bine instruiti parasutisti ), comandat de capitanul Mihai Tantu, format din trei companii de puscasi, un pluton misiuni speciale si o companie armament greu. Detasamentul a fost destinat ca forta de prima interventie in dispozitivul de siguranta al Capitalei. La 15 august 1944 s-a deplasat  la Bucuresti, in cazarma de la Flotila 1 Aerostatie, unde a fost echipat pentru lupta  si consemnat in cazarma.

Cu toate acestea, se pare ca scopul pregetirii de la Curtea de Arges fusese cu totul altul. Potrivit ordinului Marelui Stat Major, cazarea efectivelor s-a facut intr-un sanatoriu nou construit, dar neterminat. Localitatea era ferita de ochii spionajului extern si oferea prin natura terenului conditii prielnice de antrenament. Aerodromul cu pista de pamant era accesibil avioanelor Ju-52. Caracterul instructiei a fost schimbat.S-au conceput actiuni noi, totul se desfasura pe timp de noapte,”tema” generala a pregatirii era intrebuintarea in lupta a subunitatilor mici,organizate ad-hoc, in functie de caracterul misiunii si natura obiectivului. O subunitate  de comando parasutisti era formata din: un comandant  de grupa, o echipa de distrugeri (patru  oameni, o echipa de izbire (4 oameni), o echipa de foc  (2 oameni), o echipa de transmisiuni (2oameni). In cadrul acestor echipe militarii erau specializati in executarea de foto schite, conducere auto, radiotelegrafie, columbofilie.

In perioada 23–28 august 1944, dupa iesirea Romaniei din razboiul impotriva Natiunilor Unite, batalionul de parasutisti a fost folosit pentru: apararea partii de nord a Capitalei (aeroporturile Baneasa,  Pipera, Otopeni, satele  Baneasa, Herastrau, Pipera,) – detasamentul capitan Mihai Tantu si gruparea  capitan -comandor  Teodor Dobre. ; apararea aerodromului Boteni unde se afla Statul Major al Aerului -plutonul sublocotenentului Vasile Fulicea; asigurarea pazei SUbsecretariatului de stat al aerului si arestarea militarilor germani cantonati in hotelurile Bavaria, Princiar, Wilson, Excelsior, si Ambasador – plutoanele sublocotenentilor  Vasile Frugina si Grigore Mestes; asigurarea pazei Comandamentului  Apararii Antiaeriene (Parcul Carol) – un alt pluton.

In luptele pentru apararea Capitalei, pirderile parasutistilor au fost: 19 morti, 59 raniti, 3 disparuti.

Comportamentul acestora in lupta  a fost fara cusur, iar prezenta lor in focul evenimentelor, unanim apreciata.  Foarte putin a lipsit  insa ca, in locul acestor misiuni, parasutistii sa fie chemati sa indeplineasca o cu totul alta misiune , cu consecinte istorice dintre cele mai greu de anticipat, chiar si pentru istoricii de astazi …

Intr-o convorbire telefonica purtata intre subtrupele aeropurtate romane

secretarul de stat de la Ministerul de Interne, Petre Strihan (Costantinescu)  si Generalul  Gheorghe Jienescu, acesta din urma alertat de vestea arestarii  Maresalului, a Primului Ministru si a generalului Vasiliu, a propus primirea de urgenta a unei unitati de parasutisti  de la Popesti-Leordeni, in scopul eliberarii  tuturor celor retinuti la palat.

Intrucat Seful Suprem al Armatei era regele, iar  hotararea sa nu parea a depasii prerogativele propriilor drepturi, orice actiune contrara hotararii sale devenea, in aceste circumstante, extrem de delicata si de o  legimitate  discutabila.

In raspunsul sau, Petre Strihan a invocat aceste argumente, sugerand si faptul ca, pe moment era mai bine sa se astepte  derularea evenimentelor. Generalul Jienescu nu a mai spus nimic si a inchis telefonul.

Parasutistii nu au mai fost trimisi la palat. Dupa razboi, generalul, dupa ce a indurat supliciul unor ani grei de temnita comunista, s-a sinucis la scurta vreme dupa iesirea din detentie. Era deasupra oricarui dubiu ca, in 1944 generalul nu fusese pus la curent cu detaliile „loviturii de la palat”. Dar nici Petre Strihan nu a avut o soarta mai buna. Desi calmul si intelepciunea il indreptasera spre adoptarea unei solutii mai prudente, el nu s-a putut sustrage vinei de a fi fost demnitar de stat sub Maresalul Antonescu. Si el va executa aproape 15 ani  de puscarie comunista, pentru a muri – totusi la o varsta venerabila – inconjurat de stima si afectiunea prietenilor sai literari.

Dupa intrarea trupelor sovietice in Bucuresti, batalionul a fost retras in cazarma din padurea Pantelimon si folost de statul major al aerului si de Comandamentul Militar al Capitalei in misiuni de interventie, pentru paza unor obiective civile si militare, escortarea si protectia demnitarilor, mentinerea ordinii si rezolvarea incidentelor ivite intre trupele sovietice si populatia orasului.

La 15 decembrie 1944 in cadrul general de organizare a aeronauticii, Flotila 1 Aerostatie s-a transformat in baza specialitatii aeronautice. In cadrul acesteia, batalionul de parasutisti a devenit Batalionul 5 Paza, avand  in subordine companiile 33, 34 si 35 paza.

Comisia Aliata de Control (sovietica) a dispus, la 1 martie 1945, desfiintarea batalionului 5 paza. Personalul sau a fost mutat in alte structuri din aeronautica sau lasat la vatra.

Comandantul companiei de misiuni speciale, capitanul Mihai  Tantu, a carui familie (aflata in Basarabia) fusese masacrata aproape in intregime de detasamentele speciale care au premers inaintarea  Armatei Rosii in 1940, nu s-a putut impaca cu noua realitate impusa tarii si unitatii sale. Dupa ce a raportat comandantului sau ca nu se considera demobilizat, a salutat si a pecat. Multi ani dupa aceea, a reprezentat unul din elementele cele mai cautate ale rezistentei  antibolsevice care a actionat in munti,  dupa instaurarea  regimului comunist.

Ultimele date despre el ni-l prezinta in hatisurile unei controversate si/sau inscenate afaceri de spionaj in favoarea unei tari occidentale, care il trimisese tot prin parasutare – sa pregatasca o ampla retea de rezistenta, necesara pregatirii sosirii …trupelor americane.

In 1947 comandorul  Teodor Dobre -fostul comandant al batalionului de parasutisti – a fost trimis sa frecventeze cursurile  scolii politice de la Breaza. Refuzand inscrierea in partidul comunist si deci oferta noilor autoritati, a fost trecut in rezerva. Era singurul parasutist  roman decorat cu ordinul  militar  Mihai Viteazul.

Sursa: cartea Fortele Speciale, scrisa de colonelul Vasile Soare

CaporalMusat

 


ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: FORTUL JILAVA

Standard

Razboiul de independenta demonstrase ca fortaretele bine amplasate si dotate din punct de vedere ethnic, creeaza mari dificultati celui care le ataca, iar cucerirea lor reclama timp si mari jertfe omenesti. Asa se face ca, in anul 1886, a inceput construirea “Fortului Jilava” in apropierea Bucurestiului, peste apa Dambovitei, in partea de sud a orasului. Lucrarea trebuia sa fie executata dupa tehnica cea mai avansata in acest gen de constructii existenta la acea vreme.

Constructia fortului a fost incredintata arhitectului Szoke Ferencz din Sighisoara, iar executarea ei a durat cinci ani. Acest fort, numit si “Fortul 13” (un numar ce din pacate, s-a dovedit ghinionist pentru acest fort, putem spune…), are o istorie deosebit de interesanta, marcata de spionaj, executii, torturi, etc. Ne vom ocupa insa de spionaj, dar spre aducere aminte si in memoria celor ce au suferit si au murit acolo, citam cateva randuri din relatarea istorica scrisa de catre Ovidiu Draghia, intr-un articol postat pe Hotnews: “Fortul 13 are o istorie incarcata: a fost utilizat ca depozit de munitii in timpul regelui Carol I, garnizoana militara pana in anul 1907 cand a inceput transformarea sa in inchisoare. Aici au fost adusi o parte din taranii rasculati. Intre 1921 si 1944, la Jilava au fost inchisi detinutii politici ai Partidului Comunist, scos in ilegalitate in 1924. In noaptea dintre 25 si 26 noiembrie 1940, au fost impuscati 64 de opozanti ai Miscarii Legionare, iar din 1946, in Fortul 13 s-a aflat lotul politic alcatuit din maresalul Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai Antonescu, generalul Constantin Pantazi, Seful Serviciului Special de Informatii Eugen Cristescu s.a. Pe 1 iunie 1946, o parte din membrii acestui lot politic a fost executata in Valea Piersicilor, in apropierea fortului. Apoi, intre 1948 si 1964, Fortul 13 a fost o inchisoare de tranzit pentru detinutii anti-comunisti. Conditiile de tratament erau inumane: erau interzise dreptul la vorbitor, pachet si corespondenta cu familia, intre orele 5 si 22 le era interzis detinutilor sa se intinda pe pat ori sa stea rezemati etc. Plimbarea in curte avea loc in niste spatii infime, dura cateva minute si nu avea o frecventa zilnica”.

  Acest arhitect, caruia i se daduse mana libera (poate prea libera, daca tinem cont de importanta strategica si militara a unei astfel de lucrari)conducea cu fermitate lucrarile. Potrivit clauzelor contractuale, el era obligat sa respecte planurile constructiei. Dar, ca sa le respecte, trebuia sa le aiba la indemana, iar datorita caracterului lor secret, beneficiarul (acesta fiind Ministerul de Resbel) se obliga ca, prin reprezentantii sai, sa-i permita acestuia sa le studieze zilnic pentru a putea efectua lucrarile. In acelasi timp, au fost luate masuri menite sa impiedice ratacirea, sustragerea, disparitia sau copierea celor 81 de planse ce alcatuiau planul si s-au dat ordine in acest sens.

  Cel care a primit misiunea speciala de a asigura secretul planului si al constructiei fortului Jilava, a fost locotenent-colonelul, Minculescu, un personaj preocupat mai mult de realizarea intereselor personale decat de indeplinirea indatoririlor de serviciu (nu este foarte clar de ce acest ofiter nu si-a indeplinit obligatiile de serviciu, dar exista zvonuri lansate de blogeri care mentioneaza ca avea un comportament incompatibil cu statutul de ofiter –era un impatimit al jocurilor de noroc, al petrecerilor deocheate, cheltuind mari sume de bani. Insa, pana la o dovada concludenta cu privire la cauzele care au generat lipsa de vigilenta si dezinteresul ofiterului responsabil cu siguranta planurilor, informatiile de gen can-can, le tratam ca atare!). Datorita superficialitatii cu care acest ofiter si-a indeplinit sarcinile de mare raspundere ce ii erau incredintate, Szoke a avut posibilitatea sa scoata copii de de aproape toate plansele ce alcatuiau planul secret al constructiei, iar atunci cand n-a reusit, a retinut originalele (ciudat, lucru neobservat de catre Minculescu! Probabil, daca nu sigur, acesta nu numara deloc plansele la returnare, pentru a vedea daca lipseste vreuna. Normal ar fi fost ca arhitectul sa consulte schitele si planurile fortului, numai in prezenta si sub supravegherea ofiterului desemnat sa le pazeasca –astfel, s-ar fi evitat o grava bresa in asigurarea secretului acestei constructii strategice).

Jilava, Fortul 13

  Arhitectul Szoke Ferencz, chiar a declarat mai tarziu, ca a recurs la copierea planurilor datorita activitatii cotidiene, din dorinta de a le avea “mereu in fata”, precizand ca la inceput n-a avut alte intentii dar, dupa terminarea constructiei, avand asupra sa intregul plan al fortului, s-a gandit ca este o oportunitate de a face “un ban” (necinstit, am zice noi!).

  Astfel, cu ocazia receptiei lucrarilor, care s-a facut in anul 1891, lucrurile s-au petrecut ca de obicei, adica, intre beneficiar (Ministerul de Resbel) si constructor (Szoke Ferencz) s-au iscat diferende care, neputand fi solutionate amiabil, s-a apelat la Justitie (Guvernul roman a fost actionat in judecata de catre arhitectul Szoke Ferencz. Guvernul a fost nevoit sa se apere, iar reclamantul sa-si dovedeasca pretentiile –acesta a facut-o aducand ca dovada cele 81 de planse ale planului fortului! Si asta, in conditiile in care acestea erau considerate secrete…). Procesul s-a intins pe o perioada de sapte ani, iar in toata aceasta perioada arhitectul Szoke s-a deplasat permanent avand asupra sa planurile intregului fort, pe care le-a prezentat pe la toti avocatii specializati in procese de acest gen (astia aveau interes sa castige clientul lor, revenindu-le o suma mare de bani. Putin le-a pasat ca aveau in fata documente secrete. Astia ca astia, dar nici macar Ministerul de Resbel nu s-a sesizat asupra gravitatii situatiei! O grava eroare sau pur si simplu dezinteres?), incercand sa dovedeasca dreptatea cauzei sale. Toate incercarile sale s-au dovedit zadarnice, deoarece dupa sapte ani de procese, a pierdut. Supararea pe care i-a produs-o acest deznodamant l-a determinat sa-si faca bagajele, in care a asezat cu grija si copiile de pe toate plansele fortului nr.13, si sa plece in Ungaria unde si-a stabilit domiciliul.

  Cu ocazia interogatoriului ce i-a fost luat mai tarziu, in legatura cu cauzele care l-au determinat sa ia cu sine copiile planului “Fortului Jilava”, el a declarat ca intentiona sa le predea Muzeului National din Budapesta, “pentru studiu”. Dar, inainte de a transpune in fapt intentia, “ghinionul” i-a scos in cale pe numitul Baranyi Erno, fost comandant de pompieri, cu care a pus la cale un negot cu cai pentru Africa de Sud (pe atunci, Anglia se afla in razboi cu burii, existand o cerere foarte mare pentru cabaline. Acest razboi a fost umilitor pentru englezi -1880-1881/1899-1902). Tot discutand despre folosirea cailor in lupta si despre modul in care cavaleria ar putea fi utilizata la cucerirea unor forturi, Baranyi a aflat ca Szoke detine la locuinta sa plansele fortului Jilava. Afacerist din fire, i-a dat sugestia sa vanda plansele unei puteri straine, de la care s-ar putea obtine o suma mare de bani. Mai mult, si-a asumat sarcina gasirii unui client, cu conditia sa i se dea jumatate din suma incasata pe planuri. Szoke a acceptat imediat propunerea, iar Baranyi a trecut imediat la gasirea clientului potrivit…Era anul 1902!

  Tot tatonand in dreapta si in stanga, pompierul afacerist a intalnit un domn Boross, alt mare amator de castiguri usoare, care i-a promis ca se va ocupa de problema si in scurt timp ii va prezenta cumparatorul. Versat in escrocherii, Boross s-a gandit ca cea mai mare suma ar putea fi obtinuta chiar de la pagubit, adica…statul roman, implicit Ministerul de Resbel! Manat de acest gand s-a prezentat la consulul general al Romaniei la Budapesta si i-a spus ca cineva “dispune de planurile Fortului 13, pe care vrea sa le vandal unor inamici potentiali ai Romaniei”. Ca sa impiedice aceasta “marsavie” el le poate cumpara contra unei mari sume de franci pe care, se-ntelege, va trebui sa-i primeasca de la consulat. Sic!

  Ghinionul sau a constat in faptul ca a avut nesansa sa stea fata in fata cu consulul Victor Cuciurano, un om cinstit, fara ganduri de inavutire si poate…mai mult decat atat. Consulul, realizand imediat gravitatea situatiei, a solicitat sprijin din tara, intentionand sa puna mana cat mai repede si cat mai putin costisitor pe planurile secrete ale fortului Jilava. Acesta, a actionat asupra lui Boross convingandu-l sa accepte un joc dublu, adica sa “vanda” si planurile asa cum doreau Szoke si Baranyi, dar sa faca si ceea ce ii va cere el. In schimbul acestui joc, Cuciurano i-a promis lui Boross ca va fi remunerate cu mult mai mult decat ar fi primit de la Szoke (cu alte cuvinte, a exploatat lacomia si dorinta acestuia de imbogatire rapida si usoara –o “slabiciune” intens exploatata si astazi de catre serviciile secrete!).

  Lacom si escroc versat, cand a auzit ca i se ofera mai mult, Boross s-a grabit sa fixeze suma si sa propuna o solutie de garantie ca sa nu fie tras pe sfoara. El a cerut ca suma de 50000 de franci pe care o pretindea sa fie depusa cu parola la o banca, iar cand consulul va intra in posesia planurilor, Boross va primi parola pentru a putea ridica de la banca suma depusa (ulterior, Cuciurano care nu era un novice in asemenea “afaceri” si stiind ca are dea face cu un escroc, a reusit sa-l convinga sa accepte doar 10000 de franci drept recompensa, bani pe care i-a si primit la “sfarsitul afacerii”. Mai mult decat atat, consulul Cuciurano a solicitat si a obtinut imediat concursul politiei din Budapesta, care avea interesul de a evita dezvaluirea unei afaceri de spionaj in care erau implicati cetateni unguri, punandu-i la dispozitie doi detectivi care sa-i prinda in flagrant pe cei doi spioni de circumstanta, Szoke si Baranyi. Un joc inteligent din partea consulului Cuciurano, care dupa cate se pare, nu era deloc un “novice”!). Daca, din motive independente de vointa lor planurile vor lua alta destinatie sau vor fi false, Cuciurano isi va retrage banii.

  Dupa stabilirea intelegerii, Boross i-a spus lui Baranyi, ca atasatul militar rus acreditat la Viena era interesat sa cumpere planurile, urmand a veni la Budapesta pentru a le studia si a se convinge ca erau…reale. Urma a plati pentru ele, suma de 500000 de franci, o suma enorma in acele timpuri, in fata careia Szoke si Baranyi, n-ar fi “rezistat” nicicum.

  Ca urmare, a sosit la hotelul “Jozsef Foherceg” din Budapesta, “Alexandre Gueorguievitch Sergueeff, officier d’etat-major”, ofiter rus. In realitate, acest ofiter rus era locotenentul Gorski, ofiter roman, bun cunoscator al limbii ruse, care intr-adevar, venea din…Rusia! Un joc inedit am putea spune, dar iata raportul “personal si confidential” (332/12/25 iunie 1902) inaintat de catre consulul Cuciurano, lui Ionel I.C. Bratianu, ministru ad-interim al afacerilor externe, a doua zi dupa desfasurarea intregii “afaceri”, din care citam: “Lui Szoke am facut sa-i parvina o carte de vizita cu numele de imprumut al lui Gorski si i s-a dat intalnire pe marti, 11/12 iunie 1902, la 10 ore dimineata. Szoke a venit si cu amicul sau, a aranjat planurile si a cautat sa-l convinga pe ofiterul rus de importanta lor. Din toata atitudinea sa in cursul intrevederii rezulta ca era convins ca are a face cu un ofiter rus”.

  Dealtfel, Szoke a declarat mai tarziu ca nimic nu l-a facut sa creada ca “rusul” era de fapt ofiter roman, ceea ce inseamna ca locotenentul Gorski si-a jucat magistral rolul –ca un adevarat profesionist am putea spune! Dupa ce Gorski (alias Sergueeff), care se recomandase ofiter de geniu, a examinat planurile si s-a “convins” ca este vorba de o chestiune serioasa “a dat semnalul convenit”. La auzul acestui semnal, cei doi detectivi maghiari ce se gaseau in camera de alaturi impreuna cu Cuciurano, au patruns in camera in care se desfasura “afacerea”, punand mana pe cei doi “negustori de cai pentru Africa de Sud”. Gorski si Cuciurano au recuperate imediat planurile fortului Jilava, impiedicand ca acestea sa fie cunoscute politiei maghiare si poate, serviciului de spionaj austro-ungar, impiedicand totodata antrenarea Romaniei intr-o campanie de presa ce ar fost extrem de neplacuta pentru autoritatile de la Bucuresti (in presa vremii, cazul ar fi facut mare valva). Mai mult decat atat, Cuciurano a reusit sa puna mana pe rezultatele interogatoriului celor doi “negustori de cai”, Szoke si Baranyi, de la politia budapestana (posibil ca intre consul si prefectul politiei din Budapesta, sa fi existat “raporturi amicale”), pe care le-a transmis impreuna cu planurile recuperate ale fortului (mentionand in mod expres, citez: “A se trimite confidential chiar originalul la Ministerul de Resbel”), “imediat” la Bucuresti, prin intermediul locotenentului Gorski.   

  Desi planurile au fost recuperate intr-un mod foarte ingenios, profesionist chiar, nu s-ar fi ajuns intr-o asemenea situatie daca locotenent-colonelul Minculescu si-ar fi indeplinit in mod corect obligatiile de serviciu in legatura cu pastrarea secretului militar asupra Fortului 13-Jilava. Punct!

 

                                                                                                                                      

  WW

   


Surse: www.hotnews.ro/stiri-esential-7402497-fotogalerie-fortul-13-jilava

Internet; Wikipedia-Enciclopedia Libera.

Binefacerile Rusiei II: “The first Aliance” (1877-1878)

Standard

În acest articol voi prezenta, pe scurt, a doua întalnire dintre Principatele Române şi Rusia, care, şi de această dată, a dus la creşterea evidentă a încrederii în “Mama Rusie”…..glumesc, evident! Este vorba de perioada Razboiului deIindependenţă, în cadrul căruia am fost aliaţi cu Imperiul Rus.

După ruperea Moldovei de către Turcia şi Rusia în 1812 se păstrează suzeranitatea Turciei asupra Principatelor Române. Aceasta se schimbă după Razboiul Ruso-Turc din perioada 1828-1829, în urma căruia Principatele Române ajung protectorat rusesc şi astfel s-a schimbat dracu cu tatăl său.

Această situaţie nu ţine prea mult, pentru ca în anul 1853 începe un alt război, războiul Crimeei (1853-1856). De data aceasta, Rusia nu are sorţi de izbândă, pierzând războiul cu Aliaţii (Anglia, Franţa, Imperiul Otoman şi Regatul Sardiniei). Pierderea acestui război este benefică pentru Principatele Române, deoarece Rusia este obligată să cedeze sudul Basrabiei către Moldova. Ţările Române profită astfel de contextul international şi, la data de 24 ianuarie 1859, se produce Unirea Principatelor, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. În anul 1866 are loc o lovitură de stat, în urma căreia Alexandru Ioan Cuza abdică, iar la conducerea statului urmează o locotenenţă domnească. Aceasta urma să domnească până la găsirea unui domn nou, care s-a găsit în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmarigen.  Acesta este investit ca principe pe data de 10 mai.

Cu toate că Unirea Principatelor a fost o reuşită, România este încă considerată vasala Imperiului Otoman. Acest lucru se va schimba odată cu razboiul ruso-turc din 1877, în urma căruia România îşi obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman.

Iniţial, Rusia nu dorea ca România să participe la război, crezând că acest razboi va fi ca o ieşire la picnic. Singurul lucru cerut de ruşi era tranzitul trupelor ruseşti pe teritoriul României. Astfel, la data de 4 aprilie 1877, se semnează un acord militar între Rusia şi România. Înainte de a semna acordul, România a obţinut garantarea graniţelor României de către Rusia, după cum reiese chiar din primul articol al convenţiei: „Guvernul imperial al tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea teritorială a României.” Ce se alege de aceast acord vom vedea un pic mai încolo.

Razboiul Rusiei cu Imperiul Otoman nu a fost “o plimbare pe faleză”, aşa cum credeau ruşii iniţial, astfel încât Rusia cere ajutorul României şi a Armatei Române. România îşi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman pe 9 Mai 1877, actul fiind semnat de Principele Carol pe 10 Mai 1877, iar România intră în război alături de Imperiul Rus. Armata română a demonstrat atunci capacitatea ei combativă prin victoriile obţinute la Plevna, Smîrdan, Rahova şi Griviţa. Practic vorbind, am salvat fundul rusilor prin victoriile obţinute, acolo unde armata lor a eşuat.

Imperiul Rus, fiind bun la suflet şi neputând să uite ajutorul dat de armata română, ne-a răsplătit după cum urmează:

  1. Rusia nu a recunoscut cobeligeranţa României la acest război, România nefiind invitată la tratativele de pace de la Berlin.
  2. Rusia nu a vrut să recunoască independenţa României. Pănă la urmă a fost forţată să o recunoască.
  3. Rusia a luat înapoi sudul Basarabiei, cedat de ei in urma războiului Crimeei, pierdut în 1956, încălcând, astfel, flagrant, acordul militar semnat pe 4 aprilie 1877. În schimb, Rusia ne-a cedat Dobrogea, fără Cadrilater, însă. Dobrogea, pe acea vreme, nu avea nici un fel de valoare strategică. Mai mult de atât, era un pământ neprelucrat, fără infrastructură.
  4. Picătura care a umplut paharul a fost dorinţa Ţarului Rusiei de dezarma armata română. Replica Regelui Carol I a fost scurtă şi la obiect: „o armată care a luptat la Plevna în faţa împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa dezarmată”.  Astfel Rusia nu a îndrăznit să insiste asupra cerinţei.

Iată, deci, cu ce “binefaceri” ne-am ales în urma primei noastre alianţe cu Imperiul Rus! Cu siguranţă, respectarea angajamentelor făcute de Rusia a crescut încrederea şi mai mult decât episodul din 1812. Cum se zice aşa frumos: “ fereşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”!

 

Surse: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/29/razboiul-de-independenta-de-la-1877-si-tradarile-rusiei-2/

            http://e-istorie.ro/istoria-moderna/lumea-moderna/346-relatiile-romano-otomane-intre-1859-1878

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Crimeei

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_Independen%C8%9B%C4%83_al_Rom%C3%A2niei

Larry L. Watts- “Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, editura Rao, 2011

 

Andrei

 

 

 

ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: ARTILERIA DE COASTA(2)

Standard

In urma Ordinului ministrului de razboi, nr.15029, Marina Regala Romana (MRR), la inceputul anilor *20, avea in compunerea sa: Apararea Fixa Fluviala si Apararea Fixa Maritima. Aceste doua structuri incorporau si artileria marinei.

Apararea Fixa Fluviala, avea in compunerea sa Regimentul Artileriei Fluviale, infiintat in data de 17 noiembrie 1920, in urma reorganizarii. Acest regiment, avea in compunerea sa 28 de tunuri, ce formau “bateriile flotante”, fiind dispuse pe slepuri, dupa cum urmeaza: 8 slepuri, cu cate un tun OBUCHOV (152,4 mm, de fabricatie ruseasca. Acestea fusesera capturate odata cu slepurile rusesti abandonate, in anul 1918. Tunul era depasit, neavand legatura elastica moderna iar afetul era prevazut cu un sistem de frana de tragere, compus dintr-un cilindru umplut cu ulei ce se fixa pe platforma de lemn pe care statea tunul si un piston legat la afet. Avea doua limitatoare de recul sub forma unor rampe inclinate din lemn, ce se introducea la rotile tunului. Avea precizie buna, greutate de 5430 kg si bataie maxima de 14200 m) fiecare; 4 slepuri,fiecare cu cate 4 tunuri frantuzesti SAINT CHAMMOND, de calibrul 120 mm; 2 slepuri, fiecare avand cate doua tunuri OBUCHOV, de calibrul 101,6 mm. Aceste slepuri aveau rolul de a controla cursul inferior al Dunarii, gasindu-se la Sulina (cea mai mare parte a lor), precum si la Braila si Galati.

Apararea Fixa Maritima, se compunea din bateriile de coasta ale Marinei, avand sediul la Constanta si misiunea de a apara litoralul romanesc. Acesta era impartit in mai multe sectoare ce se intindeau de la Balcic pana la Limanul Nistrului, dupa cum urmeaza: sectorul Maritim nr.1 Sud (Balcic-Gura Portitei), ce a avut in dotare si tunurile ARMSTRONG, calibrul 152 mm, ce proveneau de la distrugatoarele, MARASTI si MARASESTI (incepand cu anul 1926). In cadrul acestui sector, s-a infiintat dealtfel, prima baterie de coasta, in locatia numita “Tataia” (langaConstanta), ce in WW I fusese un punct fortificat german. Avea in dotare 4 tunuri ARMSTRONG, de calibrul 152 mm, ce fusesera demontate de pe fostele distrugatoare MARASESTI si MARASTI (ambele fusesera cumparate din Italia in anul 1920, fiind casate abia in 1961); sectorul Maritim nr.2 Nord (Gura-Portitei –Limanul Nistrului), compus din: 2 tunuri OBUCHOV (calibrul 101,6 mm, rusesti), alte 3 tunuri de aceeasi marca si calibrul la Sulina, precum si o sectie plutitoare de tunuri calibrul 152 mm, OBUCHOV. Ulterior, bateria “Tataia” a primit numele de “Tudor”. In anul 1944, ea mai avea inca in dotare tunurile ARMSTRONG, la fel ca bateriile “Aurora” si “Vlaicu” aflate la Mangalia.

Distrugatorul Marasesti

Tunurile ARMSTRONG, erau deservite de cate 8 servanti, avand o greutate de 3230 kg, bataia maxima cuprinsa intre 9000-11000 m, greutatea proiectilului de aproximativ 21 kg si regim de foc de 5-6 proiectile/minut. Se mai gaseau in dotarea acestei baterii si tunuri ARMSTRONG, calibrul 76 mm, deservite de cate 6 servanti, cu o greutate de aproximativ 600 kg, viteza initiala a proiectilului de 670 m/s, regim de foc de 15 proiectile/minut si bataie maxima cuprinsa intre 9000-11000 m.

 

 Tunuri Armstrong, calibrul 76mm

Bateriile de coasta existente au fost modernizate substantial intre 1933-1934, astfel: s-a consolidat malul litoral unde se gaseau amplasate tunurile bateriilor; s-a introdus in amplasamente curentul electric; s-a modernizat sistemul de transmisiuni al bateriei si s-a realizat legatura telefonica cu Comandamentul Apararii Fixe Maritime.

Incepand cu anul 1939, au fost infiintate noi baterii de coasta, dupa cum urmeaza:

-in comuna Gargalic (astazi, Corbul), compusa din 4 tunuri OBUCHOV, calibrul 152,4 mm. Aceasta baterie era un punct fortificat, avand in componenta sa si o sectie de mitraliere AA de calibrul 20 mm, totul fiind camuflat, figurand drept o microferma;

-bateria “Elisabeta” (bateria cu numarul 3 din compunerea Artileriei de Coasta a Marinei Regale Romane), a avut in dotare 3 tunuri SAINT CHAMMOND, de fabricatie franceza, de calibrul 120 mm, dar au facut parte si din sistemul de fortificatii de la Turtucaia (1916).

Armstrong, calibrul 120mm

Nu cu mult inainte ca Romania sa se implice in WW II, prin Inaltul Decret Regal, nr. 635/01.04.1940, s-a infiintat Divizionul Artilerie de Coasta, cu sediul laConstanta, compus din urmatoarele baterii, a caror tunuri au fost descrise mai sus:

-2 baterii de artilerie AA;

-“Tataia”, avand tunuri de 152 mm;

-Agigea, avand tunuri de 120 mm;

-Midia, avand tunuri de 152 mm;

-Scoala Navala, avand tunuri de 75 mm;

-bateria Plutitoare nr.2, laGalati, cu tunuri de 152 mm;

-Sulina, avand tunuri OBUCHOV, de 101 mm;

-bateria de obuziere de 120 mm si cea de tunuri de 47 mm, ambele la Turnu-Severin.

Odata cu intrarea Romaniei in Axa, din martie 1941, Artileria de Coasta a intrat in subordinea Comandamentului Romano-German, fiind alcatuita din urmatoarele baterii:

-“Mircea”, la Capul Midia, avand tunuri de calibrul 120 mm;

-sectia “Rares”, avand tunuri de calibrul 66 mm, aflata pe dig la Farul Rosu;

-“Tudor”, la Tataia, avand tunuri de calibrul 152 mm;

-“Brancoveanu”, la Viile Mari, fiind dotata cu tunuri de calibrul 75 mm;

-“Elisabeta”, la Agigea cu tunuri de calibrul 120 mm;

-“Aurora”, la Mangalia cu tunuri de 152 mm;

-sectia “Vasile Lupu”, la Mangalia avand tunuri de 75 mm;

-sectia Auto-Proiectoare.

In cadrul Detasamentului Maritim nr.1, la Sulina, se mai aflau operationale bateriile “Stefan” (dotata cu tunuri OBUCHOV, calibrul 101,6 mm) si “Tepes” (L 35, calibrul 120 si 76 mm –ARMSTRONG). Alaturi de ele mai erau operationale inca patru sectii de Artilerie, dupa cum urmeaza: nr.1 (152,4 mm); nr.2 (152,4 mm); nr.3 (AA, 40 mm, BOFORS); nr.4 (at, 47 mm, SKODA).

Skoda, calibrul 47mm

Tunul CANNONE DA 102/35, calibrul 102 mm, de fabricatie italiana, s-a aflat si el in dotare, avand dubla destinatie: AA si de coasta. A fost produs, probabil incepand cu anul 1914, de catre Ansaldo si avea greutatea de 5000 kg, bataia maxima cuprinsa intre 9500-12000 m, la o greutate a proiectilului de 16 kg.

      Cannone, 120mm                                                                                                                     

WW

 

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet; Muzeul Marinei Romane;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).

 

ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: ARTILERIA DE COASTA(1)

Standard

A aparut in Tarile Romane, pe la jumatatea secolului al XIX-lea. Initial, a fost vorba de artileria navala, dispusa pe salupele fluviale. In anul 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu (Tara Romaneasca), a dispus achizitionarea din Austria, a trei vase, cunoscute sub numele de “saici”, ce erau inzestrate cu tunuri, fiind destinate protejarii navelor comerciale ce navigau pe Dunare, precum si a porturilor. Vasele au sosit intarape data de 10 iulie 1845, doua avand cate un tun, unul singur fiind inzestrat cu doua (erau deservite de cate trei servanti, ce faceau parte din membrii echipajului).

In Moldova, artileria navala a aparut in anul 1843, odata cu lansarea la apa, in portul Galati, a goeletei (vas cu panze, dispunand de doua catarge si velatura diferita) EMMA, al carei prim comandant a fost locotenentul Nicolae Steriade. Ulterior, ajuns la gradul de colonel, a condus Flotila Romana intre anii 1860-1864). Goeleta, avea cinci tunuri de bronz, de calibrul 120 mm, fiind urmata de inca doua nave: STEFAN CEL MARE si GALATI (fiecare dispunand de cate un tun de bronz de calibrul 75 mm).

Dupa Unirea Principatelor Romane (24 ianuarie 1859 –Alexandru Ioan Cuza), cele doua flote (a Tarii Romanesti si a Moldovei), au fost reunite, artileria navala dispunand acum de 4 tunuri calibrul 120 mm, ce se gaseau la bordul salupelor-canoniere de pe Dunare, dispunand de urmatoarele porturi: Calafat, Giurgiu, Braila, Reni, Galati, Chilia si Ismail.

In Razboiul de Independenta (1877-1878), ca urmare a hotararii Marelui Cartier General, de transformare a Calafatului in punct strategic fortificat (Operatia de acoperire a Dunarii), o parte din personalul Flotei Romane, a fost detasat in cadrul trupelor de artilerie si pompieri din cadrul trupelor de uscat. Marinei, i s-a interzis participarea cu nave la actiunile militare, fiind considerata inferioara celei otomane, ca numar de nave si putere de foc –ceea ce era o realitate. Marina Otomana, era condusa de catre Hobart Paşa (de pe nava cu zbaturi RESMO) –acesta fiind de fapt englez, chemandu-l Augustus Charles Hobart, caruia i se acordase de catre sultan, titlul de pasa, in urma infrangerii revoltei grecesti din Creta. Provenea din Marina Engleza, avand mare experienta, iar dupa razboi a devenit maresal (musir) in Marina Turca. Cele mai puternice nave turcesti de pe Dunare erau: PODGORITA –monitor, ce dispunea de o putere de foc impresionanta, scufundat de catre artileristii romani pe data de 26 octombrie 1877, dupa 77 de lovituri, fiind lovita in zona magaziei de pulbere; DUBA SEIFI (surse turcesti, considera ca se numea de fapt, HIVZI RAHMAN) –monitor, trimis la pesti de catre salupa-torpiloare RANDUNICA, alaturi de nava SOCRATE si un slep.

Canoniera Fulgerul

De asemenea, s-a hotarat ca o parte dintre nave, impreuna cu echipajele lor, sa fie imprumutate Rusiei, in schimbul unor tunuri si mortiere din bronz, de calibrul 152,4 mm. Navele imprumutate Rusiei, erau: iahtul STEFAN CEL MARE, nava ROMANIA, canoniera FULGERUL, salupa-torpiloare RANDUNICA, 4 slepuri si un numar neprecizat de salupe cu rame si vele. Rusia, prin Pacea de la Paris (1856) ce a pus oficial capat Razboiului Crimeii, n-avea voie sa detina vase de razboi pe Dunare. Rusia, a pierdut totodata, controlul asupra gurilor Dunarii, dar si influenta asupra Principatelor Romane.

Armata Romana, a primit in schimbul inchirierii navelor si a echipajelor aferente, un numar de 16 tunuri LAVROV, din bronz, avand calibrul de 152,3 mm (24 funti).

Aceste tunuri, au constituit pe timpul razboiului (alaturi de tunurile-obuziere franceze de 121,3 mm), artileria grea a Armatei Romane.

Prima baterie de coasta, a fost cea de la Calafat (1876), dotata initial cu tunuri KRUPP (de calibrul 78,5/87 mm) ce apartineau de fapt, celor 4 regimente de artilerie. Ulterior, acestea au fost retrase si inlocuite cu cele rusesti de 152,4 mm si cele frantuzesti, model 1865 – LA HITTE, avand calibrul de 121,3 mm. Aceste tunuri erau deservite de militari din subunitatile de Marina, cu exceptia bateriilor INDEPENDENTA I si STEFAN CEL MARE (doar o parte din aceasta baterie. Era deservita si de militari pompieri, care pe timp de razboi, formau artileria teritoriala).

Stefan cel Mare

In luna mai 1877, la izbucnirea Razboiului de Independenta, bateria de coasta de la Calafat, era formata din urmatoarele baterii: CAROL, avand 4 tunuri de bronz rusesti, LAVROV, calibrul 152,4 mm, un efectiv de 20 de militari. Misiunea sa, era lovirea artileriei otomane de la nord de Vidin; ELISABETA, avand 5 tunuri rusesti, LAVROV, calibrul 152,4 mm si 60 de militari pentru deservire. Avea misiunea de a lovi cetatea Vidin, precum si spatiul dintre aceasta si Dunare; MIRCEA, avand 5 tunuri de bronz, LAVROV, calibrul 152,4 mm si 80 de militari. Avea ca misiune, angajarea cu foc a cetatiiVidinsi a spatiului din vecinatatea nordica si vestica a acesteia.

Acestor baterii, incepand cu luna iunie-iulie 1877, li s-au adaugat inca 4 baterii: STEFAN CEL MARE, avand 4 tunuri-obuziere frantuzesti, LA HITTE, model 1865, calibrul 121,3 mm; MIHAI BRAVU, ce dispunea de 15 tunuri de camp, ce apartineau Regimentelor 1/2 Artilerie, avand ca obiectiv respingerea unei debarcari otomane la sud de localitatea Ciuperceni; RENASTEREA, dispunand de 6 mortiere de calibrul 152,4 mm, model 1877, ce fusesera achizitionate din Rusia (era utilizat si ca artilerie de asediu). Avea ca misiune, respingerea unei debarcari turcesti pe malul romanesc al Dunarii; INDEPENDENTA, avea in dotare 2 tunuri LAVROV (152,4 mm, rusesti) si 5 tunuri-obuziere LA HITTE (121,3 mm, model 1865, frantuzesti); INDEPENDENTA II, dispunand de 6 mortiere rusesti, model 1877, de calibrul 152,4 mm.

 

In luna noiembrie 1877, a luat fiinta bateria PERSEVERENTA, in dreptul ostrovului Canapa, dispunand de 3 mortiere (de la bateria INDEPENDENTA II) si 3 tunuri KRUPP, calibrul 87 mm (pentru mai multe detalii, aici: rumaniamilitary.wordpress.com/tag/tunuri-krupp/). A fost urmata de bateria BASARABIA, ce dispunea de 4 tunuri-obuziere frantuzesti, LA HITTE, calibrul 121,3 mm, avand ca obiectiv tinerea sub foc a bateriilor turcesti aflate la Vidin si respingerea unui eventual atac. Comandantul tuturor acestor baterii, ce insumau un efectiv de 320 de militari, a fost maiorul Nicolae Dimitrescu –Maican.

Tunul LAVROV, calibrul 152,3 mm, avea teava din bronz ghintuita si inchizator tip “pana”, precizie buna si distanta mare de tragere. Obuzele erau insa de slaba calitate, multe explodand in aer inainte de a lovi tinta, iar placile de obturatie (inchizatoarele) se puteau sparge (din cauza defectelor de fabricatie, doua tunuri au fost inlocuite cu unele noi). Tunurile s-au aflat dupa razboi in dotarea artileriei de asediu a cetatii Bucuresti, iesind din inzestrare cu putin timp inainte de WW I. Avea urmatoarele caracteristici: calibrul 152,3 mm, 21 calibre; greutatea tevii cu inchizator 2235 kg; greutatea tunului 4500 kg; greutatea proiectilului 35,8 kg; lungimea tevii 3230 mm; viteza initiala a proiectilului 325 m/s; bataia maxima 5300 m.

 

Mortierul rusesc de calibrul 152,4 mm, model 1877, a ramas dupa razboi in inzestrare. In anul 1885, se mai gaseau inca 2 mortiere de acest tip, in dotarea primelor doua baterii de asediu subordonate Regimentului 2 Artilerie, Bucuresti (infiintate pe data de 15 mai 1885). Mortierul, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 152,3 mm, 9 calibre; greutatea tevii cu inchizator 1572 kg; greutatea totala 3400 kg; greutatea proiectilului 30,7 kg; lungimea tevii 1350 mm; viteza initiala a proiectilului 231 m/s; bataia maxima 3600 m.

Pentru mai multe detalii cu privire la Marina Romana si actiunile sale din Razboiul de Independenta, aici: lnr-mangalia.ro/?p=560 .

In cursul documentarii am gasit un articol foarte interesant, legat de organizarea Armatei Romane, inainte de izbucnirea Razboiului de Independenta, pe care am considerat oportun a-l reda integral, multumind anticipat autorilor sai pentru efortul depus si calitatea informatiilor transmise. Articolul este preluat de aici, integral: www.referatele.com/…/Evolutia-puterii-militare-romanesti-sub-Carol-:

“ La 10, 22 mai 1866, dupa un plebiscit national, a fost proclamat ca domnitor al Romaniei, Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen. In varsta de 27 de ani, pana atunci ofiter al armatei prusiene, inrudit cu casele stapanitoare din Prusia si Franta, acesta ajunsese deghizat in tara, pentru a evita riscurile unei calatorii in conditiile iminentei razboiului austro-prusian (1866). Curand, el a depus juramantul ca domn constitutional, o noua lege fundamentala – una din cele mai liberale din Europa, inspirata dupa modelul belgian – promulgata in iulie 1866, stand la baza instaurarii regimului politic din Romania, care va functiona, cu unele modificari, pana in preajma izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial. Puterile europene au fost puse in fata unui nou „fapt implinit” – de certa independenta (de altfel Constitutia nici nu mentiona dependenta de Poarta otomana) – si in pofida unor tentative de impotrivire (Rusia, Austria, Imperiul otoman) vor fi nevoite sa recunoasca alegerea lui Carol I si astfel sa accepte definitiv existenta statului roman format la 1859. Alegerea printului strain – deziderat exprimat de altfel inca de Adunarile ad-hoc din 1857 – a fost apreciata in acel context intern si extern ca o chezasie a realizarii stabilitatii interne (evitandu-se disputele intre familiile autohtone pretendente la tron) si a intaririi pozitiilor Romaniei in arena internationala.

MORTIER, 152,4 MM, MODEL 1877
Incheierea pactului dualist austro-ungar in aceasta perioada (1865-1867) – tentativa a Casei de Habsburg de salvare a imperiului, in urma succesivelor infrangeri diplomatice si militare (ultima, in razboiul cu Prusia din 1866) – a avut drept consecinta directa anexarea Marelui Principat al Transilvaniei la „regatul ungar”, act prin care pentru prima oara ii era abrogata complet autonomia seculara. Incheiat impotriva vointei majoritatii absolute a populatiei transilvane, a romanilor, pactul a produs o reactie energica imediata a acestora, ca si din partea celor din statul unificat la 1859, concretizata in numeroase actiuni politice de protest. In cadrul acestor manifestari s-a exprimat cu claritate aspiratia si hotararea fortelor patriotice romanesti de a crea „o Romanie unita si libera, fondata pe justitie si moralitate”, fara de care – arata George Baritiu, lider al Partidei nationale transilvanene – „nu poate fi vorba de natiune si nationalitate romaneasca”.
Deceniul premergator razboiului de independenta din 1877-1878 a fost marcat pe plan politico-militar, de ascensiunea Prusiei si fondarea Reich-ului german in 1871, devenit principala putere de pe continentul european in urma victoriei repurtate in conflictul armat cu Franta, din 1870-1871. Este o perioada in care, dupa decenii de profunda stagnare in arta militara europeana, de regres in conducerea si intrebuintarea trupelor pe campul de operatii militare, se inregistreaza un salt spectaculos in acest domeniu prin rezultatele obtinute de statul si armata prusiana, datorat unor acumulari in timp sub imperiul unei gandiri avand la baza unitatea doctrinei promovata de Academia militara din Berlin si corpul de stat-major prusac (Scoala lui Moltke), in conditiile unor perfectionari deosebite si rapide ale armamentului de infanterie si artilerie, ale dezvoltarii comunicatiilor (cai ferate, sosele, telegrafie) ce inlesnesc si sporesc capacitatea manevriera si ritmul de deplasare si deci de interventie a trupelor pe un front tot mai intins. Toate acestea, alaturi de experienta razboiului de secesiune din Statele Unite ale Americii si indeosebi a razboaielor de pe continent, au putut fi studiate cu o atentie sporita, influentand evolutia gandirii si practicii militare romanesti. Fireste, sistemul prusian al „Landwehr-ului” si-a castigat multi adepti dupa 1866, dar el nu va fi impus atat de vointa noului domnitor Carol I, ci, in primul rand, de succesele obtinut de Prusia.
Sesizandu-i avantajele, indeosebi cele legate de posibilitate intretinerii unor trupe permanente cu efective si cheltuieli relativ reduse pe timp de pace si a mobilizarii rapide a unor forte numeroase in caz de razboi, factorii de conducere ai tarii, ca si teoreticienii militari romani s-au pronuntat pentru o adaptare a lui potrivit traditiilor locale, resurselor si pozitiei geo-strategice a Romanie. „Sistemul nu este nou – se arata in Expunerea de motive la proiectul noii legi organice din 1868 – el isi gaseste originea in armata noastra pana in secolul XVII, cand de fapt puterea armata se baza pe doua elemente: armata permanenta si militiile”.
Astfel, se poate aprecia ca si dupa 1866, caracterul national, de larga factura populara, imprimat puterii armate in timpul lui Cuza nu numai ca s-a mentinut, dar el a fost amplificat si racordat mai bine realitatilor si nevoilor de aparare. In baza prevederilor Constitutiei, trei legi succesive – 1868, modificata in 1872 si 1874 – au creat cadrul legislativ corespunzator.
Noua lege de organizare a puterii armate din 11/23 iunie 18 (ministru de Razboi fiind generalul George Adrian, promotor principiului „natiunii armate”) a introdus categorii noi in structura militara a tarii, care au largit baza sociala a ostirii, sporindu-i totodata, substantial efectivele cu pregatire ostaseasca sistematica. Astfel, numarul elementelor componente ale puterii armate a ajuns la cinci: l armata permanenta, si rezerva ei; 2. Corpul dorobantilor si granicerilor (armata teritoriala) cu rezerva lor; 3. militiile (cetatenii intre 20 si 50 de ani ce nu erau incorporati in cele doua elemente, precum si tineri voluntari, de la 17 ani in sus), organizate pe principiu teritorial, cate un batalion de judet; 4. garda oraseneasca, creata in 1866 si 5. gloatele, pentru comunele rurale.
Legea din 27 martie /8 aprilie 1872 si modificarile din 12/24 martie 1874 (ministru de Razboi fiind generalul Ioan Em. Florescu, unul din partizani armatei nationale moderne), aducand unele perfectionari cadrului organizatoric, au adancit procesul de intarire a fortei combative, modificand cu deosebire situatia trupelor teritoriale, „cu schimbul”, acestea dobandind valente ostasesti suplimentare. De asemenea, garda oraseneasca, subordonata acum direct Ministerului de Razboi, era transformata intr-un adevarat element al puterii armate.
Alcatuirea puterii armate a fost redusa la patru elemente: 1. armata permanenta si rezerva ei; 2. armata teritoriala (trupele de dorobanti au devenit pedestre, la ele adaugandu-se trupe calari – calarasi); amandoua elementele formau armata de „prima linie” (era o extindere substantiala a fortei operationale); 3. militiile (un regulament special al lor fusese promulgat in 1870), compuse din batalioane de infanterie si escadroane de cavalerie organizate in continuare pe principiu teritorial; 4. garda oraseneasca si „gloatele” la sate. Prin prevederile noi din 1874, pompierii urmau sa se constituie in unitati speciale de artilerie teritoriala. S-au adus modificari treptate varstei de incorporare, motivate de necesitatea de a se crea forte militare cit mai apte de instruire, capabile sa fie folosite eficient pe timpul confruntarilor armate. Astfel, varsta limita pentru indeplinirea serviciului militar („obligatoriu pentru toti cetatenii tarii pentru prima data din 1876” ) a fost coborata la 45 de ani. Intre 21 si 29 de ani avea loc instruirea (4 ani in activitate) in trupele armatei permanente sau teritoriale; cei intre 21-37 ani, care nu fusesera recrutati in primele doua elemente, precum si cei lasati la vatra faceau parte din militii; intre 37-45 ani erau incorporati in garda oraseneasca sau gloate.
Inrolarea de buna voie (voluntariatul) a fost permisa tinerilor intre 17-30 ani (din 1876 intre 18-31 ani) pe o perioada de 4 ani minimum. Din 1872 a fost instituit si voluntariatul de un an in ‘trupele permanente (tineri intre 18-21 ani, absolventi a patru clase primare) si doi ani in cele teritoriale („cu schimbul”), conditiile fiind precizate insa abia in 1875.
Astfel, Romania a putut sa-si creeze, intr-un interval de timp destul de scurt, un sistem militar si o armata unitara moderne, cu o puternica baza in mase, justetea acestei orientari, predominanta in epoca, gasindu-si deplina confirmare pe campurile de batalie din 1877-1878. „Numai gratie sistemului original – avea sa declare intr-o sedinta solemna a Academiei Romane, in prezenta regelui Carol I, generalul Grigore Crainiceanu -, armata romana putu in 1877 sa pretinda cooperarea si alianta cu armata rusa – in loc de supunere – si apoi sa intre in razboi si sa castige acele nepieritoare victorii care ne-au dat independenta tarii”.
Pe aceste baze legislative s-a actionat in directia imbunatatiri organizarii si functionarii structurilor organelor de conducere armelor si serviciilor. Ministerul de Razboi, organul central al administratiei armatei, a fost reorganizat din 1870 pe patru directii, la care se adauga si „Depozitul de Razboi destinat executarii lucrarilor cartografice, topografice, statistice si istorice; pe langa minister au mai functionat mai multe organisme cu rol consultativ.
Subordonat direct ministrului de razboi, corpul intendentilor militari, creat inca din 1861, a fost reorganizat in 1869, avand ca, atributii controlul si verificarea administratiei militare.
Fara a se dispune de un organism superior de conceptie si directie operativa, ce se va crea abia in urma experientei razboiului de independenta, la nivelul armatei a continuat, sa functioneze si sa sporeasca un „stat-major organizat pe doua corpuri: Statul Major General, alcatuit din generalii desemnati a comanda marile unitati tactice – constituite insa, dupa cum s-a aratat, numai la manevra sau razboi – si Corpul de stat-major, compus din ofiteri de la gradul de capitan, la cel de colonel inclusiv, care urmau sa execut misiunile ce necesitau cunostinte militare speciale. Acestia se recrutau prin concurs, in primul rand dintre brevetatii scolilor superioare de razboi din strainatate.
In privinta organizarii militare a teritoriului national, pentru o mai mare operativitate in conducerea si administrarea trupelor inca din 18/30 martie 1866 s-au format patru divizii militare teritoriale, cu comandamentele in garnizoanele Craiova (Divizia 1), Bucuresti (Divizia 2), Galati (Divizia 3) si Iasi (Divizia 4). In subordinea lor se aflau toate unitatile si subunitatile din raza teritoriala respectiva.
Atentia autoritatilor militare s-a concentrat asupra dezvoltarii si mai ales sporirii capacitatii combative a armatei permanente, nucleul organismului militar romanesc, considerata „scoala ostaseasca” a intregii natiuni. Masurile organizatorice intreprinse in’ deceniul 1866 – 1876 au vizat cresterea si modernizarea unitatilor tactice, inclusiv a efectivelor acestora, consolidarea bazei lor materiale, in special printr-un efort de dotare cu armament si echipament de lupta corespunzator realizarilor epocii, ridicarea gradului lor de pregatire in conditii apropiate celor de razboi.
Infanteria, principala arma din organica ostirii romane, va dispune in preajma razboiului de independenta de: 8 regimente de linie (ultimul creat in 1868), reorganizate in 1873, fiecare format din doua batalioane a cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din randuri”; 4 batalioane de vanatori de camp (pe langa cel din 1860, fiind create inca doua in 1866 si unul in 1868), fiecare cu cate patru companii plus un mic stat-major si o companie „afara din randuri”. In total 20 batalioane de infanterie la care se adauga un numar de „companii de disciplina”. Dupa bugetul anului 1877 efectivele unui regiment de linie se ridicau la 35 ofiteri si 740 trupa, iar ale batalionului de vanatori, la 18 ofiteri si 358 trupa.
Cavaleria a cunoscut un parcurs sinuos (infiintari si desfiintari de unitati), din 1871 ramanand doua regimente care au primit denumirea de „rosiori”. Fiecare avea cate patru escadroane, un stat-major si un pluton „afara din randuri” in total 8 escadroane. Efectivele unui regiment, potrivit aceluiasi buget, se cifrau la 30 ofiteri si asimilati, un functionar civil, 636 trupa si 448 cai.
Artileria, care inregistrase in ultimele doua decenii o evolutie continua datorata sporirii importantei focului pe campul de lupta, a devenit o arma principala, cu un rol permanent in organica armatei. Restructurarile operate in cadrul regimentului i-au conferit nu numai o mai mare omogenitate, dar si posibilitati sporite de cooperare cu celelalte arme pe timpul luptei. In 1868 s-a constituit Regimentul 2 artilerie cu doua divizioane a cate trei baterii fiecare. Dupa ce in 1876 fiecare regiment a primit inca o baterie, din nevoia de a se incadra toate diviziile teritoriale cu artilerie proprie si in scopul cresterii capacitatii lor combative, la inceputul anului 1877 s-au infiintat inca doua regimente prin reorganizarea celor vechi; in urma masurilor intreprinse, artileria romana dispunea de 4 regimente, organizate pe doua divizioane cu cate 6 baterii fiecare, dintre care a montate si 1 calareata, in total 24 baterii cu 144 guri de foc. Regimentele au fost, dislocate in ordinea numerelor la Craiova, Bucuresti, Focsani si Roman, fiecare avand, in principiu, un. efectiv de 28 ofiteri si asimilati, 499 trupa si 272 cai.
Trupele de pompieri, ale caror misiuni au fost extinse, au fost organizate in baza legilor organice din 1872 si 1874 pe divizioane, baterii, semibaterii si sectiuni in Capitala si resedintele de judet, potrivit importantei acestora, formand artileria teritoriala. Ele se aflau sub directa autoritate a Ministerului de Razboi – de la 1/13 aprilie 1874 toate „comenzile urbane” fiind inlocuite in resedintele de judet cu subunitati militare, conduse de ofiteri de artilerie sau geniu. La inceputul anului 1877 pompierii formau 2 divizioane, cel din Bucuresti cu 3 baterii si un pluton „afara din randuri”, cel din Iasi – cuprinzand bateria teritoriala Iasi cu sectia de pompieri Botosani, alaturi de bateria teritoriala Roman cu sectia de pompieri Bacau; in plus se adaugau bateriile Galati-Braila, Focsani-Birlad, Ploiesti-Buzau., atasata din 1876 Divizionului 1 pompieri Bucuresti, Craiova-Pitesti-Turnu Severin, in total 9 baterii teritoriale de pompieri cu un efectiv de 50 ofiteri, 9 asimilati si 1 569 trupa. Intretinerea lor revenea in proportie de 2/3 oraselor si de1/3 Ministerului de Razboi.
Geniul a inregistrat prefaceri caracterizate mai ales prin diversificarea trupelor. In 1867 Batalionul de geniu a fost reorganizat pe patru companii de sapatori si un pluton „afara din randuri”, compania de pontonieri Giurgiu trecand pana in 1876 la Regimentul 1 artilerie. Intre 1868-1871 a functionat si cel de-al doilea batalion, tot pe patru companii, dar dificultati financiare au impus in 1871 contopirea celor doua batalioane intr-unul singur. Dupa 18?3 in compunerea acestuia se va afla o companie de „minari” (destinata lucrarilor de mine) cu o sectie de telegrafie si trei companii de sapatori (din 1874 si ele cu o sectie de telegrafie).

Inaintea campaniei din 1877-1878, Batalionul de geniu, desi cu efective reduse – 23 ofiteri si 497 trupa -, avea in schimb o organizare complexa: un mic stat-major, un pluton independent, o „scoala a trupei”, 4 companii de geniu, fiecare cu o sectie de telefonie (pentru fiecare divizie) si trei sectii de „sapator-minari”, o companie de pontonieri.
Din 1874 era organizat si primul parc al geniului; dotat cu trasuri si tehnica de lupta.
Flotila a cunoscut o dezvoltare mai lenta, datorita nu numai dificultatilor de ordin financiar, dar si statutului Romaniei, aflata inca sub suzeranitatea Portii otomane: De aceea prezenta micii sale flotile la gurile Dunarii si in apele Marii Negre, in cadrul unor manevre cu trageri reale de artilerie executate in premiera in toamna anului 1875 – afirmatie categorica a unei forte navale independente -; a impresionat, insemnand un eveniment de importanta politica majora in contextul declansarii ,”crizei orientale”.
Autoritatile romane au reusit in acest interval sa mai achizitioneze, pe langa nava „Romania” (in dotare din 1864), alte trei unitati mai mari, dintre care se remarca canoniera „Fulgerul” {1873) cu un deplasament de 90 tone si o viteza de 7 noduri, construita de santierele franceze din Toulon; celelalte doua erau iahtul „Stefan cel Mare” (1869) de 352 tone (Linz, Austria) si salupa-torpiloare „Rindunica” (1874), construita in Anglia si asamblata la atelierul naval de Ia Galati. Reorganizat in 1875, acesta va fi capabil sa lanseze in anul urmator si o salupa cu vele, „Lebada”. Se adauga un numar de mici ambarcatiuni ancorate in principalele porturi dunarene, destinate serviciului de paza si patrulare.
Corpul flotei militare romane; constituit in 1868, numara la inceputul anului 1877 un efectiv de 20 ofiteri si asimilati, 20 functionari civili si 186 trupa.
Corpul jandarmilor, care executa si misiuni de politie solicitate de Ministerul de Interne, a fost incadrat din 1868 intre trupele permanente, fiind organizat in doua companii pedestre (10 ofiteri si 260 trupa) si doua escadroane administrative (6 ofiteri si, 340 trupa).
Serviciile armatei an fost ameliorate, unele din ele, precum Serviciul sanitar – aflat sub conducerea energica a generalului – medic, Carol Davila – prezentandu-se sub aspectul organizarii si pregatirii de specialitate Ia un nivel ridicat pentru acea epoca. Compus din medici, farmacisti si veterinari militari destinati spitalelor pe timp de pace si ambulantelor pe timp de razboi, corpul sanitar isi desfasura serviciul in cadrul infirmeriilor regimentare; totodata, pe langa fiecare companie sau escadron a fost creata cate o sectie cu 3 sanitari. Intre spitalele de garnizoana, cate unul de fiecare divizie teritoriala, cele mai importante erau la Bucuresti (500 de paturi) si Iasi (200 paturi). Din 1875, compania sanitara (3 ofiteri de administratie si 278 trupa), ce executa diferite servicii pe langa spitalele militare, a fost trecuta definitiv din subordinea Administratiei militare sub conducerea directa a Inspectoratului general al Serviciului sanitar.
Administratia armatei era alcatuita din corpul ofiterilor de administratie, constituit in 1862 si asimilat gradelor militare, escadronul echipajelor de tren (in 1877 – 5 ofiteri inferiori combatanti, 184 trupa si 180 cai) si compania de uvrieri (lucratori) militari, menita sa asigure subzistentele si efectele trupelor – atasata in 1877 Depozitului central de echipament; Corpul intendentei militare insuma in 1877 2 intendenti, 4 subintendenti si cate 7 adjutanti cl. I si II, asimilati – gradelor de ofiteri (de la colonel la capitan).
Justitia, militara a fost exercitata; ca si in perioada anterioara de „consiliile de razboi”, cate unul de fiecare divizie teritoriala (efective permanente in 1877: 4 ofiteri-comisari domnesti, 4 capitani-raportori, 8 grefieri si 41 subofiteri de administratie) si de „Consiliul de Revizie”, organ suprem pe intreaga ostire (1 locotenent-colonel, 1 grefier, 1 copist); in razboi urma sa functioneze corpul pretorilor militari: Din 1873 Codul de justitie militara a inlocuit vechea „Condica penala ostaseasca”, din 1852.
Cel de-al doilea element al puterii armate – Armata teritoriala – a constituit in aceasta perioada forta numerica a ostirii romane; in prima parte a anului 1877 ea se cifra la 45 930 militari. Structura ei a fost modificata prin legea organica din 1872, care pe scheletul batalioanelor de graniceri crease 8 regimente de dorobanti (infanterie teritoriala), iar in locul fostilor dorobanti-calari 8 regimente de calarasi (cavalerie teritoriala). Ambele categorii de trupe erau recrutate din toata tara ,dupa formarea contingentului permanenta si inscrierea voluntarilor, serviciul militar avand o durata de 6 ani in activitate si 2 ani in rezerva (dorobantii), respectiv de 5 si 3 ani (calarasii). Serviciul efectiv se presta 7 zile pline pe luna (deci se rulau patru „schimburi”), celelalte trei saptamani ostasii ramanand acasa. Pentru asigurarea continuitatii procesului de instructie existau cadre permanente la fiecare regiment.
Regimentele de dorobanti au avut o organizare identica cu a regimentelor de linie. In compunerea lor intrau 3-5 batalioane (cate unul clin fiecare judet aflat in. raza teritoriala a unitatii), numarul de companii variind mereu pana in 1877. Cadrele permanente au provenit dintre fostii ofiteri graniceri, ca si din randul ofiterilor si subofiterilor din militii.
La inceputul anului 1877 regimentele de dorobanti au fost dublate ca numar ajungand astfel la 16 (33 batalioane), in organica fiecarei unitati pastrandu-se doar doua batalioane. Masura rectifica in primul rand exagerata extindere teritoriala a regimentelor, dusa acum la numai doua judete (cu exceptia Regimentului 11 dorobanti).
Potrivit prevederilor bugetare din 1879 efectivele trupelor de dorobanti se ridicau la 25 996 ostasi, din care 427 ofiteri si asimilatii.
Calarasii, care se recrutau dintre tinerii cu mijloace materiale suficiente pentru a se echipa pe toata durata serviciului militar, au fost constituiti in 1876 in patru brigazi intrate in organica diviziilor teritoriale, ceea ce a reprezentat o incarcare a acestora cu prea multa cavalerie. La sfarsitul lui 1875 fusesera stabilite efectivele pe schimburi, iar escadroanele primisera. numele judetelor de unde se recrutau si in care isi aveau garnizoana. In 1877 efectivele bugetare ale celor 32 de escadroane de calarasi erau de 9 934 ostasi, dintre care 145 ofiteri si asimilati.
Militiile, al treilea element constitutiv al puterii militare, erau impartite in doua clase, fiecare avnd trei chemari, dupa starea civila, in ordinea: necasatoriti, casatoriti fara copii si casatoriti cu copii. Structurate pana in 1871 pe 8 brigazi, cate doua in fiecare din cele patru divizii militare teritoriale, din 1872 au fost reorganizate pe batalioane si escadroane atasate trupelor de dorobanti si, respectiv, calarasi, carora le revenea astfel si o parte din cheltuielile necesare instruirii si echiparii lor. Armamentul, munitia si marele echipament se distribuiau de catre stat la concentrari sau pe timpul razboiului. In 1877 vor fi mobilizate 31 batalioane si 4 escadroane. In baza legii organice din 1872 a fost infiintat si corpul ofiterilor de militii (ofiteri pana la 25-36 ani, iesiti din toate celelalte elemente ale ostirii), menit a completa si cadrele trupelor teritoriale, garzilor orasenesti si la nevoie ale gloatelor. Prestau periodic un serviciu ordinar obligatoriu de 24 de ore de garzi si patrulare, in localitatile de care apartineau, putand fi convocati pentru maximum 15 zile la concentrari si manevre.
Garda (civica) oraseneasca avea misiunea de a mentine „ordinea publica”, executand serviciul de paza in centrele urbane; iar in timp de razboi participa la apararea acestora. Era organizata pe legiuni, batalioane si companii; fiind pusa sub comanda unui inspector general, ajutat de doi ofiteri superiori numiti pe trei ani.In primavara anului 1877, garda. – reorganizata dupa venirea la putere a guvernului liberal I.C.Bratianu – era formata din „toti locuitorii tarii pamanteni sau impaminteniti” ,de la 21 la 45 de ani, care mu erau mobilizati in vreun alt element. In, orasele cu peste 20 000 locuitori, militiile puteau. fi asimilate cu garzile orasenesti si organizate dupa acelasi sistem. Efectivele garzii civice se ridicau la circa 15-16 000 oameni.
Gloatele urmau sa fie mobilizate doar in caz de amenintare grava a tarii, fiind atasate trupelor de militii, de la care primeau armele si munitiile.
O directie prioritara a efortului ,militar romanesc menita a intari capacitatea combativa a trupelor a reprezentat-o dotarea lor cu un material de lupta modern, cat mai corespunzator nevoilor si posibilitatilor tarii. Treptat, a-a renuntat la multe din armele vechi, inlocuite cu altele avand parametri tehnico tactici superiori.
Romania nu dispunea de o industrie proprie de armament, ci numai de cateva stabilimente de reparare si intretinere, a acestuia, ca si de realizarea a unor productii mici de munitii de arme albe etc. De aceea a fost nevoita, la fel ca majoritatea statelor din acea vreme, sa importe in continuare, fiind tributara principalilor furnizori de armament din Europa: Germania si Franta. La acestea s-au adaugat piedicile puse de unele mari puteri (Austro-Ungaria) in tranzitul de arme si echipament importat din Occident. De remarcat tendinta ca, in pofida unor mijloace financiare modeste, inzestrarea armatei romane sa fie asigurata au cele mai perfectionate mijloace de lupta, desi cantitatile aduse au ramas insuficiente.
Situatia politica incordata din 1875-1877 a reclamat urgentarea masurilor de inzestrare, numai in ,1876 deschizandu-se 12 credite extraordinare si suplimentare.
In concluzie, pana in 1877 toate categoriile de armament si mijloace de lupta au fost imbunatatite, urmarindu-se si o anumita omogenizare a dotarii trupelor.
Armamentul infanteriei a ramas alcatuit dintr-o multitudine de modele, avand calibre si parametri tehnico-tactici diferentiati, ceea ce a influentat firesc atat pregatirea, cit si organizarea luptei: erau pusti franceze „Minie” (model 1861), carabine (model 1863), pusti „Dreyse” cu ac (percutor), modele vechi si 1867; se dispunea de asemenea de o pusca ghintuita superioara „Peabodyu (model 1868), achizitionata din S.U.A. (1869), Romania fiind unul din primele state ce au introdus armele semiautomate de tipul mitralierelor „Christopher Montigny” (1872) si „Gatling« (1873, 1875); in aprilie 1877 au mai fost date pusti „Krnkau rusesti (model 1868), arme insa vechi cu glont de plumb. Tot la inceputul anului 1877, pentru realizarea unei oarecare uniformitati, s-a hotarat dotarea diviziilor 1-,2 cu cate 200 pusti „Peabody” de fiecare companie, in timp ce diviziile 3-4 au primit arma „Dreyse” (1867): Dorobantii au fost inarmati cu pusti „Peabody” si „Krnkau, iar militiile cu pusti „Minie”. Regimentele de linie au primit din 1873 „lopetile portative Linneman”, fiind printre primele din Europa care au beneficiat de acest important accesoriu individual care-si va demonstra utilitatea deosebita in razboiul din 1877-1878.
Cavaleria, atat trupele de rosiori cit si de calarasi, a avut in inzestrare carabine „Dreyse”, sabii semicurbe si revolvere.
Artileria a fost arma cea mai receptiva noilor tehnici. Tunurile de otel „Krupp” de 87 mm (model 1875), din care la intrarea in razboi Romania va avea 8 baterii, erau cele mai eficace la acea data (o bataie de aproape sase ori mai mare decat cea a tunurilor mai vechi); se mai dispunea de tunuri „Krupp” din otel (model 1868), si de bronz (model 1870), ambele de 78 mm, precum si de mitraliose”. Artileria teritoriala avea tunuri franceze „La hitte” si belgiene Timmerhans”.
Trupele de geniu au primit materiale noi in dotare, de exemplu in 1873 dinamita, iar sectiile lor de telegrafie, in 1874, trasuri echipate cu aparate „Morse”.
Prin unele credite suplimentare a fost pasibila o mai buna aprovizionare cu materiale medicale de razboi necesare serviciului sanitar. Stabilimentele militare autohtone au reusit, prin eforturi ale personalului, sa asigure spre sfarsitul perioadei, in conditii destul de bune, necesarul si mijloace de transport pentru hrana, pentru coloanele de munitii si pentru geniu.
Realizarea unei pregatiri moderne ide lupta a trupelor, in conformitate cu noile tendinte ale artei militare si progresul inregistrat ca urmare a evolutiei tehnico-tactice a materialului de lupta, a constituit, de asemenea, o preocupare permanenta a factorilor de decizie militari din Romania. S-a urmarit mai. intai completarea sau inlocuirea regulamentelor depasite, ca si introducerea de instructiuni si regulamente de exercitii, manevra si lupta care lipseau la unele genuri de arma si servicii, ceea ce a permis o clarificare teoretica a atributiilor si modalitatilor de executare a instructiei pe timp de pace, cit si a operatiilor pe timp de razboi. In preajma anului 1877 toate categoriile de trupe dispuneau de astfel de reglementari, in majoritate rod al gandirii cadrelor autohtone, inclusiv in cazul adaptarii unor dispozitii straine, ceea ce s-a facut printr-o raportare la conditiile specifice geostrategice, social-economice si politice ale tarii.
In acest context s-a acordat o mai mare atentie pregatirii teoretice si practice a ofiterilor, introducandu-se din 1874 sistemul examenelor pentru trecerea in randul ofiterilor superiori – masura ce a barat accesul la gradele superioare a celor proveniti pana atunci direct din trupa, fara a avea prea multe cunostinte generale si profesionale. A fost extinsa reteaua de invatamant care a inclus: „scoli regimentare”, ce functionau in unitatile armatei permanente, deschise soldatilor in vederea obtinerii pregatirii scolare elementare si a gradelor de caporal si sergent; „scoli divizionare” pentru subofiteri; Scoala fiilor de militari, infiintata laIasi in 1872, ce pregatea viitorii candidati la Scoala militara de infanterie si cavalerie. Dupa cativa ani de functionare laIasi (1866-1872), aceasta avea sa fie transferata definitiv la Bucuresti, fiind destinata formarii de ofiteri pentru toate armele. Eforturile de a pune bazele unei „scoli superioare de razboi”, ca si ale altor institutii de perfectionare a pregatirii specializate a cadrelor militare nu au fost transpuse in practica, in principal datorita dificultatilor de ordin financiar. Din aceasta cauza, s-a continuat trimiterea de elevi sau ofiteri in strainatate pentru a urma cursurile unor scoli sau academii militare din Franta, Belgia,Germania sau Italia. Totodata, au fost trimisi la stagii sau ca observatori in diferite armate, inclusiv inAmerica, peste 170 de ofiteri, ceea ce a favorizat contactele cu dezvoltarea stiintei si tehnicii militare la cel mai inalt nivel. S- a inregistrat, de asemenea, o intensificare si diversificare a pregatirii aplicative de lupta a trupelor, care s-a executat prin concentrari scurte de instructie, in tabere (precum cea de la Furceni din 1869), si mai ales prin manevre (marile manevre avand loc de regula toamna), ce devin o practica curenta si la care, alaturi de unitatile regulate si rezervele lor, au fost chemate si formatiuni apartinand celorlalte elemente ale puterii armate (marile manevre din 1872, 1873, 1874 sau 1875). Indeosebi s-a depus un efort pentru apropierea nivelului pregatirii trupelor teritoriale de cel al armatei regulate. Astfel, la manevrele din toamna anului 1875 au luat parte si unitati de dorobanti si calarasi, iar garzile orasenesti au’ executat toate serviciile de garnizoana. Rezultatele obtinute au fost apreciate de domnitorul Carol I ca fiind „foarte multumitoare”, atragandu-se insa atentia la slaba instructie a focului in 1875 trupele permanente nu executasera decat trageri cu 35-40 cartuse de om !). De altfel, pana la acea data, in pregatirea infanteristilor se pusese accentul pe „scoala soldatului”, urmarindu-se formarea deprinderilor practice individuale, si mai putin pe trageri inclusiv in campul tactic, prin coordonarea focului.

Progrese sensibile, datorate unor programe speciale bine organizate si desfasurate aplicativ, au fost realizate la trupele de artilerie (un rol insemnat avandu-l colonelul E. Herkt). S-a insistat asupra necesitatii si modalitatilor de executare a tragerilor cu traiectorie intinsa si curba, (cu toate ca nu erau inca in dotare obuziere), ca si a tragerilor de „demontare” (distrugere) si de anfilada (in lungul transeelor) iar ca o noutate – executarea tragerilor de noapte.
In ceea ce priveste pregatirea tactica a trupelor, se poate constata ca in fata modificarilor importante aduse de noile sisteme de arme de foc (incarcarea pustii pe la culata, artileria ghintuita etc., efectele tragerilor puterea, iuteala, densitatea focului fiind sporite considerabil, conducerea ostirii va fi sesizata de necesitatea trecerii batalioanelor la formala in coloana pe companii de „tirapliori” (puscasi), de ,”utilitatea indispensabila” a liniei de tragatori in lupta, ca si de cresterea rolului baionetei in atac, insistandu-se asupra insusirii temeinice a prevederilor regulamentare de catre ostasi prin exercitii continue.
Mobilizarea partiala din toamna anului 1876 – oficial anuntata ca manevre anuale obisnuite, dar oare avea sa se prelungeasca datorita agravarii situatiei din Balcani – a fost folosita pentru asigurarea omogenizarii instructiei elementelor puterii armate, in acest scop organizandu-se unitati tactice mixte – divizii si brigazi – din unitati regulate si teritoriale. Angajarea luptatorului in actiune trebuia sa puna in evidenta calitatile si cunostintele sale militare, tinand seama inclusiv de acel „coeficient moral”, dandu-le astfel sens si directie. Razboiul de independenta va reliefa convingator acest lucru, impunand din nou virtutile ostasului roman. Inca din anii imediat urmatori crearii statului national modern s-a trecut la amenajarea militara a teritoriului pentru aparare – fortificatii, cai de comunicatie etc., actiune la care o contributie importanta au avut-o trupele de geniu. Chiar din 1866 s-au luat primele masuri de amenajare genistica a teritoriului, impuse de situatia externa creata dupa detronarea domnitorului Al. I. Cuza cand Romania era amenintata de interventia conjugata a imperiului otoman si a celui habsburgic; care incercau sa obtina si concursul altor puteri europene pentru a dezmembra statul realizat in 1859. In acest scop s-au facut studii atat pentru ridicarea unor fortificatii pasagere, in jurul Bucurestilor, cit si planuri de aparare a defileului Oltului. Preocupari in vederea fortificarii tarii pe linia Carpatilor si a Dunarii au continuat in anii urmatori. Incepand din vara anului 1875, in conditiile izbucnirii „crizei orientale”, cand un razboi ruso – otoman devenise iminent; eforturile Romaniei s-au concentrat asupra intaririi aliniamentului Dunarii, ceea ce a permis in primavara anului 1877 desfasurarea armatei romane si afluirea in deplina siguranta a trupelor ruse spre frontul din Balcani. Dezvoltarea retelei rutiere, inceperea primelor cai ferate, extinderea liniilor telegrafice vor inlesni actiunile trupelor romane si ruse pe toata durata razboiului din 1877-1878.
Relatiile politico-militare externe intretinute ,de Romania in acest rastimp au fost multiple si variate, in pofida statutului international care-i limita posibilitatile de manifestare. Aceste relatii au fost subordonate permanent obiectivelor mentinerii integritatii teritoriale, largirii autonomiei tarii si dobandirii deplinei independente nationale prin incurajarea si sustinerea efortului eliberator desfasurat de popoarele din estul, centrul si sud-estul Europei, fata de politica agresiva, de oprimare promovata de imperiile rus, habsburgic si otoman. Pe aceasta linie sint de relevat contactele permanente cu Serbia, cu care in 1868 s-a incheiat un tratat de alianta, si Muntenegru, vizandu-se chiar o „antanta balcanica”, in care sa fie atrasa si Grecia in vederea eliminarii dominatiei otomane din Europa. De asemenea, legaturi stranse s-au pastrat cu miscarea de eliberare bulgara.
Raporturile militare cu tarile din vestul continentului, ca si cu puternicul vecin din rasarit au evidentiat nu numai aspectele largirii pietei de achizitionare a armamentului si materialelor necesare intaririi fortei combative a armatei romane, dar au permis sondaje si demersuri diplomatice eficiente pe linia acelorasi stradanii de gasire a mijloacelor de obtinere a independentei, inclusiv in imprejurarea angajarii Romaniei intr-un conflict regional sau chiar continental. In anul reizbucnirii „crizei orientale” Romania devenise un factor politic si militar important in arena relatiilor internationale.
In conditiile in care Poarta otomana manifesta o pozitie negativa fara de solicitarile diplomatice ale guvernului roman, masurile energice intreprinse pe plan militar in 1876 si la inceputul anului 1877 au subliniat hotararea Romaniei de a-si apara individualitatea statala si, la nevoie, de a obtine pe calea armelor independenta deplina.
Indepartarea lui Alexandru Ioan Cuza si aducerea in fruntea statului a lui Carol de Hohenzollern au fost urmate si de unele modificari in organizarea, dotarea si instruirea armatei, indeosebi in introducerea unor principii doctrinare si regulamente ale armatei prusace. Noul sistem de organizare si instruire a creat greutati in procesul de evolutie a sistemului militar romanesc deoarece necesita timp pentru introducerea noilor principii, metode si procedee de instruire si, in al doilea rand, pentru ca nu era in asentimentul majoritatii militarilor romani. Cu toate acestea, pe linia intaririi armatei, pana in ajunul razboiului de independenta, s-au realizat progrese insemnate atat pe plan organizatoric, cit si in ceea ce priveste dotarea cu armament. Au fost pastrate aceleasi patru divizii existente inca de pe timpul Iui A. I. Cuza, dar s-au produs modificari calitative in cadrul structurii organizatorice a unitatilor si marilor unitati. Au luat fiinta doua corpuri de armata, subordonandu-i-se fiecaruia cate doua divizii, precum si noi unitati si subunitati de diferite arme, efectivele armatei crescand in mod simtitor. Pentru o mai buna dotare cu armament, lancile au fost inlocuite, in cea mai mare parte, cu sabii (la cavaleristi), iar tunurile de bronz s-au inlocuit, treptat, cu tunuri de otel cu teava ghintuita si proiectile cu focosul percutant si fuzant., importate din Belgia, Franta si Germania (tunurile germane sistem Krupp, model 1870 si 1875, erau printre cele mai bune piese de artilerie la vremea aceea). Prin modificarile aduse in 1868 si 1872, militiile au luat denumirea de armata teritoriala, in compunerea ei intrand regimente de dorobanti (pedestri) si regimente de calarasi. Un pas important s-a facut si in privinta pregatirii cadrelor militare. In anul 1868 functionau trei categorii de scoli: corpurile de trupa (scoli de doua grade cu sarcina de a forma cadre inferioare), scoli pentru pregatirea ofiterilor si scoli superioare (pentru pregatirea ofiterilor de stat major). Prin legea din 1872, scoala militara a fost impartita in doua: scoala militara de infanterie si scoala militara de cavalerie. In afara de aceste scoli, conform „Regulamentului Scoalelor”, mai functionau: scoala regimentara (pregatea soldati pentru gradul de caporal); scoala divizionara (pe langa fiecare divizie, pregatea sergenti pentru gradul de sublocotenent, durata scolarizarii fiind de doi ani ); scoala fiilor de militari (pregatea fiii ofiterilor pentru scolile militare de infanterie si cavalerie, avand durata de trei ani) si scoala speciala de artilerie si geniu. Aceasta din urma a ramas numai in proiect, ca dealtfel si Academia de Razboi, si vor fi infiintate dupa razboiul de independenta din 1877-1878.
In perioada cuprinsa intre anii 1859-1877, efectivul armatei, daca socotim si rezerva nationala, a crescut in mod simtitor. In urma reorganizarii lor succesive si a infiintarii de noi unitati, in primavara anului 1877 armata romana insuma opt regimente de linie si 16 regimente de dorobanti, fiecare divizie avand si cate un batalion de vanatori. Cavaleria era organizata pe brigazi, fiecare a doua regimente, iar artileria dispunea de patru regimente a cate sase baterii, dintre care una era calareata. Trupele de geniu erau intrunite intr-un batalion compus din patru companii de „sapatori-minari” si o companie de pontonieri.  Flotila de Dunare avea patru bastimente (nave fluviale), precum si mai multe slepuri si salupe. Efectivul trupelor operative era, in ajunul razboiului de independenta, de 58 700 de oameni, Romania putand pune insa sub arme peste 100 000 de ofiteri, subofiteri, gradati si soldati. S-a facut astfel un pas important inainte in ridicarea fortei combative a armatei permanente si a celei teritoriale.
Organizarea militara cu caretara noastra a intrat in razboiul antiotoman din 1877-1878 si-a dovedit valabilitatea. Pe campurile de batalie de la Grivita, Plevna, Rahova, Smardan si Vidin, actionand alaturi de fortele ruse sau in sectoare de front independente, ostasii romani vor consfinti prin lupta si jertfa lor independenta de stat a Romaniei”.

WW

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet; Muzeul Marinei Romane; commons.wikimedia.org/…/Category:229_…
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).

www.referatele.com/…/Evolutia-puterii-militare-romanesti-sub-Carol ;