Arhive pe categorii: Mari Romani

23 August 1944 – Salvarea României sau trădare naţională? Partea I

Standard

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu si a guvernului sau s.a

13 iunie 1944

1. Bodnaras unelteste, la Palat, deschiderea frontului prin „Poarta Iasiului”

Anul 1942 aduce schimbari importante în situatia de pe front. Este smulsa initiativa strategica din mâna Germaniei de catre coalitia Natiunilor Unite. Între 23 octombrie si 3 noiembrie 1942, este înfrânta armata germana din nordul Africii în batalia de la El Alemain; între 12 si 18 ianuarie 1943, armatele sovietice strapung blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelasi an,
capituleaza armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Maresalului Antonescu ca Germania a pierdut razboiul. Înca din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram sa nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu vin sa confirme aceasta îngrijorare si preocupare.

Barbu Stirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Înca din februarie 1943, Maresalul Antonescu îi propune lui Mussolini iesirea comuna din razboi, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelasi an, la Lisabona, încercari de armistitiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. Dupa întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreuna cu alti doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliati si Bucuresti. Acesta este prins la parasutare si instalat, în Bucuresti, într-un apartament al Jandarmeriei la ultimul etaj.

Ca urmare a parasutarii colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Stirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pasaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este demascat nemtilor de catre englezi, care nu erau pentru iesirea României din Axa. Churchill miza pe faptul ca germanii si românii vor temporiza înaintarea rusilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americana în Balcani ar taia drumul rusilor spre Europa. La acest plan s-a opus presedintele american Roosevelt.

La sprijinirea razboiului antisovietic au contribuit si cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate tarilor Axei, inclusiv României, de capitulare neconditionata, cereri prezentate si în negocierile de armistitiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de catre guvernul Antonescu, cât si de opozitia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea razboiului cu peste un an. Churchill urmarea o politica în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politica în patru si lichidarea Imperiului Britanic. O problema ridicata de catre partea româna la negocierile de la Cairo si respinsa de catre anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, rapita de catre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat ca aceasta problema va face obiectul negocierilor la Conferinta de Pace, dupa terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garantie ca anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Rusii îsi urmareau, si ei, cu destula abilitate interesele. Înca din octombrie 1943, la Conferinta ministrilor de externe de la Moscova si apoi la Conferinta de la Teheran a sefilor de state din URSS, SUA si Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat ca „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Maresalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunostinta lui Dulles ca „participarea României la razboi nu mai e decât simbolica. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinta decât în cazul unei debarcari aliate”. Cu acest prilej, el insista asupra inoportunitatii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantitati de cereale si de un milion de soldati înarmati. „Numai guvernul de azi poate refuza nemtilor aceste rezerve pretioase. În ziua când Maresalul ar disparea, nemtii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aseza slugi politice, probabil chiar pe fostii legionari, care ar suprima pe toti antonistii si pe toti rezistentii, adica toata elita româneasca”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur si de cereale nu au fost luate de catre nemti, ci de rusi, iar milionul de ostasi, din cauza complotului Palatului Regal si a grupului de complotisti – Bodnaras, Damaceanu, Aldea, Racovita – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagarelor sovietice, iar „Poarta Iasiului” a fost deschisa fara lupte trupelor sovietice.

Roosevelt sustine capitularea neconditionata

În negocierile de armistitiu de la Cairo, a iesit în evidenta faptul ca între Departamentul de Stat al SUA, reprezentatii militari si presedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentantii militari, a salutat propunerile românesti de armistitiu aratând ca „noi credem ca ei singuri (românii) trebuie sa decida daca vor o lovitura de stat a lui Maniu sau iesirea din Axa o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoastem ca, daca el, Maresalul Antonescu, vrea si este hotarât sa o faca, numai el are mijloacele necesare si cele mai mari sanse de succes. Autoritatile americane considera actiunea României de o importanta exceptionala. Ea (România) trebuie sa aiba statut de cobeligeranta si trebuie sa actioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt ramânea neclintit în actiunea de capitulare neconditionata.
Sunt multe întrebari care s-ar putea pune acum, dupa mai bine de o jumatate de secol de la eveniment:
De ce acest armistitiu nu a fost facut?

Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabila a razboiului, cu cel putin un an si chiar câstigarea lui atunci?
De ce a fost arestat seful suprem al armatei care putea obtine schimbarea de front si acordarea statutului de cobeligeranta României?
Cum de s-a putut ordona de catre regele Mihai dezarmarea armatei si încetarea focului înaintea semnarii oricarui document de armistitiu? s.a.

Opozitia din România – Maniu si Bratianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistitiu în vederea iesirii României din razboi alaturi de Axa, se informau si se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar sa abandoneze puterea daca aliatii prefera sa negocieze cu opozitia româna. Guvernul sovietic a raspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discutiile dintre putere si opozitie: „Noi, rusii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României si suntem gata sa-l ajutam sa elibereze tara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca si ceilalti doi aliati, s-a pronuntat categoric: „El prefera negocieri cu Maresalul Antonescu si nu cu trimisii Regelui”.

Stockholm: primele negocieri cu URSS si unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza pozitiei rigide a SUA (care cereau capitularea neconditionata), cât si din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenta sovietica din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistitiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurarii succesului acestei actiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbari diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilitati de contacte si de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil – la Helsinki si Fred Nanu – la Stockholm, ca ministrii plenipotentiali.
La Stockholm, F. Nanu este contactat de catre rusi în vederea negocierilor de armistitiu.

Contactul, discutiile si negocierile din capitala suedeza se concretizeaza prin formularea unor conditii precise de armistitiu si nu de capitulare neconditionata, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul si neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finala, proiectul de armistitiu cu URSS de la Stockholm continea urmatoarele conditii:

1. Trupele române de pe front, fie se predau rusilor, fie vor ataca trupele germane. Rusii se obligau sa le aprovizioneze cu armament si alte materiale necesare si sa ramâna la dispozitia lui Antonescu si Maniu pentru a restabili independenta si suveranitatea României;2. Rusii accepta ca România sa dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i parasi teritoriul înainte de a-i declara razboi. În cazul retragerii trupelor germane, România poate ramâne neutra;

3. Arbitrajul de la Viena este nul si neavenit. Transilvania revine la patria-mama în totalitate;
4. Rusii se multumesc numai cu o fâsie de trecere în nordul tarii, iar guvernul român poate sa-si exercite functiile într-o parte a tarii neocupata de armatele sovietice.

Conditiile de armistitiu negociate la Stockholm cu rusii, desi mai mult avantajoase pentru România, fata de cele de la Cairo, implicau recunoasterea anexarii Basarabiei si Bucovinei de Nord de catre Rusia.
În paralel cu nogocierile de armistitiu de la Stockholm si Cairo si cu urzicarea complotului regal, privitor la tratativele de armistitiu de la Stockholm, prin trimisii regelui, se duceau tratative si de catre Partidul Comunist de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, PCR a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal si în tradarea de la Iasi, dar si în desfasurarea ulterioara a evenimentelor declansate la 23 august 1944.

Barbu Stirbei îl gazduieste pe Bodnaras

Dupa parasutarea lui Emil Bodnaras în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului si delegatii PCR. Printul Stirbei i-a acordat chiar gazduire lui Emil Bodnaras dupa  parasutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativa (ultima) a reprezentantilor PCR, Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu, cu reprezentantii Palatului Regal si ai armatei: generalii Constantin Sanatescu, Aurel Aldea si Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Damaceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaras a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce actiunea de rasturnare a lui Antonescu la o simpla lovitura de palat înfaptuita de un grup de persoane si de a evita o participare mai larga a maselor la lupta. Emil Bodnaras a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:

a) rasturnarea prin forta a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea tarii din razboiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

Dupa vii discutii, cei prezenti au aprobat planul elaborat de catre PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregatirea actiunii armate, a fost creat si un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rascanu si colonelul Dumitru Damaceanu.

Regele se împotrivea armistitiului negociat de guvern cu rusii. Pozitia lui fata de armistitiu rezulta clar dintr-o declaratie facuta lui Gheorghe Bratianu: „Daca îl lasam pe Antonescu sa faca singur armistitiul, ne va tine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfatuit pe Bratianu sa se retraga de la orice actiune cu Antonescu. În acest spirit a actionat si Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, si la vârsta de 80 de ani, îsi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistitiu româno-sovietice.

Consfatuire tainica la Palat, pentru Planul „Poarta Iasiului”

O problema ignorata pâna acum de istorici priveste deschiderea frontului de la Iasi la 20 august 1944. Dupa plecarea participantilor de la consfatuirea cu comunistii din 13/14 iunie 1944, au mai ramas în incinta pentru o „consfatuire de rutina” Emil Bodnaras si Dumitru Damaceanu care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlaturarii lui Antonescu si pentru a grabi iesirea României din razboi, un segment de front de la Iasi, denumit conspirativ „Poarta Iasiului” sa fie deschis din punct de vedere militar la o anumita data. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificatii Focsani-Namaloasa-Galati. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni si Rediu Mitropoliei, la nord de Iasi, aparat de C. 5 A. român din A. IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietica sa fie anuntata. Pe lânga cei stabiliti sa faca parte din comitetul militar, au mai fost cooptati în conjuratie generalul Aldea, maresal al Palatului si generalul Mihai Racovita, comandantul A. IV-a pe frontul din Moldova, P.C. la Piatra Neamt.

În legatura cu situatia frontului din Moldova, trebuie facuta urmatoarea precizare: pe frontul de est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrata în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friesner. Dupa marea confruntare de tancuri sovieto-germana de la UMAN (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierduta de armata germana, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins granita de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întarit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpati, pe râul Siret, pâna la Pascani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iasi, trece peste Prut si ajunge la Nistru, la sud de Dubosari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagra.

Armata a IV-a româna, comandant General de C.A. Mihai Racovita, se apara pe linia est Carpati pe râul Siret si, pâna la sud de Dubosari, pe Nistru. Armata a IV-a româna avea în compunere C. 1, 5, 6, 7 A. si C. 57 A. german si împreuna cu Armata a 8-a germana facea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

Bodnaras îl anunta pe Stalin sa se pregateasca pentru 20 august

La flancul drept, pe Nistru, se apara Armata a III-a româna cu C. 2 si 3 A. române, C. 29 si 72 A. germane si Cdm. 110. Împreuna cu Armata a 6-a germana constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai si iunie 1944 ale trupelor sovietice.

La începutul lunii iulie 1944, o vizita discreta la Iasi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racovita, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaras-Damaceanu pentru deschiderea frontului în „Poarta Iasiului”, iar la sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaras i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programata a frontului; zona deschiderii; data prevazuta – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia si transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit.

Ofensiva sovietica a început în dimineata zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iasiului” s-au retras în cursul noptii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iasi, depasind trupele Armatei a IV-a, aflata în retragere dezordonata. Maresalul Antonescu a facut o scurta vizita de inspectie pe front în perioada 20-21 august 1944 si a constatat dezorganizarea frontului si începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucuresti, mai hotarât ca oricând sa semneze armistitiul cu rusii.

Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal

În dimineata zilei de 23 august 1944, Antonescu astepta raspunsul de la Stockholm,  pentru a semna armistitiul cu URSS. În asteptarea raspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu si Bratianu, pentru sustinerea armistitiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietica la propunerile românesti de armistitiu. Telegrama în loc sa-i fie înmânata lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzesti, participant la conjuratie, o înmâneaza Regelui. În situatia data, Regele, fara sa vorbeasca despre telegrama si implicat în complot alaturi de comunisti, le comunica lui Maniu si Bratianu ca va intra în actiune si va face singur armistitiul, fiind satul de tutela lui Antonescu. Desi Maresalul Antonescu nu a primit telegrama asteptata, a mers totusi la Palat si acolo… a fost arestat. Ca Antonescu era hotarât sa încheie armistitiul cu URSS rezulta si din faptul ca în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucuresti, Clodius, si în prezenta generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinta ca România a cerut armistitiul.

Armistitiul sovietic cu România era o necesitate si pentru Rusia. Pozitiile întarite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) si pe care trupele se aflau si la data de 20 august, ca si existenta în spatele frontului, la nici 200 km  a unui aliniament puternic fortificat – linia Focsani-Namoloasa-Galati – prezenta pericolul transformarii României într-un teatru de razboi. De aceea, toti factorii interesati în destinul României, inclusiv Rusia, careia o rezistenta pe linia de fortificatii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesara iesirea tarii din razboi prin încheierea unui armistitiu. Prin tradarea de la Iasi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a cazut fulgerator, zadarnicindu-se si organizarea unei rezistente pe linii de fortificatii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în mars prin Moldova, deoarece nu au întîmpinat nici o rezistenta, se aflau la 60 km de Focsani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificatii.

Regele ordona încetarea focului înaintea semnarii Armistitiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru ca armistitiul cu sovieticii nu era semnat, rusii au continuat sa captureze militarii români. Asa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre acestia au fost internati în lagarul de la Balti din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietica, între ei numarându-se si maiorul Alexandru Bârladeanu.

Armistitiul se semneaza abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (si nu sunt putini) îl considera unii ca „act de înalta tradare”, iar altii ca „grava eroare politica”. Si unii si altii au dreptate, el este atât act de înalta tradare, cât si o grava eroare politica cu multiple implicatii si consecinte nefaste pentru România. Acestia sustin, si le dam dreptate, ca Maresalul Antonescu trebuia lasat sa încheie si sa semneze armistitiul, deoarece el îl negociase si putea sa impuna rusilor, prin puternica sa armata de un milion de oameni, un alt mod de actiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu si capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnarii armistitiului cu rusii, România a pierdut baza juridica si morala a apararii drepturilor sale, s-a dezonorat singura.

Capitularea neconditionata a însemnat un dezastru national, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioada de timp. Alaturi de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagarelor sovietice de prizonieri dupa 23 august 1944, au mai fost deportati în URSS peste 20.000 de alti români si 72.000 de români de etnie germana. Prin nesemnarea armistitiului si capitularea neconditionata, România si-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de tara cobeligeranta, desi a fost a patra putere militara participanta la înfrângerea Germaniei fasciste.

În decurs de un deceniu si jumatate, dupa 23 august 1944, România a fost furata de catre rusi de cel putin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiu” dictat de Moscova.
Semnarea armistitiului cu URSS, care continea destule conditii împovaratoare pentru România, fata de armistitiul negociat cu Antonescu, a fost taraganata pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata româna si Armata sovietica a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a facut ca Armata româna sa se angajeze singura în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reusind ca, pâna catre jumatatea lunii septembrie, sa fie respinse de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusa, trupele hitleristo-hortiste.

„Antonescu reprezinta România, voi – pe nimeni”

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Maresalul Antonescu este si raspunsul dat de Molotov lui Lucretiu Patrascanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia româna pentru semnarea armistitiului. Când Patrascanu a întrebat de ce conditiile de armistitiu impuse de catre URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a raspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentati pe nimeni”.

Dar orice tradare se plateste scump, iar pretul tradarii a venit destul de repede. Primii care l-au simtit au fost generalii M. Racovita si Gh. Mihail, primul ajunsese ministru de razboi, iar al doilea – sef al Marelui Stat Major si ambii facusera parte din comitetul militar care raspundea de implementarea deschiderii „Portii Iasilor”.

Catre începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata româna a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împartita la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie si înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atributiile celor doi militari au fost serios stirbite. Rasplata tradarii continua. Dupa razboi, atât generalul Racovita, cât si generalul Aldea, sunt întemnitati, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.

-Va urma-

 

Articol preluat de pe Historia.ro

Cum a luptat primarul Ştrifundă din Borşa ca Maramureşul istoric să nu fie ocupat de sovietici – 5 martie 1945

Standard

Puţini ştiu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului istoric la Ucraina subcarpatică comunistă. Comuniştii sovietici controlaţi de ucraineanul Hrusciov au încurajat acţiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului istoric cu URSS. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un vacuum politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

 

Situaţia se agravează foarte grav şi în Maramureşul istoric, când un grup de ucrainieni conduşi de aventurierul Ion Odoviciuc proclamă la Sighet „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică” şi Comitetul Naţional Român este alungat, instituindu se un Comitet Popular. Limba română a fost interzisă şi, paradoxal, pengo-ul unguresc este declarat monedă oficială. Primarul Borşei, legendarul Ştrifundă, adună ţăranii români revoltaţi şi iau cu asalt „manu militari” oraşul Sighet. S-au dat lupte cu morţi şi răniţi.

 

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

 

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

 

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

 

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainian, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

 

Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureşul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic în amintirea eroicei lupte de menţinere a Maramureşului istoric în graniţele ţării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Strifundă. Dacă nu ar fi fost acest primar „omul potrivit la locul potrivit” astăzi noi, românii, am fi mers cu paşaport la Sighet şi Săpânţa. Faptul că autorităţile locale şi naţionale nu comemorează şi nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupaţie o parte din trupul ţării, spune multe despre indiferenţă, uitare şi trădare la contemporani.

 

Ionuţ Ţene

Sursa: www.napocanews.ro

 

Pledoarie pentru Astra Română

Standard

 

Astra Română este un nume consacrat cu 150 de ani în urmă, fiind un simbol pentru românii asupriţi din imperiul Austro-Ungar. Nu există român cu studii superioare care să nu fi auzit de Astra Română! Fondatorul şi mentorul spiritual al acestei asociaţii este binecunoscutul Mitropolit Andrei Şaguna, care îşi va găsi în curând locul binemeritat printre sfinţii neamului românesc!

Această asociaţie a fost unul dintre vârfurile de lance ale afirmării identităţii românilor din Imperiul Habsburgic, lupta încununată de UNIREA de la 1918. În perioada comunistă, departamentele Astrei au fost desfiinţate, deoarece se aflau în strânsă legătură cu Biserica Ortodoxă Română şi susţineau românii din comunităţile istorice din afara ţării, lucru ce contravenea directivelor primite de la “fraţii mai mari” de la Moscova iar mai apoi ideii de “neamestec în treburile interne ale altor state” din perioada ceauşistă.

Mitropolitul Andrei Saguna

Începând cu 1990, departamentele au fost reînfiinţate, printre care şi cel din Timişoara, prin efortul domnului Cristea-Sandu Timoc şi al altor personalităţi locale şi cu sprijinul Mitropoliei Banatului. Însă treptat, aceste asociaţii au intrat într-un con de umbră, pierzând membri şi primind tot mai puţine sponsorizări din partea statului român, a autorităţilor locale dar şi a iniţiativei private din România.

Criza din ultimii ani a afectat grav funcţionarea acestor asociaţii culturale, în special a Astrei Române pentru Banat şi Porţile de Fier, departament situat în Timişoara, continuator de drept al Astrei Bănăţene înfiinţate la 1899. Cu toate eforturile micului colectiv rămas activ la sediul Astrei Timişoara, situaţia asociaţiei a devenit disperată, puţinii bani din sponsorizări fiind folosiţi pentru a acoperi cheltuielile din urmă cu 3-4 luni iar datoriile actuale rostogolite pe cât posibil, până la găsirea unor noi fonduri.

Deşi activitatea din ultimii 20 de ani a fost deosebit de bogată, fiind însufleţită şi ghidată de IPS Mitropolitul Nicolae Corneanu şi de dl Cristea Sandu-Timoc, interesul la nivel local, bănăţean, pentru românii din Voivodina, din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc, precum şi pentru aromânii din Albania, Serbia, Macedonia, Bulgaria şi Grecia, a fost în continuă scădere. Conform statutului asociaţiei din martie 1936, scopul activităţii Astrei Române Timişoara este: “Promovarea culturii poporului român prin editarea publicaţiilor literare, ştiinţifice şi artistice, înfiinţarea căminelor culturale, a bibliotecilor, a sălilor de lectură, respectiv de citire, a societăţilor muzicale şi de cântare, a corurilor şi fanfarelor, muzeelor şi altor colecţii; decernarea de premii şi acordarea de burse, organizarea de expoziţii şi prelegeri publice”.

De reţinut este şi interesul scăzut al tineretului pentru cunoaşterea istoriei şi valorilor culturale ale comunităţilor menţionate mai sus, prezenţa tinerilor fiind extrem de redusă la congresele anuale organizate de Astra Timişoara. Explicaţii plauzibile ar putea fi şi modul defectuos în care se desfăşoară învăţământul actual, ignorarea valorilor naţionale, precum şi bulversarea scării de valori în societatea noastră. În acelaşi timp, voluntariatul şi donaţiile financiare individuale au atins un minim istoric, prevalând egoismul şi incapacitatea de a ieşi din orizontul îngust al nevoilor personale sau cel mult de clan. Sărăcia unei largi pături a populaţiei nu este o justificare suficientă pentru această stare de fapt.

În contextul în care statul român alocă anual zeci de milioane de euro pentru păstrarea şi promovarea valorilor şi culturii minorităţilor conlocuitoare, este inacceptabilă situaţia penibilă în care se află asociaţiile de promovare a istoriei, culturii şi tradiţiilor româneşti, atât din ţară cât şi din comunităţile istorice din jurul României. Sumele alocate anual Departamentului Pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni sunt sub minimul necesar pentru a sprijini semnificativ comunităţile din afara ţării. Acest lucru constituie încă o pată pe rămăşiţele blazonului naţional, dezinteres cultivat şi instituţionalizat. O simplă comparaţie cu modul în care Ungaria se ocupă de etnicii maghiari din afara ţării este edificatoare.

Singura (fosta) instituţie a statului român care, alături de Biserica Ortodoxă, a considerat just să sprijine în ultimul an Asociaţia Astrei Timişoara este Casa Regală a României, onorând asociaţia cu Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I. Astra Română, alături de Biserică şi Monarhie, reprezintă un reper al conştiinţei Naţiunii Române, repere fără de care elitele noastre viitoare sunt condamnate să rătăcească în deşertul necunoaşterii identităţii spirituale a neamului lor.

Cu toate acestea, nu a dispărut speranţa că în anii următori lucrurile vor începe să evolueze către normal, şi probabil interesul de a sprijini asociaţiile culturale româneşti va reveni, atât la nivel de stat, cât şi la nivelul societăţii civile. Însă până atunci, cred că este de datoria noastră, a tuturor celor din Banat şi din România, să nu lăsăm să dispară un simbol al culturii şi civilizaţiei neamului românesc în această parte a ţării!

Căci, după cum însuşi Alexandru Mocioni spunea acceptând funcţia de preşedinte al Astrei: „Asociaţiunea este expresiunea unităţii şi solidarităţii noastre pe tărâm cultural“, iar „lupta pentru cultură (pentru cultura adevărată, care nu poate fi decât naţională), nu este altceva decât lupta pentru existenţa naţională.“

Nu trebuie uitat că în cadrul Astrei Române activează o serie de personalităţi formate şi educate în perioada interbelică, oameni care au avut ca mentori ctitori ai României Întregite, cum ar fi Iuliu Maniu sau Patriarhul Miron Cristea. Pentru tinerii de astăzi este o şansă unică de a prelua ştafeta de la această generaţie de excepţie, martirizată în închisorile comuniste pentru convingerile sale, generaţie ai cărei supravieţuitori, tot mai puţini pe zi ce trece, şi-au păstrat intacte convingerile şi nobleţea. Suntem datori să reluăm dezvoltarea spirituală a Naţiunii Române din punctul în care ea a fost abrupt întreruptă de senilele tancurilor “eliberatoare” sovietice şi să împlinim visul generaţiei UNIRII.

Mai multe detalii pe pagina de internet a Astrei Timişoara: http://astraromana.wordpress.com

Marius Zgureanu, colaborator al Astrei Române Timişoara

 

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (11)

Standard

   Ramas singur in fata furtunii, fiind inconjurat de tradatori si afland prin iscoadele sale ca la 1 iulie 1538, Soliman Magnificul a parasit Istanbulul cu o mare armata indreptandu-se spre Adrianopol, de unde la 19 iulie 1538 a trimis porunca beilor din Silistra, Nicopole si Vidin, sa construiasca un pod la Isaccea, Petru Rares a luat primele masuri impuse de situatie. Si-a adapostit familia in cetatea Ciceu din Transilvania, adoptand tactica de lupta autohtona, dand ordin “sa se faca pustiul” in calea invadatorilor. Petru Ungurul si Ivanco au fost trimisi in calea lui Soliman Magnificul cu pretextul de a-i cere iertare si cu misiunea secreta de a culege informatii referitoare la taria fortelor care veneau spre Moldova. Cele doua iscoade au intampinat pe sultan in tabara de la Duna Binari (Fantana cu roata) de langa Provadia, la 8 august 1538. Dup ace a ascultat solia lui Petru Rares, siretul Soliman, folosind acelasi procedeu in scopul de a obtine informatii din tabara moldovenilor (in razboiul nevazut, invinge intotdeauna cel mai inteligent), i-a trimis prin Sinan Celebi, intendentul orasului Caffa (acesta era de origine roman), urmatoarea scrisoare al carei continut il reproducem (este mentionata de catre cronicarul turc, Mustafa Gelalzade): “Deoarece purtarea ta a fost ca a unui rasculat si om rau, am pornit cu razboi impotriva Moldovei. Am sa te fac sa te caiesti si am sa te silesc sa-mi dai cuvantul ca nu vei mai face asemenea fapte dusmanoase si vei veni la pragul tronului meu, inchinandu-te si sarutand pamantul din fata mea. Poate ca primind aceste conditii vei gasi miluire la mine si te voi ierta”. Insotit de “solii” moldoveni, Sinan Celebi a mers la Iasi, unde a inmanat lui Petru Rares scrisoarea trimisa de sultan.

Luand cunostinta de conditiile ce i se puneau, Petru Rares le-a prezentat capitanilor ostirii sale, carora le-a cerut sfatul. Hatmanul Mihu, comandantul general al ostirii, a fost de parere ca “ceea ce trebuie sa facem de indata este sa ne inchinam cu umilinta, plecand fata noastra supusa la Poarta fericirii sis a ne oferim slujba pentru fericirea tarii noastre, a avutiei si familiilor noastre, pentru ca in fata sultanului, ca si altadata, sa devenim fericiti, noi si tara noastra, cu avutiile si familiile noastre. Nu se poate spera vreun ajutor din partea ostirii noastre, a supusilor provinciei si nici din partea tarii, deoarece norocul si-a intors fata de la noi”. Dupa ce si-au spus cuvantul si alti boieri, Petru Rares le-a vorbit astfel: “Ceea ce ganditi voi este o parere gresita si o iluzie desarta. Norocul este un dar dumnezeiesc. Marirea avutiei si cresterea ostii nu se fac prin nepasare. In clipa de fata, scotand afara din maneci mainile voastre curajoase, sa le folositi in asa fel, incat sa se mire chiar si zeul Marte (este vorba despre Ares, zeul grec al razboiului in antichitate), manuitorul de sabii, si de lupta noastra vitejeasca sa ia pilda vantul si focul trecator”.

In scopul de a castiga timp, Petru Rares a trimis lui Soliman Magnificul un raspuns evaziv. Dar, din pacate, Petru Rares inca nu aflase proportiile tradarii de la curtea sa, iar Sinan Celebi, prin boierii tradatori, aflase in detaliu discutiile “secrete” purtate de domnul Moldovei cu capeteniile ostirii sale. Se pare ca Soliman Magnificul avea la curtea lui Petru Rares un agent de seama, in persoana Hatmanului Mihu –comandantul ostirii moldovene (cu un agent de asemenea valoare, ceilalti tradatori puteau foarte bine sa nici nu existe, deznodamantul pentru moldoveni si implicit, Petru Rares, ar fi fost acelasi!). Acest aspect este confirmat, contrar tuturor uzantelor, chiar de catre Nasuh Matrakci, cronicarul personal al lui Soliman Magnificul, in “Cronica cuceririi Moldovei”…

La 18 august 1538, la Isaccea, Sinan Celebi transmitea sultanului Soliman, odata cu raspunsul lui Petru Rares, si informatii detaliate cu privire la pozitia majoritatii marilor boieri si capitani ai armatei moldovene, precum si in legatura cu marimea, organizarea si forta acesteia.

Nestiind inca ca planul sau era prea bine cunoscut turcilor, Petru Rares aplica tactica “parjolirii”, oastea Moldovei fiind retrasa in locuri dinainte stabilite in nordul tarii, unde urmau sa se desfasoare luptele cu turcii.

Executand ordinele lui Petru Rares cu o prefacuta constinciozitate, Hatmanul Mihu si ceilalti tradatori se bucurau in continuare de increderea domnitorului. Hatmanul Mihu, cel mai probabil in urma ordinelor primate de la sultan, il dezinforma pe Petru Rares, spunandu-i ca ostile lui Soliman sunt la Bacau si la Piatra-Neamt, cand in realitate ajunsesera langa Suceava.

Intr-un tarziu, agentii lui Petru Rares, sustinuti de boierii ramasi fideli domnului, dintre acestia remarcandu-se cel cu numele de Huru, au aflat complotul si tradarea din spatele acestuia, informandu-l.

Vazandu-se tradat intr-un mod atat de perfid si neavand timpul necesar inlocuirii comandantilor tradatori, in frunte cu Mihu, la 14 septembrie 1538, Petru Rares, “cu fata udata de lacrimi”, a fugit singur pe ascuns intr-o directie necunoscuta, cu sprijinul boierilor credinciosi.

Tradatorii s-au inchinat in fata lui Soliman, care a asezat in scaunul domnesc de la Suceava pe Stefan, poreclit ulterior Lacusta (este cunoscut si ca Stefan al V-lea, fiind nepot al lui Stefan cel Mare –fiind copilul fiului sau cel mare, Alexandru. A domnit in Moldova intre anii 1538-1540). Insa, calvarul lui Petru Rares nu avea sa se sfarseasca aici, fiindca sultanul a poruncit tatarilor sa prinda pe fugarul domn si sa-l aduca viu sau mort, instituind un mare premiu pe capul acestuia.

Conform cronicarului Ion Neculce, printre cei tentati sa obtina substantialul premiu a fost si un popa, care, observand pe fostul domn, a pornit in urmarirea lui. Descriind scena, cronicarul Ion Neculce arata ca: “Petru-voda Rares, fugind prin targ pan Piatra si gonindu-l prietenii, l-au fost agiungand un popa. Si au tras Petru-voda inapoi in popa cu arcul si l-au lovit cu sageata in oblancul seii si i-au zis: intoarce-te, popo inapoi, nu-ti lasa liturghia nesfarsita”. Este insa foarte probabil ca aceasta sa fie doar o relatare romantata a povestii lui Petru Rares, fiindca cronicarul Neculce a trait mult dupa data petrecerii acestor evenimente, el nascandu-se cel mai probabil in anul 1672, deci, prin urmare, descrierea trebuie tratata ca atare.

Intr-un final, la Suceava, prin iscusinta spionilor turci, ajutati fiind si de boierii tradatori, a fost descoperit locul unde era ingropata comoara lui Petru Rares. Dupa relatarile cronicarului turc, Ibrahim Pecevi, tezaurul era compus din “argint si aur de diferite feluri si cruci impodobite si mestesugit lucrate, suliti, sabii si cruciulite batute in aur, evanghelii impodobite cu aur, marfuri de toate felurile, obiecte scumpe, precum si postavuri. Aceste obiecte depaseau orice inchipuire si socoteala. Toate au fost retinute pentru tezaurul imparatesc”.

In acest timp, Petru Rares intrase in muntii Neamtului pentru a trece in Transilvania. Alegerea acestei zone a fost facuta in scopul inducerii in eroare a turcilor si a dregatorilor tradatori, care, banuind ca va merge spre cetatea Ciceului prin trecatorile Carpatilor de nord, instalasera aici posturi de paza cu misiunea de a-l prinde. Sa fi avut Petru Rares informatii in acest sens, cu toate ca ramasese singur, boierii credinciosi luand in cea mai mare parte, drumul pribegiei? Sa fi fost el bine sfatuit de boierii credinciosi, cu deosebire de cel cu numele Huru, care a disparut misterios aparand la momentul oportun, asa cum vom vedea in cursul acestui capitol? Posibil, cert este ca, pentru mai multa siguranta, in muntii Neamtului, Petru Rares a evitat trecatorile circulate, preferand stramtorile, pe care, neputand sa le strabata calare, a parasit calul si a pornit pe jos. Timp de sase zile, singur, fara calauza si fara mancare, a strabatut muntii pana a ajuns la un rau. Mergand pe malul raului in jos a intalnit niste pescari, carora, dup ace le-a spus cine este si in ce situatie se gaseste, le-a dat 70 de galbeni si le-a promis ca va avea grija de ei daca il vor ajuta sa treaca fraudulos frontiera in Transilvania. Pescarii au acceptat oferta si, dup ace l-au ospatat cu paine si cu peste fript, “l-au imbracat in haine proaste de ale lor si cu comanac in cap”. Astfel travestit, a reusit sa insele vigilenta ostasilor care asigurau paza frontierei ce despartea Transilvania de Moldova si sa patrunda pe pamantul Transilvaniei, unde a fost dus de pescari la casa unui boier secui cu care domnitorul pribeag se gasea in relatii de prietenie. La locuinta acestui boier, povesteste cronicarul Grigore Ureche (interesant este faptul ca si acesta s-a nascut mult dupa desfasurarea acestor evenimente, posibil in 1590, deci, totul ar putea fi interpretabil), a fost gasit de catre unul dintre credinciosii sai supusi care luase si el drumul pribegiei.

Dupa ce i s-a pus la dispozitie o trasura cu sase cai si o escorta formata din 12 oameni, alesi pe spranceana, de nimeni altul decat…Huru, domnitorul a mers la Ciceu, calatorind mai mult noaptea si pe trasee laturalnice, fiind informat ca “strajile de margine au aflat ca a trecut pe sub nasul lor”.

In ziua de 28 septembrie 1538, “in rasaritul soarelui”, a intrat in cetatea Ciceu, ale carei porti au fost inchise. Aici, din pacate, iscoadele lui Stefan Lacusta, care sosisera mai inainte, au reusit sa afle cine este misteriosul personaj sosit, determinandu-i pe Parcalabul Simeon si Vladica Anastase (administratorii cetatii), “sa prinza pe Petru-voda si sa-l ucida si capul lui sa-l trimita lui Stefan-voda”.    De data aceasta insa, oamenii lui Petru Rares n-au stat degeaba, reusind sa afle informatii pretioase cu privire la planul urzit, comunicandu-l din timp domnului, care, “prin viclesug”, a scos din cetate pe toti cei ce complotau impotriva lui.

Cu toate acestea, cetatea a suportat un asediu care a durat mai mult de patru luni, din partea voievodului Ardealului, Ioan Zapolya, ce dorea anexarea ei. Insa, Petru Rares, afland prin iscoadele sale ca regele Ungariei a hotarat uciderea tuturor celor din interior daca cetatea va fi dobandita prin lupta, si foarte probabil, aflat la capatul puterii de rezistenta, a predat-o, obtinand de la Ioan Zapolya dreptul de a locui acolo impreuna cu familia sa, doamna Elena Ecaterina –Brancovici si copiii sai, Ilias, Stefan si Roxanda (posibil Ruxandra). Ulterior, dupa cucerirea cetatii Buda pe data de 29 august 1541 de catre Soliman Magnificul, ce devine astfel capitala tuturor raialelor turcesti din Ungaria (la doar 15 ani dupa Mohacs, turcii au pus stapanire pe capitala Ungariei), Petru Rares isi manifesta intentia de a recuceri Cetatea Ciceului. Insa, regina Isabela a Ungariei, nedorind ca aceasta sa intre din nou sub stapanirea moldovenilor, ordona sa fie distrusa. Va urma…

 

 WW

 

 

 

 

 

 

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (10)

Standard

  De aceea, in convorbirea pe care a avut-o in septembrie 1533 la Suceava, cu Nicolae Iskrzski, Petru Rares, facand aluzie la legaturile lui Sigismund I cu Aloisio Gritti, afirma: “Iar acela in care maria-sa regele are nadejde nu ma va impiedica in aceasta, pentru ca eu voi sti cu ce si cum sa-i umplu gura, si eu nu voi renunta chiar de ar fi sa se pravaleasca lumea toata asupra mea”. Prilejul de a astupa gura lui Aloisio Gritti n-a intarziat, deoarece la 1 iunie 1534 aventurierul a pornit din nou spre Dunare cu legenda ca este trimis de padisah “sa randuiasca o pricina de granita cu Ferdinand de Habsburg”.

Fiind informat ca Aloisio Gritti este insotit de 3000 de ieniceri, ceea ce parea cam mult pentru o misiune pacificatoare, Petru Rares a trimis “solii”, care, impreuna cu dregatorii lui Vlad Vintila, domnul Tarii Romanesti, au intampinat pe trimisul padisahului langa Targoviste cu multe si scumpe daruri. In acelasi timp, solii secrete au pornit din Suceava spre Ferdinand de Habsburg cu misiunea de a se informa daca apusenii intentioneaza sa porneasca razboi contra turcilor, si spre Moscova pentru a determina pe Ivan al IV-lea cel Groaznic sa intervina pe langa regele Sigismund I al Poloniei, in vederea zadarnicirii scopului urmarit de Aloisio Gritti.

De la Targoviste, Aloisio Gritti a trecut in Transilvania pe la Bran. In apropiere de Brasov a fost intampinat de logofatul Toader Bubuiog, care i s-a alaturat cu un corp de oaste moldoveneasca. Sub masca fidelitatii, “calul troian” al lui Petru Rares (fiindca, logofatul Toader asta si era –un om de “taina” al domnitorului) a patruns in tabara “reprezentantului sultanului pentru Ungaria” (Ungaria, dupa batalia pierduta de la Mohacs din 1526, era sub dominatie otomana), care la inceputul lunii august 1534 a intrat in Brasov. Sa fi fost aceasta o operatiune pusa la cale de catre Petru Rares si oamenii sai, pentru anihilarea lui Aloisio Gritti? Cu siguranta, DA!

Pentru a-si impune autoritatea asupra intregii tari, Aloisio Gritti, folosind pretextul ca Emeric Czibak, episcopul de Oradea si voievodul Transilvaniei, urmaresc sa rascoale poporul impotriva sa, a organizat asasinarea prezumtivului instigator de mase. Contrar asteptarilor, asasinatul n-a fost de natura sa intimideze, ci sa rascoale pe sasii, secuii si romanii din Transilvania. In scurt timp, Stefan Mailat, comandantul ostilor transilvanene, care asistase la scena prezentarii capului lui Emeric Czibak si care fugise noaptea impreuna cu altii din tabara lui Aloisio Gritti, a reusit sa stranga o oaste de peste 40000 de calareti si pedestri –mare parte, formata din sasi, secui si romani revoltati.

Afland despre aceasta de la spionii sai si intuind primejdia, Aloisio Gritti a trimis oameni la beiul Nicopolului spre a-i cere sa vina cu oaste in ajutor, iar la 21 iulie 1534 a parasit Brasovul si s-a indreptat in mare graba spre Medias, unde a si ajuns pe data de 27 iulie. Beiul de Nicopole, n-a putut sa-I vina in ajutor, deoarece prima masura luata de Stefan Mailat a fost aceea de a inchide trecatorile spre Tara Romaneasca.

Apreciind ca in camp deschis nu poate opune rezistenta fortelor care se apropiau, la 14 august 1534, Aloisio Gritti s-a inchis in cetate cu cei trei mii de ieniceri, sperand sa fie sprijinit si de locuitorii Mediasului pana la sosirea beiului de Nicopole, caruia ii ceruse ajutor armat.

Manifestand in continuare o falsa afectiune fata de aventurier, Toader Bubuiog cu ostenii lui au ocupat pozitii de lupta in afara zidurilor cetatii ca sa poata intretine legaturi secrete cu armata lui Stefan Mailat. Fiind informat zilnic cu privire la desfasurarea evenimentelor din Transilvania, Petru Rares a trimis la Medias pe vornicul Huru (alt om de “taina” al domnitorului) cu inca 12000 de oameni, printre care si calareti, care s-au alaturat corpului de oaste a lui Toader Bubuiog.

Aloisio Gritti s-a bucurat cand a vazut cum ii sporesc fortele, dar mai tarziu bucuria i s-a transformat in intristare si deznadejde, fiindca la sosirea ostilor lui Stefan Mailat, moldovenii s-au alaturat acestora, asediind impreuna cetatea. Dupa cateva zile de asediu, locuitorii Mediasului, pentru a evita distrugerea orasului, au ridicat steaguri albe deasupra zidurilor si au deschis portile cetatii.

Dandu-si seama ca nu poate face fata situatiei, Aloisio Gritti s-a predate impreuna cu cei doi fii ai sai vornicului Huru si logofatului Toader Bubuiog, carora le-a promis 100000 de galbeni, daca le vor cruta viata. Comandantii ostilor moldovene nu s-au lasat mituiti, ci l-au predat lui Stefan Mailat, care a ordonat sa fie decapitat.

In ziua de 28 septembrie 1534, un carutas, care s-a oferit sa faca pe calaul, a pus urmatoarea conditie: “Tai capul astui boier mare daca-mi dati cizmele lui”. Conditia fiind acceptata, “calaul” a taiat rapid capul lui Aloisio Gritti si i-a tras cizmele din picioare. Gasind in buzunarul lor doua pungi pline cu pietre scumpe, “le vandu lui Nicolae Pataki pentru 38 de galbeni unguresti si un cal”. Cei doi fii ai lui Gritti fiind dusi la Suceava, unul a fost ucis de calau, iar celalat inecat.

Ajuns voievod al Transilvaniei, Stefan Mailat a tradat pe domnul Moldovei, trecand de partea lui Ioan Zapolya, care manifesta aceeasi fidelitate fata de sultan ca si in trecut. In aceasta situatie, domnului Moldovei nu-i ramanea altceva de facut decat sa-si indrepte toate sperantele catre Carol al V-lea si catre fratele acestuia, Ferdinand de Habsburg, pentru a obtine ajutor contra turcilor. Pe de alta parte, Ioan Zapolya solicita sprijinul lui Petru Rares contra lui Ferdinand de Habsburg. Inainte de a primi raspunsul, oamenii sai, prinzand un sol al lui Petru Rares (domnitorul n-a stiut, dar printre oamenii sai erau si tradatori, iar cand a aflat era deja prea tarziu), i-au confiscat scrisoarea prin care erau prezentate lui Ferdinand de Habsburg conditiile crearii unei aliante antiotomane. In scopul dovedirii loialitatii fata de Poarta, Ioan Zapolya a trimis aceasta scrisoare sultanului Soliman Magnificul, care a fost si mai mult cuprins de furie. A fost o crunta lovitura pentru Petru Rares, care, din pacate, n-a sesizat la timp tradatorii din jurul sau!

Atitudinea ostila a lui Zapolya, raportata la faptul ca ulterior el insusi a incheiat la Oradea un secret antiotoman cu Ferdinand de Habsburg, care la randul sau n-a acordat nici un fel de sprijin lui Petru Rares in actiunea de organizare a unui front impotriva turcilor in Moldova, evidentiaza in mod clar, caracterul iluzoriu al formarii unei aliante crestine capabile sa resolve sarcina istorica preconizata de catre domnul Moldovei.

La imprejurarile vitrege s-a adaugat si faptul ca parte dintre marii sai dregatori, in frunte cu Mihu hatmanul erau tradatori. Referitor la relatiile secrete pe care seful armatei moldovene le intretinea in acea perioada cu turcii, a scris chiar si cronicarul Macarie in cronica sa despre Moldova, de la moartea lui Stefan cel Mare pana la domnia lui Petru Rares, citez: “Deci in acest an un oarecare Mihul in dregatorie inalta, de neam arbanas (era de origine albanez), om inselator care, cum se spune, indemna si razvratea pe toti aratand ca pastreaza catre domn dragoste din inima, in taina insa pregatea tradare si tesea sfaturi pline de clevetiri. Si s-a intovarasit cu cei care voiau sa-si insuseasca averi ale altora si ale lor sa se inmulteasca cu mijloace nedrepte (din pacate, neamul nostru a avut, si are inca, asemenea scursuri! Ca banul este “ochiul dracului”, nici nu mai incape indoiala). Si au inceput sa prinda semintele necredintei si a trimis in taina o scrisoare catre marele imparat al turcilor pentru rasturnarea domnului. Acesta neantarziind intru nimic, ci indata sufland ca vantul fioros de la apus si ca furtuna care vajaie din greu si s-a sculat urland cumplit ca leul, aducand cu sine multime de fiare”.

Dupa marturiile unor diplomati ai vremii, Petru Rares a fost singurul dintre principii crestini care a raspuns apelului facut de catre Carol al V-lea in vederea realizarii unei coalitii menite sa stavileasca expansiunea otomana in Europa. Pentru a evita riscul care ar fi rezultat din caderea in mainile turcilor a scrisorii trimise lui Carol al V-lea prin episcopul Vasile (posibil ca acesta sa fi fost mai mult decat un slujitor al Domnului), aceasta scrisoare a fost redactata intr-un stil metaforic, “conventional”, a carei semnificatie trebuia sa fie talmacita verbal de catre mesager. Deci, cu alte cuvinte, o scrisoare codata, ceea ce dovedeste ca oamenii de “taina” ai domnului Moldovei, stiau a lucra si cu asa ceva! Iata ce continea scrisoarea: “Generosule domn, stimate prieten, ne rugam de domnia-voastra ca de un prieten necunoscut si credem ca pentru reciproca noastra prietenie nu va refuza domnia-voastra sa se osteneasca pentru noi. Rugam deci pe domnia-voastra ca pe un amic de incredere, ca sa binevoiasca domnia-voastra san e viziteze curand pentru a ne lecui de boala noastra, caci noi pentru osteneala domniei-voastre vom ingriji o suma de bani buni, adica trei mii de ducati. Caci ce ii foloseste omului sa aiba bani daca este lipsit de sanatate? De aceea rugam pe domnia-voastra sa nu refuze a se obosi pentru prietenia noastra si apoi pe domnia-voastra iarasi o vom conduce cu toata cinstea, dupa credinta crestineasca cu care suntem datori lui Dumnezeu. Dealtfel, sa binevoiasca domnia-voastra a crede ce ii va cere reverendissimul Vasile, episcopul, in numele nostru. Iar ca sa inteleaga domnia-voastra despre boala noastra si in ce fel s-a intamplat, iata ca au trecut doi ani sau putin mai mult de cand, fiind la baie in vreme de iarna, pe cand am iesit din baie ne-a lovit un vant rece si asa urechea noastra dreapta din vremea aceea parca ar fi astupata si astfel ne tiuie urechea parca ar bate un vant necontenit in ureche”. Explicand continutul scrisorii, mesagerul Vasile arata ca:

-medicul era imparatul Carol al V-lea;

-cei trei mii de ducati semnificau 30000 de luptatori gata de razboi;

-durerea din urechea dreapta insemna amenintarea turceasca dinspre hotarul de sud al Moldovei.

Acest mod de transmitere in secret a datelor era ceva mai evoluat decat cel folosit in secolul al XV-lea de Stefan cel Mare si Basarab al IV-lea cel Tanar (cunoscut si ca Tepelus). Desi raspunsul primit de Petru Rares prin episcopul Bella Vecchia (nume conspirativ sub care actiona de fapt agentul sarb, Bojidar Vukovic) consfintea alianta dintre moldoveni si imperiali, el n-a fost urmat de ajutorul promis. Petru Rares, ramasese singur! Va urma…

 

 WW

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (9)

Standard

  In primii ani ai domniei, Petru Rares si-a indeplinit cu corectitudine obligatiile de ordin material asumate fata de Poarta otomana. Nu acelasi lucru se poate spune despre obligatia de a culege informatii din tarile vecine si de a le transmite la Istanbul, obligatie a carei indeplinire constituia un criteriu essential al aprecierii loialitatii fata de “inaltul Prag al fericirii”. Caracterul formal al indeplinirii acestei obligatii de catre Petru Rares era generat de speranta infiriparii unei aliante antiotomane cu tarile crestine, din care trebuia sa culeaga si sa transmita informatii.

Atitudinea conformista adoptata de domnul Moldovei s-a concretizat fie in culegerea si transmiterea unor date lipsite de importanta, dar verificabile de catre spionii turci, pentru confirmarea “loialitatii” (informatiile “controlate/directionate” se practica si astazi de catre serviciile secrete), fie in promisiunile repetate, dar niciodata onorate, ca se va stradui sa obtina si sa transmita date care interesau intr-adevar pe Soliman Magnificul. Spre exemplu, intr-o scrisoare din anul 1527, Petru Rares comunica unele date referitoare la dusmania dintre Ferdinand de Austria si Ioan Zapolya, principele Transilvaniei si regele Ungariei. Cu privire la raporturile incordate dintre cei doi, Petru Rares facea precizarea ca raportase “in repetate randuri la Poarta fericirii”: “Daca intrebati acum despre situatia din acele parti, au venit de acolo oamenii nostri destoinici care au povestit cum s-a desfasurat lupta de la Tokai, in care Ioan Zapolya, fiind infrant s-a retras in Transilvania”. In legatura cu situatia din Polonia, domnul Moldovei raporta: “De asemenea, auzim ca regele Poloniei se afla intr-un oras numit Petricov (Cracovia) si, strangand oaste mare, i-a adunat langa el si pe panii lui. De asemenea, si de la regele Frantei, precum si de la multi alti principi, au venit numerosi soli si duc mari discutii, dar nu am putut afla ce ganduri au si ce anume au hotarat. Dar avem oamenii nostri care vor veni de acolo. Ce stiri vor adduce le vom anunta la Poarta fericirii, asa cum s-au intamplat lucrurile” (avea oare Petru Rares agenti la curtea regelui Frantei? Foarte posibil, fiindca a mostenit cu siguranta serviciul secret al tatalui sau, Stefan cel Mare!).

Originea indeplinirii necorespunzatoare a obligatiei de a transmite Portii otomane informatiile culese din statele vecine, se gaseste in dorinta domnului Moldovei de a recapata independenta tarii si in dorinta acestuia de formare a unei noi coalitii antiotomane, coalitie in care, in afara tarilor romane, ar fi urmat sa intre Polonia, Ungaria si Austria, adica statele in care Petru Rares, prin oamenii sai, trebuia sa desfasoare o intense activitate de spionaj in favoarea turcilor. Mare parte a acestor agenti il slujisera cu siguranta pe Stefan cel Mare, tatal lui Petru Rares, avand un “respect” deosebit pentru turci!

Insa, se pare ca Petru Rares uitase trista experienta a tatalui sau, Stefan cel Mare, care, in situatii similare, desi adresase cereri disperate de ajutor tuturor principilor crestini din Europa, a primit de fiecare data numai promisiuni, incurajari si laude, chiar si rugaciuni pentru izbanda, dar niciodata sprijin efectiv, trebuind sa se bazeze pe fortele proprii, si nu in ultimul rand, pe oamenii sai. Asemenea realitati politice de atunci sunt din pacate, la fel de realiste si astazi, cand Romania se bazeaza, poate prea mult, pe Aliati si Tratate, care, in caz de Doamne-fereste, nu stim cat de solide si benefice pentru Tara sunt… Cert este ca Stefan cel Mare, convins intr-un tarziu de lasitatea, lichelismul si interesele obscure ale asa-zisilor, “aliati” si “prieteni”, “candu au fostu aproape de sfarsitul sau, chiemat-au vladicii si toti sfetnicii sai, boiarii cei mari si altii toti cati s-au prilejuitu, aratandu-le cum nu vor putea tinea tara, cum au tinut-o el, ci, socotindu din toti mai puternic pre turcu si mai inteleptu, au datu invatatura sa se inchine turcilor”. El considera ca numai prin eforturi conjugate, tarile romane, Polonia, Ungaria si Austria, aveau posibilitatea sa invinga pe turci.

Propunerile directe de formare a coalitiei antiotomane erau riscante, deoarece sinteza informatiilor primate din Ungaria si din Polonia duceau la concluzia ca atat Ioan Zapolya, cat si Sigismund I, dadeau dovezi de loialitate fata de Soliman Magnificul. Din acest motiv, Petru Rares a fost nevoit sa recurga la actiuni indirecte de sugerare a necesitatii formarii unei asemenea coalitii, fiind edificatoare in acest sens, numeroasele actiuni diplomatice care au avut loc la Suceava, la Cracovia si la Buda.

Nici prezentarea unui pretext a carui semnificatie dezvaluia necesitatea imperioasa a formarii unei coalitii antiotomane, nici amenintarea cu folosirea fortei si nici recurgerea la forta pentru rezolvarea diferendelor existente, n-au fost in masura sa aduca pe Sigismund I si pe Ioan Zapolya pe fagasul dorit de domnul Moldovei, caruia infrangerea de la Obertin (aici, in data de 22 august 1531, Petru Rares s-a confruntat cu ostile lui Ioan Tarnovschi, Hatmanul Coroanei, dupa ce invadase Pocutia in anul 1530. Petru Rares a fost infrant, Pocutia fiind recucerita de catre polonezi, dupa ce in 1490, fusese cucerita de catre tatal sau, Stefan cel Mare, si alipita Moldovei) i-a oferit prilejul sa constate ca politica sa externa nu era sustinuta cu fidelitate nici de o mare parte a marii boierimi a Moldovei.

Desi dorea cu ardoare recastigarea independentei Moldovei, Petru Rares nu indraznea sa intreprinda vreo actiune concreta in acest scop, socotind ca nu dispunea de suficiente forte (mai ales dupa lupta de la Obertin, cand armata sa a pierdut peste 7000 de oameni si toate tunurile. Mai mult decat atat, si-a atras mania sultanului, fiindca “el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Portii, pe regele Poloniei”, fiind chiar suspendat). Informatiile pe care le detinea cu privire la potentialul de lupta al Imperiului otoman, nu-i permiteau sa se hazardeze la “fapte marete”. Mai mult decat atat, agentii la Istanbul ai regelui Sigismund I al Poloniei, incepusera tesatura fina a intrigilor care aveau drept scop inlaturarea sa de la domnia Moldovei –despre toate acestea, fiind informat de catre oamenii sai. In vederea urgentarii realizarii acestui scop, solul polon Kratkowski, castelan de Bretc, a primit misiunea sa comunice sultanului ca “de nu-l ridica nici din tara si nici din domnie, il vor scoate ei cu oaste, ca nu mai potu suferi raotatile ce s-au iscat intre dansii”.

Insa, turcii aveau si ei agentii lor la curtea poloneza, iar ca urmare, vizirul Ibrahim, sesizand adevarata intentie a polonezilor, aceea de a ocupa Moldova, a trimis pe favoritul sau, Aloisio Gritti (un aventurier venetian care era in legatura si cu polonezii), sa se informeze complet si clar asupra situatiei, si sa ia masuri de “restabilire a ordinii” la hotarul dintre Polonia si Moldova.

In acest timp, Petru Rares aflase prin iscoadele sale de la Istanbul, ca Aloisio Gritti planuia sa obtina de la sultan cu ajutorul vizirului Ibrahim, numirea sa ca principe al Transilvaniei, iar cei doi fii ai sai ca domni in Tara Romaneasca si Moldova.

In drum spre Suceava, Aloisio Gritti a poposit la Targoviste. De aici, a trimis la Cracovia pe pasa de Silistra sa ceara lui Sigismund I sa-si trimita reprezentanti cu care sa discute si sa puna capat tulburarilor de la granita Poloniei cu Moldova. Continuandu-si calatoria diplomatica spre Suceava, dupa ce a patruns pe teritoriul Moldovei, Aloisio Gritti a fost informat ca Petru Rares se pregatea sa-l prinda si sa-l ucida. Sursa, fiind demna de incredere, Aloisio Gritti, cuprins de spaima, a renuntat la continuarea misiunii si a facut cale intoarsa, gandind cu siguranta ca:”fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa”. Povestind episodul, Francesco della Valle, unul dintre slujbasii lui Aloisio Gritti, arata ca “stapanul meu s-a oprit aici, la Targoviste, cateva zile, apoi s-a hotarat sa treaca in tara voievodului Petru, domnul Moldovei sau al Valahiei de sus, dupa cum vrem sa-i spunem. Aceasta tara este vecina cu tatarii, cu polonii si cu Tara Romaneasca, pomenita mai sus. El facea acest drum pentru a trata cu acest voievod Petru. Dup ace a mers doua zile a fost instiintat de catre garda sa, care calatorea intotdeauna inainte pentru a asigura drumul, sa nu treaca mai departe, pentru ca acel Petru i-a pregatit o cursa, pandindu-l, cu 15000 de calareti (o cifra, cu siguranta, mult exagerata!), cu gandul sa ne taie pe toti in bucati. Afland acest lucru stapanul meu si incredintandu-se ca stirea este adevarata, a hotarat sa se intoarca inapoi, din care cauza am calatorit toata noaptea aceea cat si ziua urmatoare, intorcandu-ne la Targoviste. Domnul acestui oras, care aflase acest lucru de la curieri ai stapanului meu, i-a iesit in intampinare cu mare oaste de calareti, dar nefiind acesta urmarit de dusmani, n-a avut nevoie de ajutorul lui. Deci neizbutind Petru, voievodul Moldovei, sa-si duca la indeplinire gandul dupa pofta inimii sale cele rele, s-a prefacut mirat ca stapanul meu s-o intors inapoi cu atata graba si si-a trimis solii sai dupa el pana la Targoviste cu multe daruri pentru a-i castiga bunavointa, aratandu-se gata sa-i stea in ajutor el insusi cu “toate” fortele sale armate. Stapanul meu, tot atat de priceput pe cat era de chibzuit, a facut o buna primire solilor si a primit bucuros darurile, aratandu-se foarte vessel si dand la randul sau patru cai turcesti deosebit de frumosi si multe lumanari de ceara alba, dulciuri alese si multe vesminte frumoase din aur si matase, cinstind indeosebi cu daruri foarte frumoase si pe soli, pe care i-a trimis apoi de la el cu cuvintele cele mai indatoritoare”.

Cat de fatarnice erau cuvintele “indatoritoare” s-a vazut dupa inapoierea lui Gritti la Istanbul, unde a contribuit la amplificarea intrigilor contra lui Petru Rares, care trebuia sa priveasca scaparea aventurierului ca o consecinta a tradarii vreunuia dintre dregatorii sai, ceea ce din pacate, n-a facut!

Totusi, iscoadele credincioase ale domnului de la Istanbul, facandu-si constiincios datoria, i-au comunicat toate uneltirile lui Gritti, complicele polonilor.  Va urma…

 

WW

Armata română în drum spre Budapesta. Iulie-august 1919

Standard

PRIMIREA SUVERANILOR ROMÂNIEI LA BEKES-CSABA

REGELE FERDINAND I DISCUTÂND CU IULIU MANIU ŞI GENERALII PREZAN, MĂRDĂRESCU ŞI PANAITESCU LA BEKES-CSABA

IULIU MANIU, REGELE FERDINAND I ŞI REGINA MARIA DISCUTÂND CU TINERE DIN CAREII MARI

SOLII MAGHIARI CARE AU CERUT LA SZOLNOC ÎNCETAREA OSTILITĂŢILOR

REGIMENT ROMÂNESC DE VÂNĂTORI ÎN CENTRUL BUDAPESTEI

Si cam atat. Va asteapta insa 39 de poze din respectiva perioada pe blogul domnului George Damian, poze care pur si simplu iti taie respiratia!

Unde era Romania in 1919, cat era de frumoasa si curata! Aceste poze sunt un eveniment si ma consider foarte norocos ca am avut privilegiul de a le vedea.

Vi le recomnad cu multa caldura, multumindu-i domnului Damian pentru efortul de ale gasi si ale publica.

Pentru a vedea toate cele 39 de poze: www.george-damian.ro

 

GeorgeGMT