Arhive pe etichete: istoria armei nucleare

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

La Los Alamos, vreo 20 de cercetatori britanici au participat la faza finala a elaborarii bombei, ca si la munca extrem de complexa legata de constructia ei si de perfectionarea mecanismelor de detonare, aspectul cel mai delicat dintre toate. Printre acesti savanti se aflau marele expert in explozivi, William G.Penney, si un stralucit fizician teoretician, Klaus Fuchs.

Colaborarea cu englezii a fost restabilita dupa Acordul de la Quebec. Cu toate acestea, neancrederea a persistat, si intreprinderea anglo-canadiana de la Montreal a trebuit sa faca fata unor noi dificultati.

In prima saptamana a lui ianuarie 1944, o delegatie oficiala de la Montreal, a venit la Chicago pentru a restabili colaborarea. Intalnirea, prezidata de Groves si Chadwick, reunea 24 de experti din cele doua laboratoare si, characteristic pentru componenta internationala a echipelor, erau prezente 13 nationalitati, marturie a atitudinii generoase si inteligente, dinainte de razboi, a tarilor anglo-saxone, fata de cei ce fugisera de Nazism. Recompensa acestei atitudini deschise, a constat in succesul cercetarilor nucleare.

Intalnirea, a debutat cu o discutie in contradictoriu, intre cei doi sefi de echipe, Groves si Chadwick, pe subiectul chimiei plutoniului si a metodelor de extractie a acestuia –partea americana dorind excluderea din intelegerea comuna a acestei oportunitati de colaborare (din motive lesne de inteles, fiindca astfel, englezii s-ar fi aflat mult prea aproape de crearea propriei bombe nucleare, precum si in ceea ce priveste realizarea pilelor cu apa grea. Asa ceva, nu era deocamdata, pe gustul si vointa SUA) –atitudinea SUA fiind urmatoarea: colaborarea urma sa se limiteze la domenii care ar fi putut contribui la efortul de razboi; ca urmare, deoarece proiectul uzinei americane de la Hanford pentru extractia plutoniului din uraniul iradiat –un procedeu incredibil de complicat, controlat in intregime de la distanta –fusese deja finalizat, el putea fi cu greu modificat si cu atat mai putin ameliorat prin eventuala participare britanica. De aceea, participarea britanica a fost restransa, dar pentru englezi, interpretarea deosebit de severa a Acordului de la Quebec, de catre partea americana, echivala cu refuzul transferului de tehnologie intr-unul din sectoarele cheie ale chestiunii devenite atat de vitala si de actuala a atomului.

Cu toate acestea, in primavara anului 1944 s-a hotarat, in sfarsit, sa se construiasca o mare pila cu apa grea in Canada. Destinata sa reprezinte principalul rezultat al colaborarii din cadrul Acordului de la Quebec, oferind echipei din Montreal, dupa un an de incertitudine, un scop si in acelasi timp o munca interesanta de facut. Munca echipei engleze n-a mai fost insa benefica efortului de realizare a armei atomice –decizia venind mult prea tarziu, SUA fiind aproape gata in ceea ce priveste noua arma –dar a reprezentat o mare experienta pentru…viitor.

Marea pila canadiana cu apa grea a fost precedata, in acelasi loc, de una mult mai mica, construita sub conducerea lui Kowarski, terminata in septembrie 1945 (aceasta a fost prima pila din lume care a functionat in afara Statelor Unite, dupa ce prima instalatie de acest gen fusese construita deja in mai 1944, la Chicago). Pila canadiana, mai mare, continea aproximativ 10 tone de apa grea si cam tot atat uraniu metallic. Materialele fusesera furnizate de catre SUA; pila a fost construita in doi ani, intre 1945-1947, intr-un loc izolat din motive de securitate, numit Chalk River, pe malurile raului Ottawa/Canada.

Englezii au incercat zadarnic sa-i convinga pe americani sa-si schimbe decizia in privinta plutoniului, dar au reusit sa obtina doar o concesie; americanii au consimtit sa livreze laboratorului Canadian cateva bare de uraniu care fusese iradiat in pila lor experimentala de la Oak Ridge si, ca urmare, contineau cateva miligrame din pretiosul element, fara a se pune totusi la dispozitie nici un fel de informatii tehnice.

Asta fiind situatia, britanicii aveau doua posibilitati: puteau incerca sa descopere singuri metoda folosita de catre americani in ceea ce priveste obtinerea plutoniului, despre care stiau cate ceva –nu suficient insa; ori sa incerce pe calea solventilor organici –cale pe care o considerau promitatoare. In luarea unei decizii a intervenit si factorul timp, astfel ca lordul Cherwell, in timpul unei vizite la Montreal, la sfarsitul lui 1944, a optat pentru cea de-a doua solutie, considerand-o “mai originala, si in spirit britanic”…

Ca urmare, a fost intreprins un program sistematic de cercetare, pentru a alege cel mai promitator dintre cei aproximativ 300 de solventi organici disponibili in conditii comerciale in SUA. Dintre acestia au fost selectati 5-6 si, in 1945, la Montreal, au reusit sa foloseasca unul dintre acestia ca baza pentru un procedeu complet nou de extractie a plutoniului.

Patru ani mai tarziu, in SUA a fost descoperit un solvent mai eficace decat toti ceilalti, ce este folosit si astazi. Acest solvent nu era insa disponibil commercial, in anul 1944.

Investitia britanica in timpul razboiului in proiecte atomice era scazuta, ea reprezentand numai o sutime din cea Americana, care se ridica la suma uriasa pe atunci, de 2 miliarde de dolari. Cu toate acestea, desi considerau ca relatia cu americanii nu este chiar amiabila, englezii au fost totusi castigatori, intr-o oarecare masura. La incheierea razboiului, ei erau in posesia a aproape tuturor datelor tehnice privind lucrarile atomice americane, ceea ce, cu siguranta, a facilitat dobandirea de catre ei a armelor nucleare dupa razboi.

Cu toate acestea, Marea Britanie a platit in fapt pentru cunostintele castigate de la americani prin renuntarea, in baza Acordului de la Quebec, la dreptul de a comunica informatii nucleare unei terte parti, chiar si in cazul in care informatiile erau descoperite de cercetatorii britanici, in Marea Britanie. Ceva asemanator, dar intr-o alta conjunctura, au patit si cercetatorii romani din partea “prietenilor” sovietici in anul 1962, la realizarea primului laser romanesc…Despre toate acestea insa, intr-un articol viitor.

Churchill, fidel ideii de “autonomie britanica”, a avut o noua tentativa de “recunoastere” a meritelor insulare in fata lui Roosevelt, in timpul intalnirii la nivel inalt de la Hyde Park din septembrie 1944 –ultima zvacnire dealtfel, a “orgoliului” britanic. Primul ministru britanic, dupa aceasta intalnire, traia cu speranta unei colaborari continue si stranse, pe picior de egalitate, dupa razboi cu SUA. Aceasta discutie a fost inregistrata in Aide-memoire-ul de la Hyde Park, in care se scria: ”Colaborarea deplina intre Guvernele Statelor Unite si Marii Britanii in dezvoltarea proiectului Tube Alloys in scopuri militare si comerciale, va continua si dupa infrangerea Japoniei, daca nu, sau pana cand, intervine un acord comun de incetare a colaborarii”. In realitate insa, acest acord, pentru americani reprezenta doar apa de ploaie, angajamentul lor ramanand doar pe hartie. Si asta, fiindca in noiembrie 1945, Churchill nu mai era prim ministru (fusese inlocuit de catre, Clement R.Attlee), iar Roosevelt decedase intre timp –ca urmare, intelegerea de la Hyde Park nu-l obliga cu nimic pe actualul presedinte, Truman.

Insa, primul ministru Attlee, al carui guvern nu ascundea intentia sa dezvolte productia de materiale fisionabile, la 16 noiembrie 1945, in prezenta celor trei sefi de stat (SUA, Marea Britanie si Canada), a semnat un document prin care se aproba principiul cooperarii extensive: “Dorim sa existe o colaborare deplina si efectiva in domeniul energiei atomice intre Statele Unite, Marea Britanie si Canada”. Dar, ca intotdeauna, una sunt declaratiile si intentiile, si altele faptele, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

In cursul discutiilor, generalul Groves s-a opus principiului colaborarii depline. Groves a cauta sa-i arate secretarului de stat, James F.Byrnes, ca acordul propus nu putea ramane secret, deoarece Carta Natiunilor Unite cerea, in baza articolului 102, ca orice tratat international sa fie publicat. Ca urmare, intreaga lume va vedea ca Statele Unite, desi pretind infiintarea unui control international asupra aplicatiilor civile ale noii surse de energie, ajutau in acelasi timp un alt stat in dezvoltarea “nepasnica”. Sic!

Chestiunea colaborarii a ramas, astfel, in suspans, si in cele din urma Attlee a pus-o din nou in fata lui Truman in aprilie, cerand sa fie aplicate hotararile adoptate de comun acord. Raspunsul lui Truman a fost scurt si clar; expresia “colaborare deplina si efectiva” aprobata cu cinci luni mai inainte era, dupa opinia lui, vaga si putea fi aplicata numai in privinta datelor stiintifice. Nerespectarea angajamentelor cu privire la energia atomica, avea sa se repete in istoria politicii nucleare americane, inceputul fiind facut cu englezii. Va urma…

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui 

Reclame

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (2)

Standard

Facem o paranteza pentru a evidentia anumite aspecte ale dezvoltarii programului nuclear, de data aceasta, in SUA –program ce in curand, se v-a intalni cu cel britanic. In anul 1938, dupa primirea premiului Nobel, Enrico Fermi –fizician italian, s-a refugiat in SUA, unde, alaturi de Leo Szilard (de origine maghiara), a inceput sa lucreze intens la Universitatea Columbia din New York. La inceputul anului 1939, Fermi si Szilard au demonstrat, existenta neutronilor secundari. Mai tarziu, au demonstrat ca sub forma de grafit foarte pur, carbonul ar putea actiona ca moderator si ar putea permite realizarea unei reactii in lant in uraniul natural, cu conditia sa fie folosit numai uraniu foarte rafinat (din care ar fi fost necesare cateva sute de tone). Ei au cautat sa obtina un sprijin financiar important din partea oficialitatilor americane, chiar si particulare, care sa le permita un test la scara industriala.

In paralel cu acest efort, la sfarsitul anului 1940, la Universitatea din California (Berkeley), tanarul chimist american, Glenn T.Seaborg, utilizand cel mai puternic ciclotron (accelerator de particule, fiind utilizat in studiul structurii nucleului atomic. Era functional din anul 1931, putand accelera protoni la o energie maxima de 1 MeV –un milion de electronvolti) existent pe atunci, a aratat ca prin bombardarea cu neutroni, uraniul-235 este transmutat intr-un element nou, necunoscut pana atunci pe Pamant. A reusit sa izoleze cateva miimi de miligram din acest element, pe care l-a botezat “plutoniu”, contatand ca acest nou element –plutoniul 239, era fisionabil prin bombardarea cu neutroni (ca si uraniul-235). A tras concluzia ca, daca se putea produce o reactie in lant in uraniul natural –pe care Fermi si Szilard incercau sa o realizeze- simultan cu conversia izotopului rar de uraniu-235 prin fisiune in energie si produsi radioactivi, o parte din neutronii in exces eliberati ar transmuta o cantitate asemanatoare din izotopul abundent de uraniu-238 in plutoniu-239. Astfel, reactia in lant ar furniza alchimia necesara producerii unei substante capabile sa serveasca, asemenea uraniului-235, ca exploziv.

Trebuie sa mentionam faptul ca, plutoniul nu exista in natura din cauza radioactivitatii lui: atomii lui sunt instabili si au o sansa de 1 la 2 de a se dezintegra “in mod natural” in 24000 de ani. Uraniul natural este si el instabil, dar atomii celor doua componente ale lui, izotopii 235 si 238 (cei mai grei din natura) au perioade de dezintegrare atat de lungi incat in cantitatea existenta in momentul formarii planetei noastre a mai ramas inca o proportie substantiala.

In 1941, fizicianul J.Robert Oppenheimer, a ajuns la aceleasi concluzii ca englezii in privinta utilizarii uraniului-235 ca exploziv. Facand calcule asemanatoare pentru plutoniu, el a ajuns la o masa critica pentru noul element de trei ori mai mica decat cea a uraniului-235 (masa critica este in realitate intre 5-10 kg).

In iunie 1941, presedintele Roosevelt, pregatindu-si tara pentru un posibil razboi (el dorea implicarea Americii in razboiul din Europa, lucru neagreat insa de catre marea masa a populatiei. Viziunea americanilor se v-a schimba rapid dupa atacul de la Pearl Harbour), a decis crearea unei organizatii aflate sub directa sa autoritate, care sa se ocupe de ansamblul problemelor stiintifice nationale succeptibile de a avea importanta militara. Pentru conducerea organizatiei l-a ales pe Vannevar Bush. In cadrul acesteia a fost constituit un comitet insarcinat cu probleme de aparare, sub conducerea lui James B.Conant. Problema uraniului a fost integrate in acest ansamblu prin infiintarea unei sectii cu numele de cod S-1 (rolul acestei sectii era sa determine daca fisiunea ar putea fi utilizata cu succes, fie pentru o arma exploziva sau generatoare de radiatii, fie ca mijloc de propulsie pentru submarine sau pentru producerea controlata a energiei. Cand au inceput lucrarile, se considera ca cercetarile americane privind separarea uraniului-235 si bomba atomica erau mult mai putin avansate decat in Anglia –dar acest lucru avea sa se schimbe in curand! Dar, americanii au recunoscut ca lucrarile englezilor, ele insele derivate din cele ale francezilor, au avut o pondere insemnata in luarea, in sfarsit, a deciziei de trecere la etapa elaborarii armei propriu-zise).

Pe data de 9 octombrie 1041, Roosevelt i-a trimis o scrisoare primului ministru britanic, Churchill, propunandu-i ca cele doua tari sa colaboreze in “chestiunea nucleara”. Churchill, a fost informat despre concluziile raportului Comitetului Maud, printr-un memoriu favorabil al consilierului sau intim, lordul Cherwell. El si-a insusit ideea ca chestiunii nucleare trebuie sa i se acorde cea mai mare prioritate, nu insa fara a nota pe marginea memoriului lui Cherwell: “Desi personal sunt foarte multumit de explozivii existenti, sunt de parere ca nu trebuie sa ne opunem progresului, si de aceea cred ca trebuie luate masuri in sensul propus de lordul Cherwell”.

Ca si alti consilieri ai primului ministru, lordul Cherwell era constient de avansul britanicilor la acea data si, din acest motiv, nu era prea incantat de o realizare comuna cu americanii, sau chiar numai de construirea in SUA a uzinei britanice de separare izotopica a uraniului (considera ca tara care poseda o asemenea uzina ar putea dicta conditiile restului lumii –ceea ce nu era departe de adevar!); la fel cum era constient de faptul ca Anglia nu-si permitea de una singura, cheltuielile imense generate de un asemenea program.

Si astfel, Churchill, multumit cu simpla continuare a schimburilor stiintifice, lasa timp de doua luni fara raspuns scrisoarea lui Roosevelt, dar apoi i-a scris, in termeni generali, pentru a-l asigura de sprijinul britanicilor in privinta colaborarii cu administratia americana in acest domeniu ( ezitarea britanica a fost doar o pierdere de timp, iar incercarea englezilor de a-si mentine suprematia in ceea ce priveste cunostintele in domeniu, s-a dovedit intr-un final o mare prostie, in conditiile in care SUA dispuneau de forta economica, financiara si tehnologica, ce depaseau cu mult posibilitatile insulare. La inceputul anului 1942, americanii, explorand simultan mai multe directii de cercetare, i-au ajuns practic din urma pe englezi si in unele domenii chiar i-au depasit, gratie resurselor umane si materiale mult mai mari decat cele ale savantilor englezi. Deci, inca din 1942, avansul britanic era deja, doar o iluzie…).

Intrarea SUA in razboi a avut ca rezultat accesul intreprinderii atomice britanice la resursele celui mai mare stat industrial, intarind pozitia celor care sustineau in Marea Britanie transferul unei parti a lucrarilor de dezvoltare din Anglia in America. Astfel, la prima intrunire a sectiei “Tube Alloys” s-a hotarat ca lucrarile lui Halban privind “boilerul” nuclear sa fie continuate in SUA, dar trensferul intregii echipe britanice acolo, urma sa fie conditionata de ramanerea acesteia ca unitate independenta sub controlul direct al Londrei. Aceasta idee n-a convenit deloc americanilor, iar Vannevar Bush s-a declarat chiar impotriva (cel putin pentru o perioada de timp, britanicii n-au fost priviti cu simpatie si incredere).

Cu toate acestea, in anul 1942, SUA a luat o importanta decizie politica: lansarea realizarii industriale pe scara larga a armelor atomice si trecerea intregii operatiuni sub responsabilitatea si controlul armatei.

Organizatia militara aparuta si-a stabilit sediul la New York, si dirija proiectul ce a devenit cunoscut sub numele “Manhattan Engineer District”, cunscut fiind si ca “Proiectul Manhattan”, fiind condus de catre un general tanar si dinamic, pe nume Leslie R.Groves.

 

Britanicii s-au convins curand, date fiind progresul rapid al intreprinderii americane si noul rol jucat de armata, ca nu mai pot continua singuri, dar refuzau cu incapatanare incorporarea echipei de cercetatori britanici in complexul american (mai ales Halban se opunea cu vehementa unei asemenea idei) de la Chicago (aici, in cel mai mare secret, sub tribunele stadionului de fotbal al universitatii, se asambla o structura din grafit si uraniu natural. Pentru ca era construita prin stivuirea a zeci de mii de blocuri de grafit, in care fusesera facute cavitati umplute cu uraniu sau oxid de uraniu, ea a devenit cunoscuta ca “pila atomica” –termenul de “reactor” a aparut mai tarziu. Aici, pe data de 2 decembrie 1942, pentru prima data in istorie, “pila atomica” realizata de catre Fermi, a atins masa critica, incepand reactia in lant. “Pila atomica” continea 8 tone de uraniu si 50 de tone de oxid de uraniu, iar retragerea lenta a barelor de cadmiu provoca cresterea tot mai marcata a radioactivitatii si a fluxului de neutroni din pila.

In cateva minute, dupa o eliberare de energie mai mica de un watt, reactia trebuia incetinita pentru a impiedica nivelul radioactivitatii sa devina periculos pentru operatori. Se deschisese insa, fara niciun dubiu, o noua era –era atomului!). Halban, fidel ideii sale de independenta, a propus o solutie de compromis –transferarea echipei britanice in Canada, in vederea constituirii, sub conducerea sa, a unei intreprinderi anglo-americane, cu avantajul de a ramane independent de Statele Unite si profitand in acelasi timp de apropierea de Chicago si resursele americane; spera, de asemenea, sa poata obtine primele tone de apa grea produse de americani intr-o uzina din Canada (probabil era vorba de uzina de extractie a radiului si uraniului de la Port Hope, Ontario).

La sfarsitul lunii iulie 1942, ministrul britanic Anderson i-a propus lui Churchill ca echipa lui Halban sa fie, intr-adevar, transferata in Canada si ca in Statele Unite sa fie construita o uzina-pilot de separare izotopica a uraniului bazata pe studiile britanice. Aceasta instalatie, costisitoare dar indispensabila pentru valorificarea definitiva a procedeului britanic, era sortita sa nu vada lumina zilei in timpul razboiului.

Churchill, a aprobat recomandarile lui Anderson, care i-a scris apoi lui Bush, seful cercetarii americane, pentru a-l informa despre transferarea grupului Halban in Canada si pentru a-i cere sa adauge uzina-pilot britanica de separare izotopica la programul american, cu aceleasi prioritati ca si proiectele sectiei S-1. Presupunand ca aceste lucruri vor fi acceptate, dupa cum se astepta, el propunea ca reprezentantii britanici sa fie inclusi in conducerea intreprinderii americane. Dar, desi englezii inca nu constientizau, balanta de forte se inclinase puternic si ireversibil in favoarea americanilor, care nu prea mai aveau nevoie stringenta de cunostintele si sprijinul aliatilor lor. Churchill si consilierii lui, inca nu realizau pe deplin ca sperantele lor de a castiga cursa pentru energia atomica era iluzorie, caci avansul cercetatorilor britanici fata de cei americani, fusese rapid anulata odata cu masiva implicare financiara, umana si industriala a Americii. De unde mai inainte sperasera sa pastreze monopolul atomic, englezii se vedeau privati de posibilitatea impartirii in conditii de egalitate a acestui monopol, care avea sa devina un element essential al suprematiei nucleare americane de dupa razboi.

 

 

WW

 

 

 

 

 

 

Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

            Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

 

 

 

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (1)

Standard

Printre tarile ce dispun de arme nucleare se numara si Marea Britanie. Interesul acestei tari pentru atom si utilizarea sa militara dateaza din WW II, cand specialistii englezi, alaturi de cei americani, au colaborat la realizarea primei bombe nucleare din lume. Atat oamenii de stat, cat si oamenii de stiinta britanici, au participat in secret, de voie, de nevoie, cu ajutorul si implicarea directa si substantiala a SUA, la fabricarea si dezvoltarea celei mai distrugatoare arme pe care o cunoscuse omenirea pana atunci.

Desi si-a creat prima bomba nucleara abia in 1952 (vom vorbi mai incolo despre acest aspect), Marea Britanie a fost activ “legata” la efortul SUA de a obtine “arma suprema”, punandu-si la bataie rezultatele cercetarilor proprii, dar si acumuland cunostintele necesare realizarii unei asemenea arme. Drumul pana acolo insa a fost presarat cu secretomanie (justificata pana la un punct), efort urias (in mare parte financiar, dar si uman), manata fiind si de orgoliul de a-si mentine statutul de mare putere ce incepuse sa fie “umbrit” de SUA (atat in timpul razboiului, cat mai ales dupa). Dupa WW II, aceasta dorinta s-a acutizat, datorita schimbarilor ce aveau loc in lume (implicand cu voia sau fara voia Marii Britanii, coloniile acesteia din Africa si Asia, care doreau -unele chiar luptau -obtinerea independentei), precum si datorita Razboiului Rece (englezii doreau cu ardoare sa dispuna de propriile mijloace nucleare de riposta impotriva URSS, care devenise la randul ei a doua putere nucleara, dupa SUA).

Ca si in SUA, decizia privind realizarea bombei atomice in Marea Britanie a fost luata fara stirea publicului, a autoritatilor parlamentare, si chiar a serviciilor ministeriale implicate in acest program (multe nici nu stiau la ce anume program participau, dar fondurile alocate cercetarii erau substantiale). Ea a fost luata de un mic grup format din sefii de stat si cativa ministrii, asistati de un numar redus de colaboratori apropiati. La fel s-a procedat in luarea deciziei ca aceasta noua arma sa fie utilizata in razboi, rezultand ororile ce niciodata nu pot fi uitate, de la Hiroshima si Nagasaki, din august 1945.

Acesti sefi de stat si ministrii s-au bizuit inca de la inceput pe teoriile savantilor lor, teorii pe care nu le puteau intelege si a caror validitate putea fi confirmata ori infirmata, numai de rezultatul final al acestei initiative tehnico-industriale, americano-britanice.

Astfel, la 15 martie 1945, intr-o lunga convorbire cu ministrul de razboi, Henry L.Stimson, presedintele SUA, Franklin D.Roosevelt, a discutat despre bomba atomica si posibila ei utilizare militara (de altfel, pentru Roosevelt a fost si ultima discutie pe acest subiect, deoarece la patru saptamani, pe data de 12 aprilie, a decedat). Stimson, era in situatia de a-i da informatii satisfacatoare presedintelui despre progresele in elaborarea bombei, in vara urmand sa fie gata doua tipuri (este vorba de prima bomba atomica, numita Little Boy –Baietelul, si prima bomba cu hidrogen, numita Fat Man –Grasul).

Acestea depindeau de doua “materiale speciale” din care, pe baza catorva miligrame izolate in laboratoarele americane in 1941 si 1942, urmau sa fie disponibile in curand, cateva kilograme (cele doua “materiale speciale”, erau: uraniul-235, care se gaseste in uraniul natural in proportie de 7 parti la 1000 si e foarte greu de separate de partenerul lui mult mai abundent, izotopul uraniu-238; si plutoniul, element nou, obtinut prin transmutatia uraniului-238). Cele cateva kilograme din aceste substante, erau rezultatul unei uriase intreprinderi industriale ce fusese creata in numai trei ani, si care egala prin proportii intreaga industrie americana de automobile din acea perioada. Daca savantii nu greseau, acele cateva kilograme puteau fi folosite pentru obtinerea unor explozivi de o forta necunoscuta pana atunci.

Pentru a putea intelege mai bine forta distructiva a unei asemenea arme, este necesar sa privim indeaproape procesele ce au loc intr-o explozie nucleara. Considerand acum o cantitate de uraniu-235 (sau plutoniu) pur, fisionarea unui nucleu de catre un neutron elibereaza cel putin doi neutroni noi, care la randul lor provoaca scindarea altor doua nuclee, de data aceasta rezultand patru neutroni din generatia a doua; acestia duc la opt neutroni din generatia a treia, la o mie din generatia a zecea, un milliard din generatia a treizecea, si asa mai departe, pana cand, in jurul generatiei a optzecea, sunt suficienti “neutroni secundari” pentru a provoca fisiunea in numarul imens de atomi cuprins in cateva kilograme de uraniu-235.

Intr-un material fisionabil pur, reactia in lant va avea loc intr-un timp extreme de scurt, aproximativ a zecea milioana parte dintr-o secunda –intervalul intre doua generatii succesive fiind cam de o miliardime de secunda. Daca exista suficient material fisionabil, aceasta eliberare practic instantanee de energie de fisiune va fi enorma si exploziva.

Daca procesul de multiplicare a neutronilor se petrece intr-o cantitate mica de material fisionabil –de exemplu, o mica sfera de uraniu-235 –multi dintre neutronii care ajung la suprafata sferei vor evada, fiind pierduti pentru evolutia ulterioara a procesului. Prin marirea razei sferei creste mai rapid volumul decat suprafata, si prin urmare proportia neutronilor pierduti fata de cei care vor provoca fisiuni ulterioare va scadea. Este ceea ce se numeste “masa critica”; sub ea se pierd prea multi neutroni, si din aceasta cauza orice reactie in lant inceteaza inainte de a deveni exploziva; deasupra masei critice se formeaza mai multi neutroni decat se pierd, si deci explozia este posibila.

Stimson, a abordat cu presedintele problema controlarii dupa razboi a acestei forte iesite din comun. In aceasta privinta existau doua conceptii -una care dorea mentinerea tehnologiei ca secret anglo-american (si astfel asigura monopolul Marii Britanii si SUA in exploatarea ei), si alta care dorea o solutie in cadrul Natiunilor Unite, infiintata initial ca alianta pe timp de razboi (1 ianuarie 1942. Ulterior, aceasta v-a deveni organizatie internationala, pe data de 24 octombrie 1945). Nu se stia pe atunci, de faptul ca sovieticii erau la curent cu toate cercetarile atomice, inclusiv cu cele legate de obtinerea bombei, prin spionaj.

Nici conducatorii americani, nici cei englezi, nu s-au gandit niciodata ca nu vor folosi bomba atomica. Inca de la inceputul lucrarilor, in anul 1942, prima bomba, asteptata sa fie gata in trei ani, a fost destinata Japoniei. Razbunarea atacului de la Pearl Harbor (operatiunea Hawaii, dupa cum a fost numita de catre japonezi, de pe date de 7 decembrie 1941) ar fi fost, fara indoiala, urmata de o pauza care sa-I dea timp lui Hitler sa capituleze, inainte ca noua arma sa fie utilizata impotriva Germaniei (bineanteles, daca aceasta tara s-ar mai fi aflat inca in razboi. Din fericire pentru populatia civila, nu a mai fost cazul!). Sefii militari anglo-americani vedeau in bomba un mijloc de a crea celor doua puteri inamice, Germania si Japonia, socul psihologic menit sa duca la “capitularea neconditionata”, care –desi controversata –era urmarita ca o chestiune de principiu de catre Roosevelt si Churchill din momentul intalnirii lor la Casablanca, la inceputul anului 1943.

 

Mai mult decat atat, atat in Marea Britanie cat si in SUA, teama ca Germania ar fi putut obtine prima arma atomica, asa cum a obtinut primele rachete operativ-tactice, V1 si V2, a fost factorul cel mai important care i-a obsedat si i-a mobilizat totodata, pe savantii britanici si americani –multi dintre acestia fiind fugiti din tarile ocupate de catre germani, precum Niels Bohr (un participant important din partea Marii Britanii la realizarea bombei atomice. In toamna anului 1943, savantul danez, parintele teoriei atomice moderne, cu rol important in intelegerea structurii atomice si a mecanicii cuantice, a fugit din Danemarca in Suedia. De aici, englezii l-au convins sa mearga in Anglia. El a fost primul care a dat Aliatilor asigurari ca lucrarile din Germania nu sunt prea avansate, linistindu-i in acest sens. Informat asupra progreselor Aliatilor in domeniul militar, Bohr a fost trimis la inceputul anului 1944 la Los Alamos, New Mexico, unde se realiza noua arma) si Edward Teller (la origine maghiar, fugit din Germania la Copenhaga, ulterior refugiat in SUA, devenind cetatean al acestei tari in anul 1941).

Cu toate acestea, pana la colaborarea cu SUA, in Marea Britanie, interesul pentru atom era scazut. Inceputul a fost unul lent, marile laboratoare englezesti de fizica nucleara fiind prea putin implicate intre 1934-1939 in lucrarile ce au dus la descoperirea fisiunii. De asemenea, desi din primavera lui 1939, responsabilii cercetarii stiintifice militare erau la curent cu mersul lucrurilor, ei ramaneau foarte sceptici in privinta posibilitatii de a se realiza o bomba atomica.

Cu toate acestea, fusese contactata conducerea societatii “Union Miniere du Haut Katanga” fara sa se ajunga insa la cumpararea unor cantitati importante de uraniu. Concomitent, incepusera unele lucrari teoretice si practice in laboratoarele universitare. Dar scepticismul general persista, si la izbucnirea razboiului cei mai buni fizicieni britanici se ocupau de o alta lucrare de foarte mare importanta, si anume de cercetarea strict secreta in domeniul undelor ultrascurte, ce au condus la realizarea radarului, care a jucat un rol foarte important in Batalia Angliei.

La cateva luni dupa declansarea razboiului, interesul stiintific britanic a fost brusc declansat de memoriul teoretic secret scris de doi fizicieni germani refugiati, Rudolf E.Peierls si Otto R.Frisch. Frisch, fusese primul care facuse dovada fizica a fisiunii, in ianuarie 1939, la Copenhaga. Memoriul lor, pregatit inca inainte de izbucnirea razboiului, se incheia cu afirmatia ca un singur kilogram de uraniu-235 ar fi suficient pentru a fabrica o bomba cu o putere extraordinara (in realitate, este nevoie de o cantitate de 10-20 de ori mai mare). Autorii descriau o metoda posibila de separare a izotopului-235, stabileau principiile mecanismului acestei arme si evaluau efectele ei. Era o lucrare remarcabila, o prima anticipare a bombei atomice pentru englezi.

In fata acestor concluzii atat de importante, s-a luat decizia ca lucrarile britanice sa fie relansate si amplificate, coordonarea lor fiind atribuita unui comitet dependent de Ministerul Productiei Aeronautice. Acest comitet a primit numele de cod “Maud Committee” (originea numelui este interesanta! La inceputul razboiului, Niels Bohr trimisese o telegrama unuia dintre colegii sai englezi, cerandu-i vesti despre Maud. Acest coleg a crezut ca e vorba de o abreviere a expresiei “Military Applications of Uranium Disintegration”. De fapt, era vorba de prenumele guvernantei englezoaice a copiilor savantului danez). El cuprindea pe toti marii fizicieni englezi si, din primavera anului 1940, a facut tot ceea ce trebuia pentru a promova cercetari in directiile necesare. Ulterior, cercetatorilor englezi li s-au alaturat cei francezi, in speta, Halban si Kowarski (cunoscuti noua din articolele dedicate Frantei); acestia afland rapid despre rezultatele obtinute de catre colegii francezi (acestia ajunsesera la un nivel superior englezilor). Convinsi ca acestea erau de mare valoare si importanta, englezii i-au invitat pe cei doi (ulterior si pe altii) sa ramana in Anglia si sa-si continue cercetarile la Cavendish Laboratory din Cambridge, unde ei se instalasera deja provizoriu. Aici au dus la bun sfarsit, in decembrie 1940, experienta cruciala pentru viitorul atomului, planuita anterior invaziei Frantei cu Joliot-Curie, demonstrand pentru prima data in lume ca exista, fara nici un dubiu, posibilitatea de a realize “masini” care sa produca energie pornind de la uraniul natural, inclusiv “masini distructive”.

In iulie 1941, Maud Committee a raportat concluzii net pozitive atat in domeniul explozivilor cat si in acela al producerii energiei. “Comitetul” si-a exprimat convingerea ca in mai putin de trei ani ar fi posibil sa se separe uraniu-235 la scara industriala si ca, utilizand aproximativ 10 kg s-ar putea confectiona o bomba de o putere extraordinara. Totodata, recomanda ca lucrarile sa se bucure de cea mai mare prioritate in Anglia sau, pentru anumite operatiuni, in America de Nord, daca aceasta ar deveni o necesitate stringenta (ceea ce se va intampla, dealtfel). Raportul se mai referee, de asemenea, la posibilitatea construirii unui “boiler” cu uraniu si apa grea, pentru a se produce caldura utilizabila in mod controlat (pana la urma, acest proiect a fost considerat mai putin important pentru efortul de razboi, fiind amanat).

Guvernul britanic se vedea astfel confruntat cu o declaratie facuta de cei mai mari savanti ai tarii, potrivit careia s-ar putea produce o arma decisiva bazata pe principii stiintifice, acum cunoscute. Dificultatea consta in aceea ca nici bomba, nici “boilerul” propus nu puteau fi testate la scara redusa, iar continuarea lucrarilor la scara industriala presupunea construirea unor uzine de producere a uraniului si a apei grele, precum si a unei uzine de separare izotopica –toate acestea necesitand fonduri si cheltuieli uriase, pe care oricum nu si le permiteau. Cu toate acestea, raportul prevedea participarea eventuala a SUA la acest efort imens.

Chiar in momentul in care aceasta solutie si implicatiile ei politice si militare erau discutate de catre guvernul britanic, de cealalta parte a Atlanticului, in SUA, raportul si concluziile lui faceau o puternica impresie asupra autoritatilor americane si a savantilor de acolo. Va urma!

 

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Arme nucleara: India, Pakistan si Africa de Sud

Standard

 

Africa de Sud dorea si ea cu disperare –aflata fiind sub embargou datorita politicii de apartheid- sa obtina arma nucleara. Daca, la nivel de dorinta totul este clar, nu acelasi lucru se poate spune in legatura cu demersurile, actiunile si nivelul atins in obtinerea acestui obiectiv!

Desi, Africa de Sud pornise cercetarile in acest domeniu inca din 1969, abia in vara anului 1977, ea a atras atentia, atunci cand Moscova a anuntat SUA ca satelitii sai de spionaj, detectasera ceea ce parea a fi pregatiri pentru o explozie atomica subterana in desertul Kalahari (Africa de Sud), nu departe de Namibia. Aici, inca din 1975, sud-africanii desfasurau forari de mare adancime –peste 250 m- cel putin suspecte, in cadrul bazei militare Vastrap; americanii detectand cu ajutorul satelitilor aceste lucrari, fara insa a putea furniza dovezi concludente (numai o vizita la fata locului putea aduce lamuririle necesare, ceea ce era exclus pe atunci). De altfel, nici astazi nu se stie sigur daca sud-africanii au fabricat cel putin o bomba nucleara, dar cert este faptul ca detineau tehnologia fabricarii ei.

Guvernul de la Pretoria nega cu vehementa ca instalatiile fotografiate, atat de catre sovietici cat si de catre americani, ar fi avut vreun scop nuclear, dar admitea ca erau instalatii militare si, drept urmare, refuza sa permita unor reprezentanti straini sa le viziteze.

Cireasa de pe tort a venit doi ani mai tarziu, in cursul noptii de 22 septembrie 1979! Atunci, un satelit de observatie detectase o dubla fulgerare intens luminoasa intr-o zona vasta cuprinzand partea de sud a Africii, oceanele Atlantic si Indian si parti din Antarctica. Fulgerarea putea fi interpretata ca fiind caracteristica pentru o explozie nucleara de mica putere, desi alte indicatii uzuale (cum ar fi norul radioactiv) care urmeaza unui test aerian n-au fost detectate.

Cu toate acestea, chiar daca Africa de Sud n-a produs arma nucleara, avea cu certitudine capacitatea tehnologica necesara, mari zacaminte de uraniu (pe la inceputul anilor *60, Franta chiar negociase un contract de cumparare a uraniului cu Africa de Sud, la schimb, dupa unele surse, cu armament), precum şi facilităţi de îmbogăţire a uraniului (au doua reactoare nucleare de mare putere de fabricatie franceza, la Koeberg, in apropiere de Cape Town. Existenta acestui acord de cumparare cu Africa de Sud a ramas secret o lunga perioada de timp, dar nu si pentru americani, care aflasera totul).

Multi expertii americani n-aveau nicio indoiala la inceputul anilor *80, ca realizarea unui dispozitiv de mica putere bazat pe uraniu-235, singurul exploziv nuclear pe care-l putea produce in acei ani, Africa de Sud, necesita o capacitate tehnologica pe care, teoretic, o atinsesera! Sud-africanii, deja lucrau la un ciclu complet de obtinere a combustibilului nuclear si la tehnici de gestionare a deseurilor (cel putin, asta sustineau in fata oricui punea intrebari!).

Exista si informatii, neconfirmate inca, care mentioneaza o colaborare cu Israelul in dezvoltarea programului nuclear, dar si cu Taiwanul si China. Exista suspiciuni ca Israelul ar fi pus la dispozitia Pretoriei, tehnologia de fabricatie a rachetelor operativ-tactice, dar cert este faptul ca, comertul cu arme dintre cele doua tari era infloritor la nivelul anilor *70, statul evreu livrand Africii de Sud de la armament de infanterie si munitii, pana la nave militare si rachete. Si-au modernizat cu suport israelian propriile avioane Mirage III.

Cu toate acestea nu exista inca probe certe cu privire la o eventuala colaborare israeliano-africana  in privinta fabricarii de rachete cu raza medie si lunga de actiune, capabile sa poarte ogive nucleare. S-a vehiculat la mijlocul anilor *80, ca Israelul ar fi transferat Africii de Sud, tehnologia de fabricatie a rachetei Jericho II, dar nu exista dovezi in acest sens. Greu de crezut insa, dar cel mai probabil, le-au acordat asistenta tehnica in dezvoltarea propriilor rachete, inclusiv a sistemelor de ghidare aferente.

Cei mai multi experti, considera ca Africa de Sud n-a efectuat totusi o explozie nucleara proprie. Cea din noaptea de 22 septembrie 1979 (daca intr-adevar a avut loc!), ar fi putut fi efectuata de catre o alta tara, aici putand fi vorba de Israel (in schimbul transferului de tehnologie militara, Africa de Sud ar fi acceptat in mare secret, o experienta atomica israeliana pe teritoriul sau). Plauzibil sau nu, atat Israelul cat si Africa de Sud, n-au recunoscut niciodata asa ceva!

Un alt stat, care produce si detine cu siguranta arme nucleare, este India. Aceasta tara din sudul Asiei, a saptea ca intindere din lume si pe locul doi ca numar de populatie, a efectuat primul sau test nuclear pe data de 18 mai 1974, cand a detonat cateva kilograme de plutoniu in desertul Rajasthan (provincie la granita cu Pakistanul).

Inainte de asta, India se numarase printre cele mai importante 10 state neposesoare de arme nucleare care refuzasera obligatiile Tratatului de neproliferare si decisesera sa pastreze deschisa optiunea atomica militara (acest grup mai includea Pakistanul, Brazilia, Argentina, Africa de Sud, Israelul, Algeria, Arabia Saudita si Egiptul. Cel din urma stat, desi decisese initial sa nu ratifice acest tratat pana ce nu va adera la el si Israelul, l-a semnat pana la urma in anul 1981).

Explozia indiana n-a fost totusi o surpriza pentru specialisti, fiindca inca din anii *60, Bhabha, primul presedinte al Comisiei nationale pentru energie atomica, nu facuse un secret din intentia de a studia mecanismele exploziilor nucleare. Totusi, dupa moartea lui prematura in 1965, succesorul sau, Vikram Sarabhai, un pacifist, o convinsese pe Indira Gandhi, primul ministru de atunci, ca efectuarea unui test nuclear n-ar fi fost oportun din punct de vedere politic. Insa, Sarabhai a murit in anul 1971, si in anul urmator, fiica lui Nehru a dat ordin ca explozia-test sa fie efectuata. Aceasta misiune i-a revenit lui Homi Sethna, un inginer talentat care condusese construirea primei uzine de plutoniu din tara si care, in 1972, fusese numit sef al Comisiei pentru Energia Atomica.

Contrar tuturor asteptarilor, reusita detonarii a intarit considerabil prestigiul national al doamnei Gandhi, mai ales ca tara era confruntata in 1974 cu dificultati economice, sociale si politice tot mai mari.

Primul test nuclear indian s-a desfasurat in subteran, in concordanta cu Tratatul de interzicere a experientelor nucleare, la care guvernul indian era parte. Plutoniul utilizat fusese produs din uraniu indigen iradiat in reactorul de cercetare civil construit spre sfarsitul anilor *50 cu tehnologie si ajutor financiar din Canada. Extragerea plutoniului fusese realizata la uzina nationala de reprocesare a combustibilului, in functiune din 1965, care a fost construita fara ajutor extern direct. India a ales calea independentei, refuzand oferta britanica de construire a unei asemenea uzine de reprocesare, in anul 1958.

Desi nu are o legatura directa cu acest articol, consider ca este oportun a vorbi despre tehnologia atomica canadiana, cu care dealtfel, se va intalni si Romania –aceasta luand in considerare importul centralelor electrice de acest tip, in anul 1968. Interesant este faptul ca acest stat, si-a pefectionat singur, fara ajutor extern, propriul reactor cu apa grea. Primul reactor canadian cu apa grea si uraniu natural (CANDU –Canadian Deuterium Uranium) cu o putere de 200 MW, a aparut la inceputul lui 1967, cu mult dupa termenul planificat. El a fost folosit pentru elaborarea, sub acelasi nume si sub conducerea fizicianului Wilfred Lewis, a filierei de reactor „national” al Canadei. Lucrarile au inceput la Toronto, unde se construiau patru instalatii de 500 MW(e) –megawatt electric, ce defineste puterea energetica a unei centrale – fiecare. Acestea au fost receptionate intre anii 1971-1973 in conditii de eficienta deosebita; lucrarile la alte patru unitati, de aceasta data de 750 MW(e) fiecare, au inceput in 1971 si 1972. Reactoarele canadiene de tip CANDU, permit incarcarea si descarcarea combustibilului nuclear, in timp ce reactorul este in functiune, ceea ce face posibila producerea de plutoniu usor iradiat fara intreruperi costisitoare.

Interesant este si faptul ca India, fusese initial interesata in a cumpara un reactor nuclear din Franta. Ea fusese, in 1951, prima tara care a incheiat un acord nuclear cu Franta, si declarase ca era deosebit de interesata in reactorii cu uraniu natural. Cu toate acestea, India se opunea oricarei forme de control privind prima ei centrala nucleara.

Totusi, in 1962, in cursul unei conversatii cu Pierre Guillaumat (ministrul francez pentru energia atomica), presedintele Comisiei indiene pentru Energia Atomica, J. Bhabha, comparand filierele de reactori rivali cu uraniu natural si cu uraniu imbogatit, a remarcat gesticuland: „Cel mai bun este, desigur, acela pentru care nu trebuie sa platesti!”. Desi parea o gluma, ulterior faptele au dovedit contrariul! Practic, in iulie 1963, in ciuda ofertei frantuzesti privind o centrala electrica cu reactor cu uraniu natural, moderat cu grafit si racit cu gaz, fara masuri de siguranta, guvernul indian a acceptat o licitatie de oferte americane, atras fiind de conditiile extrem de avantajoase oferite prin intermediul Bancii de Import-Export controlate de SUA. Aceasta se numea „Eximbank”, ea cerand o dobanda de 0,4% cu rambursare in 40 de ani, incepand din al zecelea an de la darea in folosinta a reactorului. In aceste conditii extrem de avantajoase, indienii au comandat doi reactori cu apa in fierbere, cu uraniu imbogatit, fiecare de 190 MW, care urmau sa fie construiti la Tarapur, in regiunea Bombay. Tranzactia a fost o mare victorie pentru SUA –reprezantand prima centrala nucleara vanduta in lumea a treia –si un esec rasunator pentru Franta, care se si vedea castigatoare fara drept de apel.

Singura tara care a reactionat vehement la explozia indiana a fost Canada; stat ce era implicat in cel mai evident mod in facilitarea operatiei indiene –reactorul fiind livrat si construit de catre canadieni. De altfel, in 1976, guvernul canadian a intrerupt orice colaborare atomica cu India, ceea ce a dus la afectarea grava a acestuia, fiindca se baza pe ajutorul si tehnologia canadiana. Asta n-a insemnat si anularea lui, dar pentru o perioada destul de lunga de timp, nu s-au efectuat noi teste cu arme nucleare. Nici unul dintre celelalte state nucleare principale nu a facut vreo plangere. Au existat proteste si din partea Pakistanului, care pretindea ca ar fi observat o crestere a radioactivitatii in zona adiacenta frontierei cu India, dar n-a putut aduce si dovezi in acest sens.

Astazi, India dispune de rachete purtatoare de ogive nucleare, de productie proprie, dar despre toate acestea vom vorbi in articolul urmator.

 

 

    WW

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

 

 

FRANTA SI ARMA NUCLEARA (8), Israel & India

Standard

Astazi, Franta sta la capitolul nuclear aproximativ asa cum prognozase pe la jumatatea anilor *80, ministrul apararii de atunci, Charles Hernu, care declara, citez: “Anul trecut a intrat in functiune “L’Inflexible”, cel de-al saselea submarin nuclear purtator de rachete, primul care a fost dotat cu 16 rachete a cate 6 focoase M4, realizandu-se astfel mai mult decat o dublare a fortelor noastre oceanice strategice. Toate submarinele noastre, in afara de primul, “Le Redoutable”, vor fi echipate pana in 1992 cu focoase M4. In 1994 va intra in functiune un SNLE din noua generatie, menit sa inlocuiasca submarinul “Le Redoutable”. Astfel, in mai putin de zece ani, numarul incarcaturilor nucleare va creste de la 100 la 500. Cele 18 silozuri de pe podisulAlbionau fost intarite si echipate cu rachete megatonice S-3, ceea ce le va permite sa ramana operationale pana la sfarsitul secolului. Incepand din anul viitor, 18 aparate Mirage IV vor fi echipate cu rachete ASMP (aer-sol, cu raza medie de actiune) care le vor reduce considerabil vulnerabilitatea pana in 1995, cand vor iesi din uz. Franta, este deci confruntata pana la sfarsitul secolului cu optiunea: de a nu mai dispune decat de o singura componenta submarina a fortei sale nucleare, sau de a preconiza o solutie de schimb pentru componenta sa aeriana si terestra” –ramanand totusi una dintre marile puteri nucleare ale lumii, facand parte din “Clubul nuclear”. Mai mult decat atat, Franta si-a adus aportul la crearea acestui “club”, deschizand legal/ilegal usa pentru unele dintre aceste state, ce astazi, dispun de capacitati nucleare importante. Vom arunca o privire asupra capacitatilor nucleare ale Indiei, Pakistanului, Chinei, Marii Britanii si Israelului, cunoscand –atat cat se poate- povestea nucleara a acestor state, relevand importanta contributie a francezilor la crearea unora dintre aceste arsenale.

La mijlocul anilor *60, doua state ce nu dispuneau pe atunci de arme nucleare, starneau indoieli in ceea ce priveste sinceritatea intentiilor lor nucleare pasnice. Unul era India, ce se declara campioana a dezarmarii nucleare (primul ministru indian, Jawaharlal Nehru s-a aflat mult timp in fruntea campaniei pentru incetarea exploziilor experimentale si a fost de asemenea, ostil utilizarii armelor nucleare. Insa, in 1955, cand presedintele Comisiei indiene pentru energia atomica, fizicianul Homi J.Bhabha, i-a sugerat acestuia o abtinere solemna, unilaterala, a Indiei de la bomba, Nehru i-a raspuns ca vor discuta aceasta problema din nou in ziua cand India va fi gata sa o produca!), dar in acelasi timp si a unui program national nuclear atat de independent si de ferit de control pe cat era posibil. Celalalt era Israelul, care a atras suspiciuni ca urmare al secretului adanc in care a invaluit construirea celui mai mare reactor al sau –cel de la Dimona. Aceste doua tari ajunsesera sa posede reactori de cercetare cu uraniu natural, capabili sa produca plutoniu in cantitati importante din punct de vedere militar.

India, avea un reactor de cercetare producator de plutoniu si o uzina de reprocesare pentru extragerea plutoniului din combustibilul de uraniu iradiat. Uzina, a fost construita de indieni, iar pentru reactor au beneficiat de o asistenta substantiala din partea Canadei.

In ceea ce priveste reactorul israelian, Franta a jucat un rol comparabil cu acela jucat de canadieni pentru India. In septembrie 1956, intre nationalizarea canalului Suez de catre Nasser si interventia militara franco-anglo-israeliana, guvernul Mollet a acceptat ca industria frantuzeasca, pe baza know-how-ului pus la dispozitie de Comisariatul pentru Energia Atomica, sa contribuie substantial la construirea in secret de catre Israel, a unui mare reactor de cercetare cu apa grea si uraniu natural.

Atat reactorul indian, cat si cel israelian, erau capabili sa produca anual o cantitate de plutoniu suficienta pentru fabricarea a una sau doua bombe, bineanteles cu conditia disponibilitatii unei uzine de reprocesare a combustibilului iradiat in scopul extragerii plutoniului.

Abia spre sfarsitul anilor *70, presa si lumea intreaga, au aflat cate ceva despre reactorul nuclear israelian. Presa a dezvaluit ca era in curs de constructie, ceea ce a produs o puternica reactie in randul statelor arabe –inamici declarati ai statului Israel-cu toate asigurarile date de primul ministru israelian, David Ben-Gurion, ca instalatia urma sa fie folosita strict in scopuri pasnice.

Ajutorul dat de catre Franta pentru acest proiect a fost substantial, si viza in principal constructia si punerea in functiune a reactorului. El a fost limitat la aceste activitati in urma instructiunilor explicite ale generalului Charles de Gaulle, care exprimase clar aceasta limitare in timpul vizitei facute laParisde catre Ben-Gurion.

De altfel, guvernul israelian a sustinut in mod constant ca Israelul nu va fi niciodata primataracare va introduce armele atomice in Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, lucrurile au stat cu totul invers, fiindca spre sfarsitul anului 1974, la cateva luni dupa prima explozie nuclearaindiana(18 mai 1974), presedintele Israelului de atunci, Ephraim Katzir, declara: “Daca am avea nevoie de asemenea arme, le-am putea avea”, recunoscand de fapt, catarasa dispunea de capacitatea de a produce bombe nucleare. Astazi, nimeni nu se mai indoieste ca Israelul produce si detine, arme nucleare! Israelul, a efectuat se pare, prima explozie nucleara in anul 1963, in desertul Negeev, unde dea lungul anilor au fost depistate de catre seismografe straine, cutremure cel putin ciudate, a caror sursa ar fi exploziile nucleare subterane.

Cel mai ciudat incident de factura nucleara legat de statul Israel, este cel petrecut in anul 1979. Atunci, pe data de 22 septembrie, un satelit american ce avea ca scop detectarea exploziilor nucleare, a detectat si inregistrat o lumina foarte puternica, asemanatoare celei produse de o explozie nucleara, in sudul Oceanului Indian. Desi, expertii n-au confirmat niciodata in mod cert ca a fost vorba de un test nuclear, exista informatii ca, de fapt, a fost vorba de un test comun Israel-Africa de Sud (pe atunci aceste state aveau legaturi militare foarte bune. Se pare, ca mai desfasurasera in comun, inca trei teste). Din surse straine statului Israel, se pare ca evreii deja dispuneau in timpul razboiului de Yom Kippur, de aproximativ 13 bombe nucleare, pe care le-ar fi utilizat doar in caz de anihilare totala a IDF (fortele de aparare israeliene), insa, confirmarea faptului ca statul evreu detine si produce arme nucleare, a venit in anul 1986, cand Mordechai Vanunu, tehnician la Centrul de Cercetare Nucleară Negeev, de lângă Dimona, a divulgat existenta acestui program. De altfel, Mossad-ul nu l-a iertat pentru tradarea sa, fiind rapit din Roma, readus in Israel si condamnat la 18 ani inchisoare, pentru divulgare de secrete de stat. Acesta, a confirmat faptul ca Israelul construise deja arme termonucleare. Se preconizeaza ca Israelul dispune astazi de aproximativ 300 de ogive nucleare si bombe (cel mai probabil in dotarea avioanelor F-15/16, pe care le-au modernizat pe plan local, fara a se cunoaste numarul si puterea acestor bombe. Exista zvonuri care mentioneaza o varianta a rachetei Popeye, cu o autonomie de peste 80 km, ca potentiala purtatoare de incarcatura nucleara). Exista de asemenea zvonuri, neconfirmate inca, care mentioneaza ca Israelul intentioneaza sa doteze prin forte proprii, noile submarine din clasa Dolphin (Type 800, construite in Germania, de catre HDW, avand comandate trei, ce ar urma sa devina operationale pana in 2013. Au operationale deja trei asemenea submarine, insa fara capacitate de lansare a rachetelor balistice nucleare), cu capacitate de stocare si lansare a rachetelor balistice, fiind in studiu o noua varianta a rachetei Jericho III. Aceaste zvonuri n-au fost confirmate de statul Israel, dar au cu siguranta capacitatea tehnologica de a o face.

Submarin clasa Delfin, posibil purtator de arme nucleare.

 

Jericho II

Inca din 1971, Israel si-a construit propriile rachete cu raza scurta, denumite Jericho I (avea lungimea de 13,4 metri, diametrul de 0,8 m, greutate de 6,5 tone, bataie maxima de aproximativ 500 km si o sarcina utila de cam 400 de kg, putand transporta un singur focos nuclear. Se pare ca au construit cel putin 100 de asemenea rachete, ce au fost scoase din inzestrare la inceputul anilor *90. Interesant este faptul ca, rachetele sunt la origine de fabricatie franceza (au colaborat inca din 1963 cu firma Dassault Aviation in programe militare, inclusiv legate de rachete. Este vorba de racheta franceza MD -620, care a devenit ulterior, Jericho I. Pentru mai multe detalii despre aceasta racheta, aici: http://www.dassault-aviation.com/…/md620-jeric…). Astazi, cele mai moderne ICBM din dotarea statului Israel, denumite Jericho III -Ierihon, operationale probabil din 2008, dispun de o sarcina utila de aproximativ 1300 kg. Este o racheta in trei trepte, cu o greutate estimata la lansare de 30 de tone, ce are probabil maxim trei ogive nucleare si o lungime de aproximativ 16 metri, fiind construita de IAI (Israel Aircraft Industries). Se banuie de catre expertii SUA, ca aceste rachete ar fi operationale intre 5000-11000 km, putand lovi fara probleme intreg Orientul Mijlociu, Africa, Europa, Asia, parti din America de Nord si de Sud, precum şi o parte din Oceania. Despre ultima racheta de acest tip testata de catre Israel, modernizata in 2011, nu se cunoaste nimic cert, dar se banuieste ca-i net superioara, putand fi dotata cu ogive conventionale si neconventionale. Indiferent care este adevarul in privinta Israelului, ramane totusi impresionanta capacitatea de riposta nucleara, dar si nivelul tehnologic inalt!

 

Jericho III

Ca Israel, o tara mica, pornise un program nuclear in secret, nu surprindea pe nimeni, dar nu era singurul! Pe la sfarsitul anilor *60, marile puteri erau ingrijorate de faptul ca un mic numar de tari, hotarasera sa lanseze sau lansasera deja, propriile programe nucleare, pe care bineanteles, le-au declarat pasnice, dar care, de fapt, in 15-20 de ani le-ar fi dat posibilitatea sa realizeze o explozie nucleara. Tarile luate in vizor erau: Argentina istoria armelor nucleare in europasi Brazilia in America Latina, ambele avand in acea perioada, in vedere, achizitionarea unei prime centrale energetice nucleare; Belgia, Olanda si Elvetia in Europa; Pakistanul, in Asia si Republica Sud-Africana.

Elvetia, surprinzator pentru un stat declarat intotdeauna neutru, in 1962, chiar inainte sa demareze programul sau nuclear civil si in eventualitatea ca otaraproducatoare ar fi fost dispusa sa-i furnizeze un reactor, luase in considerare incercarea de a obtine arme atomice (cel mai probabil din sursa franceza), cu toate implicatiile posibile ale unei asemenea actiuni pentru neutralitatea ei traditionala. Chiar a fost tinut un referendum national pe aceasta tema, care a avut un rezultat absolut surprinzator, tinand cont de faptul ca elvetienii nu erau deloc militaristi. Acest referendum a condus la respingerea, cu majoritate de doua treimi, a propunerii de interzicere a producerii, stocarii sau utilizarii de arme nucleare de catre…Elvetia!

 

WW

 

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

rumaniamilitary.wordpress.com/tag/jericho-i/

www.dassault-aviation.com/…/md620-jeric).

www.globalsecurity.org/wmd/…/jericho-2.h

Surse poze: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

 

FRANTA SI ARMA NUCLEARA (6)

Standard

In anul 1959, a fost oficializata propunerea din 1957 a lui Eisenhower de amplasare a armelor nucleare americane in perimetrul aliantei NATO. Ca urmare a acestor acorduri, toate tarile din NATO, cu exceptia Frantei, Norvegiei si Danemarcei, care au pus conditii inacceptabile pentru americani sau au refuzat pur si simplu stocurile de arme nucleare pe teritoriul lor, au fost inzestrate cu arme tactice americane, bombe sau rachete care se aflau sub un sistem de control “cu incuietoare dubla”.

Mai bines pus, toate incarcaturile nucleare alocate NATO urmau sa fie stocate sub control american si puse, in caz de conflict, la dispozitia fortelor combinate. Fiecare tara membra NATO avea sub control propriile “mijloace de transport” (avioane sau rachete), dar incarcaturile nucleare nu puteau fi puse pe vectori fara ordin expres de la americani (fapt cu care francezii nu erau deloc de acord); in plus, armele nu puteau fi activate decat dupa receptionarea unui semnal radio special care trebuia sa fie autorizat de insusi presedintele SUA (un alt aspect cu care Franta nu era deloc de acord).

Acelasi sistem complicat de control “cu incuietoare dubla” a fost aplicat armelor strategice desfasurate in Marea Britanie, Italia si Turcia, singurele tari care in 1959 au consimtit sa permita baze de lansare pentru rachetele americane cu raza medie de actiune “Thor” si “Jupiter”, acceptand bineinteles conditiile impuse de catre americani.  

  Totusi, SUA si-au mentinut hegemonia nucleara in cadrul NATO, avand sub controlul sau unul dintre cele mai mari arsenale nucleare din lume, mentinand in stare de alerta continua 24 de ore pe zi, sub forma bombardierelor care survoleaza in permanenta zonele adiacente sensibile din cadrul “Razboiului Rece” si a submarinelor atomice purtatoare de rachete “Polaris” –pentru care a fost construita o baza in Anglia si alta in Spania.

Sistemul de control impus de catre americani “cu incuietoare dubla” a fost respins de catre de Gaulle si ca urmare in iulie 1960, la sase luni dupa explozia de la Reggane, guvernul Michel Debre a propus un proiect de lege care viza un vast program de modernizare a fortelor armate. In particular, propunerea se referee la crearea unei asa-numite “forte de lovire” sau “de descurajare”, formata atat din arme nucleare cat si din vectorii lor –avioane supersonice, rachete si submarine nucleare.

Oponentii au criticat proiectul ca prea costisitor (ceea ce era adevarat) pentru tara, crezand ca forta de soc ce va rezulta va fi sub nivelul a ceea ce vor putea desfasura celelalte puteri nucleare. Cu toate acestea, in decembrie 1960, legea care oficializa planul pe termen lung a fost adoptata, dupa o serie de dezbateri aprinse. Franta urma sa produca bomba H si diferite tipuri de dispozitive atomice mai eficace si mai putin voluminoase.

Racheta nucleara tactica Pluton (foto: military-today )

Interesant este faptul ca in anul 1961, Kennedy i-a propus lui de Gaulle crearea imediata a unei forte nucleare NATO, oferindu-i rachete “Polaris”, care ar fi urmat sa fie montate pe viitoarele submarine frantuzesti, urmand a fi utilizate exclusiv numai de catre unitatile puse la dispozitia fortei multinationale NATO. Trebuie sa mentionam ca pentru Franta, aceasta oferta “generoasa” a americanilor nu avea nicio importanta, deoarece trebuiau sa mai treaca cativa ani pana cand ea sa dispuna de submarine nucleare de pe care sa lanseze rachete cu ogive nucleare. De altfel, primul submarin nuclear francez “ Le Redoutable” (S-611) a fost lansat pe 29 martie 1967 la santierul naval din Cherbourg, fiind operational timp de 20 de ani (intre 1 decembrie 1971-1 decembrie 1991), avand ca armament 16 rachete balistice nucleare de tipul M4 (din anul 1985, avand sase ogive nucleare de 150 kilotone, cu ghidaj inertial si bataie maxima de 5000 km), patru tuburi lanstorpila de 533 mm de tip F-17/L-5.

Primul bombardier supersonic francez a fost Mirage IV P, care a fost operational intre anii 1964-1996, ce utiliza initial bomba nucleara AN-11 (probabil peste 60 de exemplare, de 1500 kg si 60 kilotone, operationala din anul 1964), la care s-a adaugat in perioada 1967-1988 si bomba nucleara AN-22 (aproximativ 40 de exemplare, de 700 kg si 70 de kilotone). Din anul 1986, in dotarea Mirage IV P, ulterior Mirage-2000 N si Rafale F-3, a intrat ASMP –racheta nucleara supersonica cu bataie medie-de 860 kg, 300 kilotone, operationala intre 80-300 km.

Racheta nuclera Hades, foto: (astro-notes )

In totala opozitie fata de oferta americana, de Gaulle si-a declarat hotararea ca Franta sa aiba propria ei forta de descurajare. El considera ca “a pune resursele noastre de lupta intr-o forta multilaterala sub comanda straina ar fi impotriva tuturor principiilor apararii si politicii noastre”. De Gaulle a declarat apoi ca posibilitatea teoretica “de a lua inapoi in mainile noastre, in situatii extreme elementele noastre din forta nationala” ar fi practic nerealizabila “in momentele fara precedent ale unei apocalipse atomice”. Cu alte cuvinte, de Gaulle nu putea accepta ofertaamericanaatata timp cat ea era restrictiva, ingradind libertatea Frantei de a utiliza liber armele ei nucleare; oferta pe care o considera incompatibila cu ideea de independenta si suveranitate nationala.

Ca urmare, Franta si-a continuat desfasurarea de teste nucleare, efectuate initial in atmosfera la Reggane intre 1960-1961, apoi in subteran la Hoggar (zona din Sahara) intre 1961-1966, continuand deasupra Pacificului (atolurile Mururoa si Fangataufa din Polinezia Franceza) intre anii 1966-1996 (peste 40 de bombe in atmosfera si aproximativ 150 in subteran), cu scopul de a studia incarcaturi termonucleare (prea puternice ca sa poata fi explodate in subteran).

ASMP, foto: ( fas/org/nuke )

La inceputul anilor *60, Franta a inceput sa cocheteze cu ideea construirii bombei cu hidrogen (cunoscuta si ca bomba H). Astfel, Comisariatul pentru Energia Atomica al Frantei (CEA) a preluat studierea, elaborarea si realizarea focoaselor nucleare. Bombele erau concepute pentru a fi lansate de bombardierele Mirage IV (am vorbit despre acestea in randurile de mai sus), pentru submarinele lansatoare de rachete nucleare si pentru silozurile de rachete din podisul Albion, din Provence, sud-estul Frantei (rachete Pluton –SRBM, in serviciu intre anii 1974-1993, avand bataia maxima de 120 km si o greutate de 2423 kg, 15/25 kilotone si ghidaj inertial, avand ca platforma de lansare sasiul tancului AMX-30; aceasta racheta a fost urmata de Hades –SRBM –rachete balistice cu raza scurta de actiune (racheta putea fi dotata si cu ogive clasice), intre anii 1991-1996, cu ghidaj inertial de 80 kilotone si aproximativ 500 km autonomie, avand o greutate de 1850 kg. Aceste rachete puteau fi lansate si din buncare subterane –nu se stie cu certitudine cate asemenea buncare avea Franta- dar pe la sfarsitul anilor *90, toate unitatile echipate cu rachetele cu rază scurtă de actiune, Pluton şi Hades, au fost desfiinţate, rachetele fiind casate.

Mirage 2000N, foto: (primerportal )

Franta se bazeaza astazi exclusiv pe componenta aeriana si submarina, formata din avioane Mirage 2000 N, Rafale F-3 si submarine purtatoare de vectori nucleari, din clasa Le Triomphant (4 asemenea unitati se afla in serviciu: Le Triomphant, Le Temeraire, Le Vigilant, Le Terrible), ultimul (Le Terrible -S 619) a intrat in serviciu activ în 2010 (16 rachete moderne M51 in serviciu din 2010, avand intre 6-10 ogive nucleare de 100 kilotone, cu bataie maxima de peste 10000 km si lansare de sub apa). Celorlalte 3 SSBN din clasa  LeTriomphant (Le Triomphant (S 616), Le Temeraire (S 617), Le Vigilant (S 618), fiecare dispunand de 16 rachete M45, ce vor fi inlocuite vechile rachete pana in anul 2018 cu racheta mai moderna M51. PrimulSLBM ce va fi modernizat este Le Vigilant, lucrarile demarand in 2011.

Rafale F3, foto: (infos.fncv..com )

Pentru presedintele Republicii Franceze, generalul Charles de Gaulle, bomba H avea o importanta capitala; in acelasi timp dorea ca tara sa stapaneasca tehnologia prin efort propriu. In timp ce refuza oferta presedintelui Kennedy de a studia conditiile politice si tehnice ale unui posibil ajutor american pentru programul frantuzesc de inarmare, de Gaulle le marturisea colaboratorilor sai cei mai apropiati: „Daca mi-ar fi oferit planurile bombei H, nu le-as fi acceptat, oricare ar fi fost pretul!”. Franta si-a urmat calea si la 24 august 1968, a fost detonat la baza de testare din Pacific primul dispozitiv termonuclear frantuzesc. El se afla intr-o nacela suspendata cu ajutorul unui balon la o inaltime de 270 m. Prin folosirea deuterurii de litiu, s-a putut obtine o putere cu mult peste doua megatone.

Prima serie de teste aeriene a avut loc in 1966, si generalul de Gaulle a fost prezent la unul. Cu exceptia anului 1969, testele au continuat in fiecare an pana in 1974 deasupra a doua atoluri, Mururoa si Fangataufa, in partea de sud a insulelor Tuamotu din Pacific. Printre altele, aceste teste au permis punerea la punct a unui focos cu o putere de aproximativ o megatona pentru rachetele de pe submarine.

Cu totul, Franta a efectuat in atmosfera peste 40 de teste deasupra Pacificului, cu toata opozitia intampinata si efectele grave asupra mediului si populatiilor indigene. Dar toate acestea in capitolul urmator!

  WW

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

Surse poze si caracteristici tehnice: Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet.

FRANTA SI ARMA NUCLEARA (5)

Standard

  Cei doi primi-ministri care au urmat dupa caderea guvernului Mollet in mai 1957, Bourges-Maunoury si apoi Gaillard, au fost clar pentru inarmarea atomica a Frantei. In aprilie 1958, la sase ani dupa adoptarea planului sau de 5 ani, Gaillard a luat o decizie privind etapele initiale necesare, asa ca prima serie de explozii nucleare experimentale urma sa fie efectuata la inceputul lui 1960, la o baza aflata in constructie in Sahara inca de la mijlocul anului 1957.

In iunie 1958, generalul de Gaulle a revenit la putere, mai intai ca prim-ministru, apoi, peste sapte luni, ca sef al statului. El a acordat imediat intregul sau sprijin programului armelor atomice, cat si datei anticipate pentru prima explozie experimentala, la inceputul lui 1960.

Prima bomba atomica frantuzeasca a fost detonata la 13 februarie 1960 la Reggane, la vreo 2000 km sud de Alger, care abia isi revenise in urma serioaselor tulburari politice din ianuarie. Ea a fost de trei ori mai puternica decat fiecare dintre primele bombe, americana si englezeasca si, ca si acestea, folosea plutoniu.

A doua explozie frantuzeasca a avut loc sase saptamani mai tarziu, la 1 aprilie. Cu totul, la Reggane au fost efectuate patru teste atmosferice diferite, intre februarie 1960 si august 1961. Masurile de siguranta luate au limitat, la doze abia detectabile, iradierea la care a fost supusa populatia locala. Cu toate acestea protestele tarilor africane vecine au mers pana la blocarea temporara a proprietatilor frantuzesti sau in cazul Nigeriei, pana la ruperea relatiilor diplomatice.

Ca urmare a acordurilor pentru independenta Algeriei, incheiate la Evian, Franta, in 1962, noul guvern algerian a permis continuarea testelor frantuzesti cu arme atomice pana in 1966; pe aceasta baza au fost efectuate aproximativ 20 de experimente subterane in regiunea Hoggar.

Interesant este faptul ca Franta era interesata sa obtina submarine nucleare din SUA! SUA, dandu-si seama de imensul potential strategic si militar al submarinului nuclear, inca din anul 1958 aveau in constructie sau pe planseta aproximativ 50 de bucati. Aceasta flota cuprindea atat unitati de atac cat si “platforme” lansatoare de rachete capabile sa lanseze, fara a iesi la suprafata, rachete “Polaris” prevazute cu focoase nucleare si avand o raza de actiune de peste 2500 km. Asemenea submarine, purtand pana la 16 rachete, care puteau ramane in imersiune luni de zile, ascunse in largul coastelor inamice, aveau sa reprezinte o arma redutabila de intimidare sau represalii. Lucru evident, inclusiv pentru francezi!

Si asta fiindca Franta (in afara Marii Britanii) a fost singurul aliat care a informat guvernul american de interesul ei imediat in ceea ce priveste submarinul nuclear. Acest interes era la momentul respectiv cu atat mai mare cu cat proiectul national francez de a construi un motor de submarin folosind uraniul natural si apa grea tocmai fusese abandonat din cauza nereusitelor.

Triomphant class, submarin lansator de rachete francez, cu propulsie nucleara.

Pe atunci, atmosfera relatiilor cu americanii era relaxata, si francezii chiar credeau momentan ca ar putea capata un ajutor transatlantic pentru programul lor de producere a armelor atomice. Astfel, la inceputul lui 1958, presedintele Comisiei pentru Energia Atomica a SUA (CEA), Strauss, unul din putinii lideri americani care nu credeau ca detinerea de catre Franta a bombei atomice, ar face mai dificila mentinerea influentei americane in Europa, a autorizat in secret ca o misiune franceza sa faca o vizita detaliata la terenurile de experimentare ale SUA, din Nevada. In urma acestei misiuni, care purta numele frantuzesc de cod “Aurore”, francezii au comandat in SUA o serie de aparate delicate si extrem de scumpe, multe dintre acestea aflandu-se sub embargou, necesare pentru a exploata la maximum rezultatele viitoarelor testari ale armelor nucleare frantuzesti.

Avand echipamente de ultima generatie, Franta si-a continuat eforturile pentru producerea primelor ei arme nucleare, submarinul nuclear nefiind uitat! Astfel, in februarie 1959, o misiune franceza s-a deplasat la Washingtonin acest scop. Succesul a fost insa partial…Si asta fiindca US Navy dar si multi senatori americani erau ostili oricarei afaceri de acest gen cu Franta, fiind impotriva furnizarii unui motor de submarin, a datelor tehnice cu privire la un asemenea motor sau a oricaror date cu privire la submarinul propriu-zis. Chiar amiralul Hyman G.Rickover, parintele submarinului nuclear (este vorba de Nautilus), i-a convins pe membrii Comitetului mixt ca sovieticii erau mult in urma in acest domeniu si ca era necesar ca americanii sa-si pastreze avantajul si sa evite orice risc de divulgare ca rezultat al comunicarii de informatii Frantei. Efectul asupra Frantei a fost insa cu totul altul decat cel scontat de americani, chiar daca acest lucru a insemnat o intarziere de cativa ani in dezvoltarea programului nuclear naval!

Necesitatea de a reinventa si de a realiza din nou atat de multe proiecte si programe de cercetare de mult finalizate de catre SUA, care acum refuza sa-i comunice rezultatele, a insemnat pentru Franta un efort substantial in cresterea potentialului stiintific si industrial, incurajand-o si mai mult sa mearga pe drumul independentei fata de americani. In mod inevitabil, atitudinea Frantei fata de NATO (dominat de catre SUA) a inceput sa se schimbe treptat.

Astfel, primul pas catre retragere a fost facut la o luna dupa esecul misiunii franceze de achizitionare a submarinelor nucleare americane. In martie 1959, guvernul francez a notificat Consiliului NATO decizia sa ca fortele navale franceze din Mediterana sa treaca in caz de razboi sub comanda nationala (pana atunci ele se aflau sub comanda NATO, deci implicit a SUA).

Facem o paranteza insa, pentru a vedea ca nu in acelasi mod s-au “purtat” americanii cu englezii. Anglia, in 1958 si 1959, a semnat o serie de acorduri care ii asigurau “relatia speciala” cu SUA, ca aliat nuclear cu acces la secretele si materialele militare americane (si asta, fara a intampina nicio opozitie din partea Armatei sau a Guvernului SUA). In plus, a obtinut un motor pentru primul submarin nuclear englezesc, prototipul unei serii construite ulterior de industria britanica sub licenta americana. Unul dintre acorduri prevedea livrarea de uraniu -235 american pentru armele englezesti, in schimbul plutoniului produs de reactorii britanici.

Revenind la Franta, unde cu toate ca relatia cu SUA nu mergea deloc bine, la inceputul lui mai 1959, a fost semnat si apoi aprobat de catre Congres acordul prin care SUA urmau sa furnizeze Frantei uraniu imbogatit pentru prototipul motorului de submarin. In cele din urma, Washingtonul a furnizat numai jumatate din cantitatea de uraniu-235 prevazut in acord, dar chiar si aceasta cantitate a redus cu cativa ani timpul necesar francezilor pentru elaborarea motorului.

Fidela ideii de independenta nucleara, Franta si-a creat propriul sistem de control al armamentului nuclear, diferit de cel NATO. Chiar generalul de Gaulle a spus raspicat aceasta intr-un discurs tinut la “Ecole Militaire” (Academia Militara) la 3 noiembrie 1959, declarand:”Desigur, daca va fi cazul, sistemul frantuzesc de aparare se va uni cu cele ale celorlalte tari. Aceasta sta in natura lucrurilor. Dar este indispensabil sa avem un sistem de aparare care sa fie al nostru, in asa fel incat Franta sa se poata apara prin fortele ei si in propriul ei mod”.

Insa, despre ceea ce a facut Franta in aceasta directie si despre sistemul NATO “cu incuietoare dubla”, vom vorbi in articolul urmator!

 

WW

 

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol.