Arhive pe etichete: hrana pe timp de razboi

Cum şi cu ce se hrănea soldatul roman in Al Doilea Razboi Mondial?! Prima parte.

Standard

Ce mânca soldatul român pe Frontul de Est? Hrană caldă, hrană rece? Cum se transportau alimentele pe distanţe mici, dar mai ales pe distanţe mari? Cu ce erau hrănite animalele? Ce alimente avea în permanenţă la el un soldat? Ce mâncau românii şi ce mâncau germanii? Articolul de mai jos îşi propune să trateze câteva aspecte ale hrănirii trupelor române în războiul pentru apărarea fiinţei neamului (căci asta a reprezentat pentru români a doua mare conflagraţie a secolului XX).

Serviciul însărcinat cu hrănirea şi echiparea trupelor la pace şi la război îl formează serviciul intendenţei de la comandamentele marilor unităţi. Scopul acestui serviciu este de a asigura reaprovizionarea cu hrană, echipament, combustibil şi furaje etc., la timpul şi locul fixat de comandant,în condiţiile cele mai bune, oricare ar fi situaţia şi mijloacele de care dispune.

Principiile care stau la baza funcţionării serviciului de hrănire în timp de campanie sunt următoarele: 1) hrănirea trupelor prin resursele rechiziţionate din teritoriul unde operează armata (exploatare locală); 2) hrănirea trupelor cu subzistenţele trimise din urmă, în cazul când zona în care cantonează sau operează trupele nu oferă resurse suficiente; 3) serviciul subzistenţelor să fie organizat astfel ca în imediata apropiere a soldatului să se dispună de: hrană proaspătă pentru ziua curentă; hrană de rezervă care se va consuma când nu se poate asigura hrană caldă; mijloace pentru prepararea hranei (bucătării şi brutării); mijloace de transport pentru transportul şi recompletarea hranei consumate; 4) transportul subzistenţelor să se facă pe calea ferată, iar la convoiul de trăsuri sau convoiul auto să nu se recurgă decât în situaţia în care nu se dispune de cale ferată. 5) transporturile din urmă trebuie organizate astfel încât serviciul de reaprovizionare să funcţioneze automat.

Mareşalul Antonescu gustă din felurile de mâncare pregătite pentru trupă, pe Frontul de Est (fotografie realizată de sergentul Petrescu Mircea)

Extrem de important este faptul că Serviciul Intendenţei trebuie să calculeze încă din timp de pace resursele de care au nevoie trupele atât pentru declanşarea războiului, cât şi pe timpul derulării campaniei. La aceste calcule se au în vedere atât resursele din depozitele armatei, cât şi resursele existente pe teritoriul naţional pe care se poate conta în mod sigur.

În Regiunea interioară se concentrează subzistenţele necesare armatei

La decretarea mobilizării, teritoriul naţional se împarte în două mari regiuni, şi anume: Regiunea Armatelor de operaţiuni şi Regiunea interioară. Regiunea Armatelor cuprinde o parte a teritoriului naţional, precum şi teritoriul ocupat de la inamic. Ea este pusă sub autoritatea Comandamentului de Căpetenie al Armatei, având ca organ de direcţie pe intendantul General al Armatei şi care face parte din Marele Cartier General. Regiunea Armatelor de operaţiuni este despărţită de Regiunea interioară printr-o linie care trece prin diferite puncte, pe cât este posibil, limitele politice-administrative (graniţa ţării, provincii, judeţe) sau limitele naturale geografice (râuri, creste de munţi, dealuri). Această linie ia denumirea de linie de demarcaţie şi se stabileşte de Marele Stat Major al Armatei împreună cu Guvernul. În timpul campaniei, ea se modifică în raport de operaţiunile militare. La rândul ei, Regiunea interioară cuprinde teritoriul din spatele liniei de demarcaţie, se găseşte sub autoritatea Ministerului Apărării Naţionale şi aici se concentrează şi se adună subzistenţele necesare armatelor de operaţii, fie din ţară, fie din import. Toate structurile industriale sunt militarizate, lucrând numai pentru armată.

Eşalonarea mijloacelor de subzistenţă la corpurile de trupă de diferite arme

Mijloacele de subzistenţă de care dispun corpurile de trupă pentru hrănirea efectivelor (oameni şi animale) sunt cele de mai jos:

Ce purta cu sine soldatul

Sacul de merinde, raniţa şi împachetajul de la şa (coburi, sacul de grăunţe, plasa de fân) sunt mijloacele puse la dispoziţia fiecărui om pentru a putea transporta pâinea proaspătă destinată a fi consumată pe ziua curentă şi cele două raţii zilnice de hrană de rezervă, alcătuite din:


Raţia de hrană de rezervă pentru cai era compusă numai din grăunţe.

De menţionat că în zona frontului se asigura hrană caldă în general, o mâncare scăzută la prânz şi seara, atunci când operaţiunile militare permiteau transportul hranei la luptători. Atunci când nu se putea asigura hrană caldă, la ordinul comandantului se consuma hrana de rezervă (din cele 2 zile de hrană de rezervă aflate permanent asupra luptătorului).

Organizarea de principiu a activităţii de hrănire presupunea organizarea unor subdepozite, depozite, centre de aprovizionare care procedau la aprovizionarea trupelor luptătoare. Având în vedere situaţiile des schimbătoare, determinate de acţiunile de luptă, anotimpul şi starea vremii, resursele zonei de exploatare, de cele mai multe ori sărăcite sau inexistente, este de înţeles că hrănirea trupelor nu s-a desfăşurat întotdeauna fără sincope, fără întrerupere şi fără greutăţi.

Bucătăriile de campanie

Fiecare mică unitate (companie, escadron, baterie), precum şi fiecare formaţiune similară de la diferite trupe şi formaţiuni de servicii, trebuia să fie dotată cu bucătării de campanie necesare pentru prepararea hranei calde. În principiu, trupele de infanterie erau dotate cu bucătării portative transportate pe trăsuri sau samare. Pentru transportul bucătăriilor portative, fiecare companie avea câte o trăsură numită trăsură de bucătării. Trăsurile erau de tip regulamentar; în lipsa acestora, se procurau trăsuri prin rechiziţie, la declararea mobilizării. La rândul lor, trupele călări (cavalerie, artilerie) şi formaţiunile de servicii erau dotate cu bucătării pe roate.

În staţionare, bucătăriile de campanie se găseau la trupe; în marş, ele mergeau la trenul de luptă (eşalonul II) al micilor unităţi, iar în timpul luptei rămâneau la locul stabilit de comandant prin ordinul de operaţii partea a II-a. Linia trenului de luptă a micilor unităţi era fixată de către comandanţii de Regimente, în principiu, la o distanţă de 4-5 km departe de trupe.

Articol preluat de pe: Historia.ro