Arhive pe etichete: istoria armelor

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

La Los Alamos, vreo 20 de cercetatori britanici au participat la faza finala a elaborarii bombei, ca si la munca extrem de complexa legata de constructia ei si de perfectionarea mecanismelor de detonare, aspectul cel mai delicat dintre toate. Printre acesti savanti se aflau marele expert in explozivi, William G.Penney, si un stralucit fizician teoretician, Klaus Fuchs.

Colaborarea cu englezii a fost restabilita dupa Acordul de la Quebec. Cu toate acestea, neancrederea a persistat, si intreprinderea anglo-canadiana de la Montreal a trebuit sa faca fata unor noi dificultati.

In prima saptamana a lui ianuarie 1944, o delegatie oficiala de la Montreal, a venit la Chicago pentru a restabili colaborarea. Intalnirea, prezidata de Groves si Chadwick, reunea 24 de experti din cele doua laboratoare si, characteristic pentru componenta internationala a echipelor, erau prezente 13 nationalitati, marturie a atitudinii generoase si inteligente, dinainte de razboi, a tarilor anglo-saxone, fata de cei ce fugisera de Nazism. Recompensa acestei atitudini deschise, a constat in succesul cercetarilor nucleare.

Intalnirea, a debutat cu o discutie in contradictoriu, intre cei doi sefi de echipe, Groves si Chadwick, pe subiectul chimiei plutoniului si a metodelor de extractie a acestuia –partea americana dorind excluderea din intelegerea comuna a acestei oportunitati de colaborare (din motive lesne de inteles, fiindca astfel, englezii s-ar fi aflat mult prea aproape de crearea propriei bombe nucleare, precum si in ceea ce priveste realizarea pilelor cu apa grea. Asa ceva, nu era deocamdata, pe gustul si vointa SUA) –atitudinea SUA fiind urmatoarea: colaborarea urma sa se limiteze la domenii care ar fi putut contribui la efortul de razboi; ca urmare, deoarece proiectul uzinei americane de la Hanford pentru extractia plutoniului din uraniul iradiat –un procedeu incredibil de complicat, controlat in intregime de la distanta –fusese deja finalizat, el putea fi cu greu modificat si cu atat mai putin ameliorat prin eventuala participare britanica. De aceea, participarea britanica a fost restransa, dar pentru englezi, interpretarea deosebit de severa a Acordului de la Quebec, de catre partea americana, echivala cu refuzul transferului de tehnologie intr-unul din sectoarele cheie ale chestiunii devenite atat de vitala si de actuala a atomului.

Cu toate acestea, in primavara anului 1944 s-a hotarat, in sfarsit, sa se construiasca o mare pila cu apa grea in Canada. Destinata sa reprezinte principalul rezultat al colaborarii din cadrul Acordului de la Quebec, oferind echipei din Montreal, dupa un an de incertitudine, un scop si in acelasi timp o munca interesanta de facut. Munca echipei engleze n-a mai fost insa benefica efortului de realizare a armei atomice –decizia venind mult prea tarziu, SUA fiind aproape gata in ceea ce priveste noua arma –dar a reprezentat o mare experienta pentru…viitor.

Marea pila canadiana cu apa grea a fost precedata, in acelasi loc, de una mult mai mica, construita sub conducerea lui Kowarski, terminata in septembrie 1945 (aceasta a fost prima pila din lume care a functionat in afara Statelor Unite, dupa ce prima instalatie de acest gen fusese construita deja in mai 1944, la Chicago). Pila canadiana, mai mare, continea aproximativ 10 tone de apa grea si cam tot atat uraniu metallic. Materialele fusesera furnizate de catre SUA; pila a fost construita in doi ani, intre 1945-1947, intr-un loc izolat din motive de securitate, numit Chalk River, pe malurile raului Ottawa/Canada.

Englezii au incercat zadarnic sa-i convinga pe americani sa-si schimbe decizia in privinta plutoniului, dar au reusit sa obtina doar o concesie; americanii au consimtit sa livreze laboratorului Canadian cateva bare de uraniu care fusese iradiat in pila lor experimentala de la Oak Ridge si, ca urmare, contineau cateva miligrame din pretiosul element, fara a se pune totusi la dispozitie nici un fel de informatii tehnice.

Asta fiind situatia, britanicii aveau doua posibilitati: puteau incerca sa descopere singuri metoda folosita de catre americani in ceea ce priveste obtinerea plutoniului, despre care stiau cate ceva –nu suficient insa; ori sa incerce pe calea solventilor organici –cale pe care o considerau promitatoare. In luarea unei decizii a intervenit si factorul timp, astfel ca lordul Cherwell, in timpul unei vizite la Montreal, la sfarsitul lui 1944, a optat pentru cea de-a doua solutie, considerand-o “mai originala, si in spirit britanic”…

Ca urmare, a fost intreprins un program sistematic de cercetare, pentru a alege cel mai promitator dintre cei aproximativ 300 de solventi organici disponibili in conditii comerciale in SUA. Dintre acestia au fost selectati 5-6 si, in 1945, la Montreal, au reusit sa foloseasca unul dintre acestia ca baza pentru un procedeu complet nou de extractie a plutoniului.

Patru ani mai tarziu, in SUA a fost descoperit un solvent mai eficace decat toti ceilalti, ce este folosit si astazi. Acest solvent nu era insa disponibil commercial, in anul 1944.

Investitia britanica in timpul razboiului in proiecte atomice era scazuta, ea reprezentand numai o sutime din cea Americana, care se ridica la suma uriasa pe atunci, de 2 miliarde de dolari. Cu toate acestea, desi considerau ca relatia cu americanii nu este chiar amiabila, englezii au fost totusi castigatori, intr-o oarecare masura. La incheierea razboiului, ei erau in posesia a aproape tuturor datelor tehnice privind lucrarile atomice americane, ceea ce, cu siguranta, a facilitat dobandirea de catre ei a armelor nucleare dupa razboi.

Cu toate acestea, Marea Britanie a platit in fapt pentru cunostintele castigate de la americani prin renuntarea, in baza Acordului de la Quebec, la dreptul de a comunica informatii nucleare unei terte parti, chiar si in cazul in care informatiile erau descoperite de cercetatorii britanici, in Marea Britanie. Ceva asemanator, dar intr-o alta conjunctura, au patit si cercetatorii romani din partea “prietenilor” sovietici in anul 1962, la realizarea primului laser romanesc…Despre toate acestea insa, intr-un articol viitor.

Churchill, fidel ideii de “autonomie britanica”, a avut o noua tentativa de “recunoastere” a meritelor insulare in fata lui Roosevelt, in timpul intalnirii la nivel inalt de la Hyde Park din septembrie 1944 –ultima zvacnire dealtfel, a “orgoliului” britanic. Primul ministru britanic, dupa aceasta intalnire, traia cu speranta unei colaborari continue si stranse, pe picior de egalitate, dupa razboi cu SUA. Aceasta discutie a fost inregistrata in Aide-memoire-ul de la Hyde Park, in care se scria: ”Colaborarea deplina intre Guvernele Statelor Unite si Marii Britanii in dezvoltarea proiectului Tube Alloys in scopuri militare si comerciale, va continua si dupa infrangerea Japoniei, daca nu, sau pana cand, intervine un acord comun de incetare a colaborarii”. In realitate insa, acest acord, pentru americani reprezenta doar apa de ploaie, angajamentul lor ramanand doar pe hartie. Si asta, fiindca in noiembrie 1945, Churchill nu mai era prim ministru (fusese inlocuit de catre, Clement R.Attlee), iar Roosevelt decedase intre timp –ca urmare, intelegerea de la Hyde Park nu-l obliga cu nimic pe actualul presedinte, Truman.

Insa, primul ministru Attlee, al carui guvern nu ascundea intentia sa dezvolte productia de materiale fisionabile, la 16 noiembrie 1945, in prezenta celor trei sefi de stat (SUA, Marea Britanie si Canada), a semnat un document prin care se aproba principiul cooperarii extensive: “Dorim sa existe o colaborare deplina si efectiva in domeniul energiei atomice intre Statele Unite, Marea Britanie si Canada”. Dar, ca intotdeauna, una sunt declaratiile si intentiile, si altele faptele, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

In cursul discutiilor, generalul Groves s-a opus principiului colaborarii depline. Groves a cauta sa-i arate secretarului de stat, James F.Byrnes, ca acordul propus nu putea ramane secret, deoarece Carta Natiunilor Unite cerea, in baza articolului 102, ca orice tratat international sa fie publicat. Ca urmare, intreaga lume va vedea ca Statele Unite, desi pretind infiintarea unui control international asupra aplicatiilor civile ale noii surse de energie, ajutau in acelasi timp un alt stat in dezvoltarea “nepasnica”. Sic!

Chestiunea colaborarii a ramas, astfel, in suspans, si in cele din urma Attlee a pus-o din nou in fata lui Truman in aprilie, cerand sa fie aplicate hotararile adoptate de comun acord. Raspunsul lui Truman a fost scurt si clar; expresia “colaborare deplina si efectiva” aprobata cu cinci luni mai inainte era, dupa opinia lui, vaga si putea fi aplicata numai in privinta datelor stiintifice. Nerespectarea angajamentelor cu privire la energia atomica, avea sa se repete in istoria politicii nucleare americane, inceputul fiind facut cu englezii. Va urma…

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui 

ISTORIA SUBMARINELOR RUSESTI (1)

Standard

Rusia, una dintre marile puteri militare ale lumii, ce dispune astazi de o flota submarina de temut. Drumul pana aici, a insemnat peste 100 de ani de traditie in constructia de submarine, cu o istorie deosebit de interesanta, incitanta chiar, in ceea ce priveste inovatiile si realizarile inginerilor si specialistilor rusi –fie ei civili sau militari. Inseparabil legat de istoria constructiilor navale submarine sovietice/rusesti, este Biroul Central de Design Pentru Inginerie Navala „Rubin” –unic proiectant, chiar constructor, in Rusia de astazi, cu o vechime de peste 100 de ani in domeniu, incepand din anul 1901, a peste 1150 de submarine, dintre care cel putin 140 cu propulsie nucleara, aflate in dotarea multor armate ale Lumii. Cu siguranta impresionant, iar realizarile rusesti in domeniu sunt de inalta clasa!

Ne-am propus, ca in cateva articole, sa patrundem in istoria submarinelor rusesti, deoarece aceasta este deosebit de interesanta, iar inovatiile aduse de catre specialistii sovietici/rusi au reprezentat dintotdeauna, varful in domeniu, multe dintre acestea avand si astazi caracter UNIC.

Pentru a face aceasta incursiune, ne intoarcem mult in timp, fiindca preocuparile rusilor in domeniu au inceput inca de la inceputul secolului XIX, cand ideea de „arma submarina” nu exista la nivelul marilor puteri ale vremii.

K.A.SCHILDER 1834 RUSIA

Primul submarin rusesc s-a nascut in anul 1834, la Turnatoria Alexandrovsky din St. Petersburg, rod al extraordinarei viziuni a inginerului naval, Karl Andreevich Schilder. Acest prim submarin rusesc avea corpul realizat din otel, fiind pus in miscare de catre patru vasle speciale –realizate dupa modelul piciorului de rata (interesant faptul ca natura a reprezentat dintotdeauna o sursa de inspiratie tehnica pentru om. Pacat ca astazi, Omul este cel care distruge creatia perfecta –Natura) –manuite de catre oameni special antrenati in acest sens, forma de ou, dar viteza in imersiune era mica, de doar 0,5 km/h. Submarinul era echipat cu doua trape de acces, ce deserveau doua turnuri montate la partea superioara a submarinului, precum si cu un tub de vizualizare optic –primul periscop destinat submarinelor. Deosebit de interesant este faptul ca Schilder, intentiona sa-si doteze submarinul cu motoare electrice ce ar fi urmat sa inlocuiasca omul, fapt ce dovedeste viziunea sa de exceptie. Din pacate insa, ingineria electrica era cvasi-necunoscuta pe atunci, si ca urmare, in anul 1841, s-a oprit lucrul la ceea ce ar fi fost, primul submarin electric. Ca armament dispunea de o mina montata in varful unei tije lungi, prelungire din coca submarinului, ce era infipta in corpul navei-tinta, fuzeea electrica a minei fiind detonata prin fir, dupa ce submarinul se indeparta la o distanta de siguranta; precum si cu doua tuburi triple destinate lansarii de proiectile racheta (acestea nu ar fi fost insa realizate).

 

 SUBMARINUL SCHILDER

Nava a fost testata in septembrie 1834 pe raul Neva, si in apropiere de insula Kronshtadt (Golful Finlandei), scufundarea facandu-se cu succes, probabil la aproximativ 2 m. O varianta modernizata a fost construita in anul 1835, cu ea reusindu-se scufundarea unei nave-tinta cu o mina, in luna iulie 1838. Submarinul a fost condus de catre locotenentii Zhmelev si Adamopulo –primii submarinisti din istoria flotei rusesti, dar, din pacate, nu i s-a anticipat de catre conducerea Marinei potentialul militar, fiind catalogat ca neavand „utilizare militara importanta”.
In anul 1866, I.F Alexandrovsky, inventator, a realizat un submarin propulsat de un motor cu aer comprimat. Acest submarin nu a atras atentia Marinei Imperiale Ruse avand viteza mica, de doar 1,5 noduri, si autonomie de cel mult 3 mile (aproximativ 6 km).

I.F. ALEXANDROVSKY 1866 RUSIA

Mai mult succes a avut alt inventator rus, S.K Dzhevetskiy, care impulsionat fiind de proiectul lui Alexandrovsky, a realizat in anul 1884 (dupa unele surse, 1881), primul submarin cu motor electric din lume, ce genera doar 1 CP, pe baza de baterii electrice (concept perfect valabil si astazi), care testat fiind pe raul Neva a atins viteza record pe atunci, de 4 noduri (aproximativ 8-9 km/h).

POCHTOVY

Acelasi proiectant, a realizat submarinul numit POCHTOVY, care a fost lansat in anul 1908, fiind construit la St. Petersburg din anul 1906. El a ramas operational cativa ani, fiind dezafectat in anul 1913, si, desi era destinat Marinei Imperiale Ruse, a fost construit din fonduri publice si donatii. El a reprezentat o noutate pe plan mondial, fiind primul submarin cu motor integrat, avand doua motoare pe benzina si oxigen cu cilindrii sub presiune, de cate 130 CP fiecare (260 CP in total/190 kW); arbore cu elice; 45 de rezervoare ce contineau aer comprimat (oxigen) cu presiune totala de 200 de atmosfere (contineau 350 m³/2500 psi, aer sub presiune), utilizat in propulsie, ceea ce astazi poarta numele de AIP (propulsie independenta cu aer). Submarinul avea urmatoarele caracteristici: 134 tone la suprafata/146 tone in imersiune; 34,4 m lungime; 3 m inaltime; viteza maxima: 19,4 km/h, la suprafata/11 km/h, in imersiune; raza maxima de actiune 350 mile marine/650 km; echipaj 11 oameni; armament 4 torpile.

POCHTOVY 1908

Cu toate acestea, datorita faptului ca gazele rezultate in procesul de ardere a combustibilului erau evacuate printr-o teava dispusa sub chila submarinului, acesta nu se putea camufla, fiind usor de depistat si localizat. Acest fapt a fost in cele din urma, motivul pentru care acest submarin a fost dezafectat de catre Marina Imperiala, dar el a reprezentat o mare realizare in acele vremuri.
 

WW

 

 

Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET.

www.submarinehistory.com/NOVAfour.htm –

englishrussia.com/…/the-first-russiansubma

http://www.battleships-cruisers.co.uk/russian_sub

ARMELE BACTERIOLOGICE SI CHIMICE –un rau deloc necesar! Partea a II-a

Standard

  In privinta dezvoltarii actuale de arme biologice este remarcata Cuba, despre care CIA ar detine date certe ca dispune de un laborator modern (creat cu ajutor sovietic si cu incalcarea embargoului) de tehnologie genetica, unde ar desfasura cercetari pentru obtinerea de armament biologic –aici lucrand si specialisti de origine rusa.

  Si americanii au facut asemenea cercetari in timpul Razboiului Rece -bazele punandu-se in anul 1918, prin infiintarea companiei Chemical Warfare Service –la Centrul de Cercetari pentru Armament Biologic al armatei SUA, de la Fort Detrick, Frederick, Maryland. Aici, s-au testat si s-a lucrat cu toti germenii cunoscuti (urmarindu-se si crearea de vaccinuri), dar si cu “Febra Dengue” (febra hemoragica raspandita de catre tantari, aria de provenienta fiind Africa), urmarindu-se posibilitatea folosirii ei ca arma biologica, alaturi de “Febra Lassa” –cu manifestari si letalitate asemanatoare cu Ebola. Nu se stie cu certitudine la ce rezultate au ajuns si ce anume au reusit sa creeze, dar astazi, institutul de cercetari este orientat exclusiv pe crearea de vaccinuri si medicamente –conform celor declarate. Exista si voci care sustin ca cea mai mare “realizare” de la Fort Detrick ar fi virusul HIV, ce a aparut la inceputul anilor *80 in comunitatile de homosexuali, dar guvernul american n-a recunoscut si nici nu v-a recunoaste vreodata asa ceva! Cert este doar faptul ca nu se stie cu siguranta de unde provine acest virus, de la maimute, din laboratoare secrete, extraterestrii, etc- supozitii si legende sunt destule…

  Datorita faptului ca sunt ieftine si usor de produs, iar aparatura si echipamentul necesar este usor de procurat (marea lor majoritate gasindu-se in orice laborator medical bine utilat, ori sunt echipamente de uz curent in industria chimica), multe state au incercat, unele chiar au reusit, sa-si creeze stocuri de arme chimice si biologice, precum: Iran, Irak, Ungaria, Cehoslovacia, Africa de Sud, Coreea de Nord, Libia, Taiwan, Israel, Egipt, Vietnam, Laos, Cuba, Bulgaria, India, China, Coreea de Sud. Desi, mare majoritate dintre acestea au declarat ca si-au distrus aceste stocuri, ele raman, fara indoiala, cu “cunostintele necesare” fabricarii acestor arme.

 

  Unde s-a situat in trecut si unde se situeaza astazi, Armata Romana? Contrar tuturor zvonurilor si legendelor, Romania n-a fabricat si nici n-a dispus de cantitati insemnate de arme chimice si biologice, desi avea capacitatea industriala si tehnologica, de a le produce. Aceste capacitate inca mai exista, mult diminuate bineanteles! Armata Romana, a avut si are inca astazi, capacitatea de a produce in laboratoarele proprii, cantitati limitate de arme biologice si chimice, ce sunt destinate cu precadere cercetarii (in vederea obtinerii de mijloace eficiente de aparare) si instructiei. Romania, produce toate acestea sub control strict din partea ANCES, fiind totodata semnatara a Conventiei de la Haga pentru interzicerea armelor chimice si biologice (9 decembrie 1994). 

   Cu toate acestea, au existat, cel putin la nivel de intentie a conducerii de partid si de stat, inainte de 1989, anumite programe ce vizau producerea si dotarea cu arme chimice si biologice. Acestea erau considerate Secret de Stat, conform celor declarate de catre generalul “Picior in ghips” Stanculescu, in cartea sa intitulata “In sfarsit adevarul…”, din care citam: “Discutam mai mult problemele armei chimice. La el (este vorba de Ceausescu) era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu dinIndia cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină”. Acelasi lucru il sustine si Pacepa in memoriile sale, sustinand ca existau proiecte de creare a unor arme de distrugere in masa(nucleară – conform spuselor sale: “Ceauşescu vroia cu disperare să aibă o bombă atomică cât de mică” , chimică şi bacteriologică, precum şi studiile efectuate în secret pentru realizarea unei rachete cu rază medie de acţiune pe baza SCUD) –toate acestea fiind considerate inalte secrete de stat. Unde s-a ajuns cu aceste programe nu stim cu certitudine, dar a fost luat in calcul in 1988 si avionul fara pilot sovietic, VR-3 REIS (TU-143), pe care cercetatorii romani de la Crangul lui Bot (ELMEC/Ploiesti) vroiau sa-l imbunatateasca si sa-l faca capabil (cu ajutorul DIE, care a “aflat” de la sovietici, pe la jumatatea anilor *80, date tehnice si planurile constructive, ale TU-300 KORSHUN, o dezvoltare de fapt a TU-143. In mare, sovieticii modificasera la TU-143 suprafata aripii, transformand-o in aripa delta si i-au marit fuselajul, crescandu-i rezerva de carburant si incarcatura utila. TU-300, cântărea 3000 de kg, avand o raza de actiune de aproximativ 1000 km. Avea un nou sistem de navigatie ce era oarecum similar cu cel de pe Tomahawk, radar cu capacitate de marcare a terenului, putand zbura la inaltime mica, ceea ce il facea greu de detectat. Putea fi echipat cu bombe in casete, incarcatura nucleara mica, chimica si bacteriologica, coordonatele tintei putand fi setate in memoria rachetei).

Armata Romana nu mai dispune de Trupe Chimice ca unitati de sine statatoare, precum inainte de 1989, ele existand astazi ca mici subunitati in compunerea categoriilor de forte. Principalul obiectiv al trupelor NBC din Armata Romana, este astazi, protectia trupelor proprii la principalele amenintari de acest gen: nucleare, chimice si biologice. Cercetarea si conceperea mijloacelor de contracarare a amenintarilor din spectrul nuclear, biologic si chimic, se face la Centrul de Cercetare Stiintifica pentru Aparare NBC din cadrulACTTM, ce a fost infiintat pe data de 30 octombrie 1924.

Specialistii de acolo au in lucru, in premiera mondiala, un sistem foarte performant de detectie a agentilor biologici –detectia acestora urmand sa se faca in cateva minute, ceea ce inseamna “viata” pentru soldatii din prima linie, care daca va fi realizat si va da rezultatele scontate, ar insemna o mare realizare pentru Armata Romana. Trebuie sa mentionam ca la ora actuala, SUA dispune de cel mai modern sistem de acest gen din lume, creat in urma atentatelor de la 11 septembrie 2001, ce consta intr-un laborator mobil, dotat cu un sistem de aspirare si filtrare a virusilor si bacteriilor, dar identificarea dureaza cel putin 30 de minute ceea ce este deja prea mult. Asta inseamna ca teoretic, sistemul nu impiedica in timp real contaminarea soldatilor din prima linie, dar avertizeaza asupra naturii acesteia.

Specialistii Armatei Romane din cadrul Centrului de Cercetare NBC, au realizat recent diferite mijloace de interventie in caz de atac terorist (chimic, biologic sau nuclear), accident industrial, incidente, etc.

Principalii agenti chimici de lupta, pentru care Armata Romana dezvolta mijloace de protectie si distrugere, sunt: sufocanti (Clor, Fosgen); sangvini (Cianura de hidrogen, Clorura de cianogen, Arsina); vezicanti (Iperita cu sulf, Iperita cu azot, Levisit); neurotoxici (Soman, Sarin, Tabun, VX).

Dintre acestea, recent intrata in inzestrare este instalatia de neutralizare a antraxului (foarte moderna, cu nimic inferioara celor similare straine) si diferite tipuri de tubusoare-indicatoare, pentru militari. Acestea sunt mijloace simple de detectie, care-i avertizeaza in timp util, daca se afla intr-un mediu contaminat, si costa suma fantastica de…un euro, bucata! Ele sunt de mai multe feluri, precum: tubusor-indicator pentru fosgen si acid cianhidric; tubusor-indicator pentru detectarea substantelor toxice psihochimice din aer, de pe teren, obiecte sau tehnica de lupta; tubusor-indicator pentru agenti hemotoxici, pentru sarin , soman, iperita, etc. Ca o nota aparte, aceiasi specialisti au realizat lovitura termobarica; inca din anul 1990,Romaniadispunea prin eforturi proprii, de tehnologia realizarii armei termobarice, fiind a treia tara din lume care o detinea!

Cea mai importanta realizare ramane, deocamdata, Modulul de Interventie Rapida -SIBCRA (Sampling&Identification of Biological, Chemical and Radiological Agents), apreciat pozitiv de catre partenerii din NATO. Acesta este un sistem mobil pe platforma WW Transporter, ce este “gata de misiune” in maxim 30 de minute, echipamentele fiind operationale 100%, intre -20/+50 grade Celsius.

Modulul SIBCRA, are capacitatea de a asigura identificarea primara a substantelor a substantelor chimice periculoase (agenti neurotoxici, agenti vezicanti, agenti toxici cu actiune generala si noxe industriale), determinarea contaminarii radioactive (doza de radiatii si debitul dozei); colectarea probelor video –probe juridice, dispunand de un mic robot pe senile; precum si prelevarea, ambalarea si transportul in siguranta a probelor representative catre laboratoarele de analiza.

SIBCRA, are in componenta sa echipamente de ultima generatie, atat din import (in principal de la firmele Bruker-Daltonics si Drager) cat si autohtone, precum: RAPID, RAID –M (contaminarea chimica), AP-2C si MINIWARN. Determinarea contaminarii radioactive, masurarea debitelor de doza si calcularea dozelor de radiatii radioactive, se face cu aparatura de tip DET-COM (monitorizarea contaminarii radioactive), DET-2, RRM.

SIBCRA, poate prelucra si transmite in timp real datele obtinute, structurilor de comanda, iar preluarea, ambalarea si transportul in siguranta a probelor contaminate, se face in conformitate cu procedurile NATO, AEP-10, AEP-49 si STANAG 3854. SIBCRA, este utilizat în cadrul serviciului de supraveghere şi avertizare chimică, biologică, radiologică şi nucleară pentru intervenţie în aria de responsabilitate a forţelor terestre, iar aparatura si echipamentele aflate in dotarea vehiculului, sunt de ultima generatie:

–          detector pentru poluanţii atmosferici-RAPID. Un detector compact, mobil, in infraroşu, ce asigura în timp real detecţia unei game variate de agenti chimici. Detecteaza toate substantele CWAS cunoscute, cat si substanţele toxice industriale (TIC). Detectia si monitorizarea acestora se face automat de la cativa kilometrii, fie staţionar sau în mişcare. Sistemul permite legătura între două sau mai multe sisteme RAPID, pentru configurarea unui sistem de triangulare, care să permită reconstrucţia tomografica din domeniul CWA. De altfel, SIBCRA dispune de un program software foarte performant, de cobceptie romaneasca -program de monitorizare a agenţilor chimici şi radioactivi -ce permite integrarea în reţea a detectoarelor RAID-M, RAPID şi a detectorului DET-COM, asigurând transmiterea automată şi în timp real a informaţiilor despre situaţia chimică şi radioactivă, prin intermediul sistemului de comunicaţii al armatei, la punctele de comanda.

–  completul de detecţie a agenţilor chimici AP-2C funcţionează pe principiul spectrofotometriei în flacără şi este destinat să detecteze şi să identifice prezenţa agenţilor chimici de luptă sub formă de vapori, aerosoli, praf şi pe cei sub formă lichidă, cu ajutorul unui dispozitiv de luare a probelor, precum şi a SCTI sub formă de vapori şi aerosoli.

–          RAID-S2,este un detector de gaze cu utilizare duala (civila si militara), ce poate fi operat timp indelungat. Acest sistem, monitorizeaza non-stop: aerul si mediul înconjurător, precum si aerul filtrat prin filtrele de protecţie NBC, determinand prezenta substantelor chimice şi radiologice, catalogandu-le si alarmand personalul. Acest echipament se gaseste si in dotarea fregatelor: Regele Ferdinand, Regina Maria si Marasesti.

-RAID-M 100 este capabil de a detecta, clasifica şi identifica si califica, concentratia continuă de CWA. Identitatea de substanţele detectate este afişată prin codul său standard (GA, VX, etc) sau abrevierea corespunzătoare. RAID-M 100, alarmeaza sonor si optic personalul, atunci când se identifică un agent chimic. Echipamentul este portabil, aflandu-se in dotarea trupelor NBC, IGSU, SRI, dar si a utilizatorilor civili.

Sunt in inzestrarea trupelor NBC si realizari autohtone, precum:

-analizorul portabil multi-canal, care este proiectat pentru a identifica rapid orice tip de contaminare radioactivă gama: de sol, apa, alimente, etc, inclusiv de la probe care sunt suspectate de a fi contaminate cu materiale radioactive, avand urmatoarele caracteristici: tip de detector: NaI (TI); gama de masura: 50 keV-3 MeV; rezolutie de energie raportat la CS 137: până la 9%; sensibilitate de energie raportat la CS 137: 20%; durata de viata a bateriei: peste 6 ore; 12 ore instabilitate de energie: pana la 1%; doză nivel gama: 0,01-300 qSv / h; gama spectrului de frecvenţe achiziţie de timp: 1-60000 s; greutate: 2,3 kg; dimensiuni: 350x185x140 mm; dispune de semnal optic de avertizare atunci când rata de doză este depăşita. Analizorul portabil multi-canal poate fi setat diferit, pentru următoarele evenimente, avand capacitate de auto-diagnoza, semnalizand orice defectiune: optic şi acustic, atunci când anumite valori presetate sunt depăşite; optic, atunci când bateria este descărcată.

Trupele NBC, dispun si de corturi logistice, de decontaminare si sisteme COLPRO cu structura gonflabila. Acestea pot fi accesorizate in functie de necesitati si solicitare: sisteme de incalzire/racire a aerului, sisteme de iluminare, sisteme de incalzire si injectie decontaminant, podele modulare, ecrane solare, etc. Romania foloseste in comun cu celelalte tari NATO software-ul NBC Analysis, pentru analiza si prognoza NBC (acest program este utilizat de catre toti membrii Aliantei, fiind creat de firma BRUHN NEWTECH din Danemarca).

 

Dupa ce am trecut fugitiv prin ceea ce inseamna amenintarile NBC, ne intrebam pentru ce toate acestea si cui ii folosesc? Aceste Arme nu sunt nici utile, nici necesare si cu atat mai putin usor de controlat –putand duce la epidemii si dezastre care pot afecta ireversibil si statul care le-a folosit si produs. Rata lor de siguranta este foarte mica, putand deveni o adevarata “Cutie a Pandorei”, odata ce sunt folosite. Cu siguranta insa, conform specialistilor, exista virusi si arme chimice, despre care nu se stie nimic sau mai nimic, in arsenalul unor state, mai mult sau mai putin dezvoltate si industrializate, “creatie” intamplatoare sau nu, a “geniului uman (pus in slujba “binelui” sau “a raului”, nu conteaza, tot “geniu” ramane!).

Stiinta, cu siguranta, nu sta pe loc! Si aici, crearea de noi medicamente si vaccinuri contra acestor amenintari este o lupta permanenta dar, conditia esentiala, este cunoasterea si identificarea amenintarii, altfel, totul este tardiv…Dar oare, se cunoasc in totalitate aceste amenintari? Virusii suporta permanent mutatii in natura, devenind din ce in ce mai rezistenti la antibiotice, deci, “creatiile” de laborator, oare astazi, la ce nivel de amenintare au ajuns? Nimeni nu stie cu certitudine!

Mai asistam astazi, la o “lupta” cel putin ciudata, a OMULUI cu…CREATIA, prin asa-zisa CLONARE –o sfidare, dupa parerea multor cercetatori si nu numai, la adresa VIETII si a mersului firesc a acesteia. Atat de departe a ajuns Genetica, dar ceea ce facem ASTAZI cu NOI, cu VIATA noastra, cu PLANETAnoastra, are cu siguranta consecinte pentruMAINE!

Armele chimice si biologice sunt o greseala a civilizatiei umane, aberante, distrugatoare si ilogice, ce nu folosesc nicicum progresului; ele sunt un atentat la VIATA UMANA, asa cum sunt defrisarile, murdaria, poluarea, disparitia speciilor animale –pentru NATURA. Cata dreptate are acel autor, necunoscut mie, care a facut urmatoarea afirmatie: “OMUL, ESTECEAMAI PRIMEJDUITA SPECIE DE PE PAMANT!” –si asta, fiindca OMUL este si ramane, cel mai mare dusman al…OMULUI.

Ce urmeaza nu putem sti, dar in privinta armelor chimice si biologice, desi n-au nicio legatura cu acestea, elocvente sunt cuvintele lui Voltaire: “Trebuiesc douazeci de ani pentru a-l aduce pe om din starea de planta in care se afla in pantecele mamei sale si starea de pur animal care este starea primei sale copilarii, pana la aceea in care maturitatea incepe sa rodeasca. Au fost necesare treizeci de secole pentru a-i cunoaste cat de cat structura. Ar fi necesara vesnicia pentru a cunoaste ceva din sufletul sau. Si nu trebuie decat o clipa pentru a-l ucide”.

 

  WW

 

Surse:

Multumesc unui foarte bun prieten pentru ajutorul acordat la realizarea acestui articol.

Bioterorismul –Andrew Lloyd.

Revista Fortelor Terestre.

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_CHIMICE.pdf

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf

www.ecomagazin.ro/razboiulbiologic-vechi-de-3000-de-ani/

ro.wikipedia.org/wiki/Unitatea_731

www.brad.ac.uk/acad/sbtwc/…/Romanian…/Lecture_No_2_RO.ppt

Surse poze: Wikipedia –Enciclopedia Libera; Internet.


 

ARMELE BACTERIOLOGICE SI CHIMICE –un rau deloc necesar! Partea I

Standard

  Armele biologice si chimice cunoscute astazi, drept “armele atomice ale saracilor”, au fost descoperite si folosite de catre oameni, inca din timpuri imemoriale –daca ne gandim la folosirea de catre vanatorii preistorici a varfurilor de sageti muiate in veninul serpilor ori a altor reptile veninoase, in vederea cresterii sanselor la vanatoare si anihilarea rapida a vanatului. Aceasta tehnica, rudimentara dar foarte eficienta, este si astazi folosita de catre bastinasii din America de Sud si mare parte din triburile africane.

Desi initial, otravurile de provenienta animala erau folosite exclusiv pentru procurarea hranei, ulterior acestea au inceput sa fie folosite si in conflictele tribale, devenind parte integranta a “arsenalului”.

Antrax

Dea lungul istoriei, cu predilectie in antichitate si evul mediu, otravurile (cea folosita de catre familia Borgia, numita “La chantarella” era extrem de eficienta, neavand antidot, dar mai ales, nu putea fi depistata. Nici astazi, nu se cunoaste cu certitudine reteta acesteia, ea ramanand un mister, cunoscandu-se doar cateva dintre “ingredientele” sale: păsărilor de curte li se administra soricioaică, praf de cantaride şi venin de viperă cu corn, iar după moarte li se extrăgeau măruntaiele care erau aşezate pe talere de aramă necositorite, timp de o ora, în apropierea unui foc mic. Se obtinea un lichid foarte concentrat, care lasat sa se evapore timp de mai multe zile, se transforma intr-un praf de culoare albă –otrava, propriu-zisa).

Ebola

Exista marturii certe, ca in evul mediu, boli provocate de virusi si bacterii, precum ciuma, lepra, turbarea, variola, au fost folosite in conflictele vremii, avand efecte devastatoare, atat asupra agresorilor cat si asupra celor agresati –cu atat mai mult cu cat, odata epidemia izbucnita, nu existau metode de combatere eficiente si nici cunostintele stiintifice necesare. Iata cateva dintre acestea:

– în 1346, aruncarea cu ajutorul catapultelor, de cadavre infectate cu ciuma (o boala a carei cauza, era necunoscuta pe atunci, desi ea fusese mentionata pentru prima data in urma cu peste 3000 de ani), a provocat prima epidemie devastatoare in Europa. Aceasta a izbucnit in cetatea Kaffa (in Crimeea de astazi), fiind declansata la ordinul conducatorului mongol, Mussis –a carui armata a cazut victima nesabuintei sale. Mai aproape de zilele noastre, in 1710, rusii folosesc aceeasi metoda, catapultand cadavre infectate cu ciuma asupra trupelor suedeze. Ulterior, peste 15 milioane de europeni au cazut victime ciumei, după reantoarcerea corăbiilor genoveze cu marinari infectaţi în portul Genova;

– spaniolii, in anul 1495, in razboiul dus pentru  orasul Neapole cu francezii, au infectat vinul cu sange provenit de la bolnavii de lepra (cunoscuta inca din antichitate. Ea poarta numele de “boala Hansen”, fiind provocata de bacteria Mycobacterium Leprae; modul de contaminare fiind contactul direct, timp indelungat, cu persoana bolnava. Boala nu avea leac in evul mediu);

-in 1650, generalul de artilerie polonez, Siemenowic, a folosit pentru prima data agenti biologici in scop strict militar. Acesta, a incarcat obuze de artilerie cu saliva provenita de la caini infectati cu turbare;

-la Fort Pitt, in Pennsylvania (1763), au fost distribuite, la ordinul colonelului din Armata Britanica, Henry Bouquet, indienilor bastinasi, paturi infectate cu variola –boala, la care bastinasi n-aveau imunitate, murind cu miile. Specialistii, considera astazi, aceasta fapta macabra, prima incercare voita de exterminare in masa cu ajutorul unei arme biologice;

-chiar si in Razboiul Civil american, trupele sudiste au apelat la metode neortodoxe de purtare a razboiului, infectand sursele de apa cu cadavre in descompunere, si lasand “spre folosinta” trupelor unioniste, paturi pline de purici si capuse, purtatori ai variolei si febrei galbene (o boala infectioasa foarte grava, ce este provocata de virusul “amaril”, fiind originara din Africa Centrala, Amazonia si America de Sud, fiind transmisa in principal de tantarul anofel –purtator al virusului, imun la acesta, descoperit de catre biologul Carlos Finlay in 1881. Boala are o incubatie redusa, de maxim 6 zile, debutand prin febra mare si congestionarea fetei, dureri abdominale si musculare atroce. Netratata, poate duce la deces, provocand stare de soc, hipotermie, icter, varsaturi cu sange, imposibilitatea de a urina si disfunctii hepatice grave).

Botulismul

Alte boli foarte grave, larg raspandite in lume –in unele zone extrem de sarace ale Terrei, ele se manifesta si astazi, cu consecinte de neimaginat pentru societatea moderna, tehnologizata- precum: antraxul (este provocata de “Bacillus anthracis”, descoperit de germanul Aloys Pollender in 1849, numita si “boala carbunelui” sau “dalac”, este o boala infectioasa comuna omului si animalelor, in special la bovine, caprine, ovine. Pentru mai multe detalii, aici: ro.wikipedia.org/wiki/Antrax); bruceloza (bacteria ce produce boala, a fost descoperita in anul 1887, de catre Sir David Bruce. Pentru mai multe detalii, aici: ro.wikipedia.org/wiki/Bruceloză); tifosul (rickettsiile ce provoaca boala, au fost descoperite de catre Howart T. Ricketts, in anul 1907. Pentru mai multe detalii, aici: www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/tifos_5154); tularemia (bacteria cauzatoare a bolii, “Francisella tularensis”, a fost descoperita in districtul Tulare din California, SUA, in anul 1912. Pentru mai multe detalii, aici: www.romedic.ro/tularemia); cauzeaza inca mari probleme umanitatii, virusii si bacteriile ce produc aceste boli, devenind din ce in ce mai rezistenti la antibiotice. Multi dintre acesti germeni, constituie astazi, arsenale biologice –fosta URSS, fiind lider mondial in “cresterea, inmultirea si diversificarea” unora dintre acestia, asa cum vom vedea in acest articol.

  Adevarata dezvoltare a armelor biologice a inceput in WW I, Germania avand la acea data, cel mai avansat program biologic militar. Acestia aveau laboratoare clandestine unde cultivau agenti biologici, precum: ciuma (se pare ca au utilizat germen impotriva trupelor ruse din St. Petersburg, in 1915, fiind raspandit de catre agenti germani); morvos, antrax (intre anii 1916-1918, exista semnale ca au folosit acesti germeni impotriva Rusiei, Frantei si probabil, Romaniei! Aceste state s-au confruntat cu o grava epidemie de antrax, ceea ce a dus la scaderea drastica a efectivului de cabaline); tifos, holera, etc. Cu toate acestea, Germania n-a recunoscut niciodata existenta acestui program biologic militar, si nici n-a fost acuzata in mod direct! Mai mult decat atat, in Germania, inca din 1936, doctorul Gerhart Schroder a obtinut un insecticide foarte puternic, ce actiona si asupra sistemului nervos uman. Aceasta substanta, a fost denumita Tabun, iar doi ani mai tarziu, acelasi doctor, a obtinut un derivat de cinci ori mai puternic, denumit Sarin. Tabunul si Sarinul, sunt considerate astazi ca facand parte din categoria gazelor neuroparalizante, cu efecte extrem de nocive asupra organismului uman.

  Tabunul, este extrem de toxic, chiar si in cantitati mici. Se produce sub forma de lichid incolor cu nuante de brun si miros de migdale amare, astazi fiind un pesticid interzis in vederea fabricarii. Odata inhalat, in functie de cantitatea ingerata, acest gaz produce dificultati de respiratie, nervozitate, contractii ale pupilei, transpiratie abundenta, curgerea nasului, salivatie excesiva, bradicardie (batai lente ale inimii), pierderea cunostintei, convulsii, paralizie ale membrelor, defecatie. Are un efect iritant asupra ochilor, putand duce la pierderea definitiva/temporara, a vederii, compusii sai eliminandu-se greu din organism. Daca doza este mare, are efect letal in cateva minute, dar efectul maxim se intalneste atunci cand este absorbit prin piele sau ochi (moartea survine in aproximativ 10 minute). Daca este inhalat, moartea survine in aproximativ doua ore. Cel infectat poate fi salvat daca i se administreaza tratamentul rapid, iar doza letala este de 400 mg.

Victima gaz mustar

Sarinul, este extrem de toxic, si pătrunde în organism prin piele sau pe cale respiratorie. Este un lichid usor volatil, avand efect toxic asupra organismului uman (simptomele sunt asemanatoare ca la intoxicatia cu tabun, soman si VX), manifestandu-se prin: excitatie continua –actionand asupra nervilor si a muschilor, hipersecreție salivară, nazală, crampe musculare, transpirații, vomă, diaree extremă, pierderea cunoștinței, paralizia centrală și periferică a respirației; toate acestea putand duce la deces. Cel infectat poate fi salvat daca i se administreaza tratamentul rapid.

Germania, a produs aceste gaze neuroparalizante pana in anul 1942, ajungand sa detina o cantitate record de 12000 tone de tabun si peste 450 kg de sarin –din fericire, acestea n-au fost folosite in lupta –la care se adaugau cantitati uriase de iperita (iperita cu nitrogen si cu sulf, sub forma de bombe, mine si obuze) si fosgen. SUA si URSS, au dispus si ele de cantitati insemnate de tabun si sarin. Irakul, in 1988, la ordinul lui Sadam Hussein, a utilizat impotriva kurzilor din satul Dorf Birjinni, soman, cu efecte devastatoare asupra populatiei civile, precum si in razboiul cu Iranul. De altfel, Sadam ordonase restrangerea cercetarilor in vederea obtinerii armei nucleare, impulsionandu-le pe cele de obtinere a armelor chimice si biologice (in 2001, peste 3000 de cercetatori fizicieni si chimisti erau angrenati in acest program, cercetarile desfasurandu-se de catre organizatia Atomenergia dinBagdad, unde lucrau si rusi). Cel mai recent, somanul a fost folosit in atentatele din anii 1994-1995, organizate si desfasurate la Tokio, de catre secta Aum Shinrikyo (fondata de catre gurul Shoko Asahara, probabil in 1984, era capabila sa produca virusul Salmonellei si toxina botulinica, dar aveau si stocuri de antrax).

Iperita (gaz mustar), este un compus chimic cu actiune vezicanta, ce ataca pielea provocand basici asemanatoare arsurilor. Este cel mai vechi compus chimic folosit in lupta (a fost folosit pentru prima oara de catre germani la Ypres/Belgia contra francezilor, pe 12 iulie 1917. Cu toate acestea, Franta a fost prima care a utilizat in lupta arme chimice, lansand in 1914 asupra germanilor, gaze lacrimogene), fiind un lichid uleios cu miros de mustar si gust de usturoi. Iperita, se solidifica la 15 grade Celsius, neputand fi utilizata pe timp de iarna, dar la doua ore dupa ce ajunge in contact cu pielea sau cu mucoasele, provoaca arsuri de diferite grade ce se vindeca greu, in cateva luni –insa, in cantitate mare, este letal. Are o influenta nefasta asupra ochilor, putand duce la orbire temporara/definitiva.

Iperita, a fost folosita pe scara larga si de catre Irak in razboiul cu Iranul, facand aproximativ 45000 de victime. De altfel, Irakul avea sub conducerea lui Sadam, programe avansate de obtinere a germenilor de antrax si toxina botulinica, ce se desfasurau la Institutul Salmon Pak, cu care intentionau sa “doteze” rachetele SCUD proprii, cu sprijin sovietic/rusesc. Se pare ca aproximativ 25 de rachete SCUD erau gata de actiune la inceputul primului razboi din Golf, ele fiind in aparenta destinate Arabiei Saudite si Israelului (acest stat a semnalat existenta acestora, deoarece monitorizau indeaproape tot ceea ce faceau irakienii, ceea ce spune multe despre Serviciile lor de informatii!).

Insa, de departe, cea mai cunoscuta arma chimica a Germaniei naziste, in WW II, ce din pacate a fost folosita (impotriva civililor, cu deosebire evrei, in vederea exterminarii lor in lagarele de concentrare de laAuschwitzsi Mauthausen. Acolo, “renumitii doctori nazisti” Josef Mengele, Helmuth Vetter si altii, au efectuat “cercetari” macabre asupra detinutilor, ce constau in: injectarea intravenous de benzina, gazolina, perhidrol, evipan –un anestezic descoperit in 1930, sedativ cu efect hypnotic- fenol, acid prusic, aer, sange infectat cu bacilul tific ori agentii patogeni ai hepatitei A, ai ciumei si malariei, tuberculozei, erizipelului si scarlatinei. Aceste bestii au utilizat pe scara larga impotriva detinutilor-cobai, asa-zisele tratamente, precum: rutenol –o combinatie de acrilonitril cu acid cianhidric, baile in apa inghetata/fiarta, dusurile “reci” in plina iarna, etc.) este CYKLON B, la origine un insecticid puternic cu “ajutorul” caruia puteau fi ucise 2000 de persoane in maxim 20 de minute. Erau necesare, conform calculelor (meticulozitatea germana nu s-a estompat deloc in timpul razboiului!) intre 5-7 kg de CYKLON B, pentru a ucide 15000 de oameni…Acest program de exterminare a evreilor din Germania si tarile ocupate, purta numele de T4 (Tiergarten –Gradina zoologica, fiind destinat initial exterminarii persoanelor cu handicap psihic si motor din Germania).

Un alt stat ce dezvolta programe de inarmare chimica si biologica, atat inainte cat si in timpul WW II, a fost Japonia. Aceasta tara a demarat propriul program in anul 1918, odata cu infiintarea primului laborator de cercetare in domeniu si a unitatii speciale, 731. Unitatea 731 a inceput sa-si dovedeasca valoarea odata cu venirea la conducerea sa a lui Shiro Ishii, cel care a devenit din atasat militar, cel mai bun specialist al armatei japoneze in domeniul chimic si bacteriologic. Dupa ce Japonia a cucerit Manciuria la inceputul anilor *30, Unitatea 731 s-a mutat cu arme si bagaje acolo, unde si-a continuat testele de dezvoltare a armelor biologice, de aceasta data pe prizonieri chinezi (atat militari cat si civili). Sub conducerea lui Ishii, au lucrat cu tifosul, ciuma, malaria, etc, creand bombe biologice purtatoare de agenti patogeni, dar si sobolani, purici si insecte, ce erau contaminati voit, in laboratoarele proprii, cu tifos si ciuma. De asemenea, efectuau si vivisectii (interventie chirurgicala facuta pe viu, fara nicio anestezie) pe subiecti umani. Desi nu se cunoaste numarul exact de victime ale programului de inarmare biologica japonez, se estimeaza ca acesta se ridica la cel putin 10000 de victime, iar specialistii considera ca in WW II, aveau unul dintre cele mai avansate programe de acest fel.

  Cu toate acestea, datorita impactului avut asupra trupelor si a opiniei publice, in anul 1925, s-a semnat la Geneva, “Protocolul de la Geneva” care interzicea utilizarea armelor biologice si chimice in conflictele militare. Acest Protocol, n-a avut efectul scontat! Marile Puteri dezvoltand in deplin secret, programe de inarmare biologica si chimica, inca din anul 1920, ca urmare a “experientei” WW I, unde, soldatii din ambele tabere au “gustat” din “beneficiile” acestor arme.

  Dar, chiar daca SUA, Italia, Franta, Germania, Ungaria aveau propriile programe de dezvoltare a armelor chimice si biologice, de departe, cel al URSS si ulterior, Rusia, era cel mai avansat, datorita institutelor implicate, fondurilor alocate si a numarului imens de cercetatori si lucratori.

  URSS, a demarat programul de inarmare chimica si biologica in anul 1920, la cererea expresa a lui Lenin –cel care dorea egalitate, pace si prosperitate!

  Principala unitate de cercetare si productie, denumita Biopreparat, ajunsese dea lungul anilor, la o dezvoltare fantastica (prin anii *80, aveau peste 52 de unitati de cercetare si productie a “medicamentelor”, unde lucrau peste 50000 de oameni) in ceea ce priveste productia de…medicamente si vaccinuri. Insa, pe langa acestea, erau produse in cantitati halucinante, de ordinul tonelor, cei mai cunoscuti agenti patogeni, precum: ciuma, tularemia, antraxul, variola si encefalita cabalina din Venezuela. Tot aici, se faceau cercetari asupra modalitatilor de inmagazinare si lansare a acestor virusi, cu rachete purtatoare. Principala problema era caldura intensa emanata la impact si explozia, ce-ar fi distrus incarcatura de germeni; problema, ce dupa specialistii SUA, ar fi fost depasita la sfarsitul anilor *80, prin crearea unui dispozitiv special de racire, de fapt un container. De asemenea, sovieticii, ulterior rusii, dupa anul 1990, creasera o varianta extrem de letala a virusului Marburg, denumit “Varianta U”, cu care intentionau sa echipeze rachetele MIRV (fiecare racheta urma sa aiba cate 10 focoase, orientate in directii diferite. Fiecare focos, era inzestrat cu dispozitivul special de racire, pentru a pastra in siguranta virusii, impiedicand astfel sterilizarea si distrugerea lor prin foc si caldura, ce ar fi fost eliberate la impact sau atunci cand racheta ar fi reintrat in atmosfera. In urma exploziei rachetei la impact rezultau bombe mici, acestea deschizandu-se, imprastiau in atmosfera si pe sol, germenii. Aceasta “creatie” apartine Biopreparat, fiind definitivata la Stepnogorsk. Interesant, este faptul ca primii care au desfasurat cercetari ce vizau testarea rezistentei microbiene la detonatia explozibilor clasici, au fost francezii, in anul 1936…Desi, Rusia neaga ca ar mai dispune de asemenea vectori, NATO este sceptica ca spune adevarul! De experienta cercetatorilor rusi a beneficiat Irakul, atat inainte cat si dupa 1990, ce urmarea dezvoltarea unei rachete SCUD purtatoare de germeni –program identic cu cel sovietic/rusesc…Si n-a fost singurul stat ajutat de catre rusi in dezvoltarea unor asemenea programe, expertii occidentali incluzand pe lista “consilierilor rusi”: Iran, Libia, India, Coreea de Nord si Cuba. Toate aceste state au beneficiat de tehnologie, echipamente si…specialisti rusi. De altfel India, Iran, Coreea de Nord, China, Cuba, dar si Israel si Pakistan, sunt posesoare a unor mari stocuri de variola ( i se mai spune in termeni populari si varsat mare, fiind o boala infectioasa extrem de contagioasa, produsa de virusul variolic, transmitandu-se pe cale respiratorie. Incubatia dureaza in medie 12 zile, boala debutand cu febra mare, dureri de cap, dureri musculare, eruptie veziculara pe fata si antebrate, ce pot lasa urme adanci, ducand chiar la desfigurarea bolnavului. In prezent, boala este eradicata peste tot in lume, ultimul caz declarat fiind in 1977).

  Virusul Marburg, provoaca febra hemoragica, asemanatoare cu Ebola, fiind letal pentru om. Moartea survine in urma hemoragiei puternice prin toate orificiile corpului, inclusiv prin piele (in faza terminala, cel infectat transpira sange -datorita subtierii vaselor de sange si a descompunerii/lichefierii, principalelor organe interne).

  Multi specialisti sovietici in bio-tehnologie si arme chimice, se pare ca lucreaza in tarile mentionate mai sus, fiind determinati de criza profunda in care a intrat Rusia dupa dezmembrarea URSS, cand multe dintre programele si institutele de cercetare create de catre sovietici, au fost inchise ori anulate, din lipsa de fonduri. Cu toate acestea, Rusia, dupa unele informatii, si-a pastrat intacte anumite facilitati de cercetare si productie, care sunt inca active, cel mai mare aflandu-se la Novosibirsk, in Siberia occidentala –facilitate ce inainte de 1990, fusese codificata “Vector” si tinea de Biopreparat. Se pare ca astazi, Rusia dispune de asa-zisele “arme binare” (efectul agentilor neuroparalizanti se obtine doar atunci cand acestia sunt amestecati în munitii, inainte de folosire), precum “agentii Novichok”, care reprezinta o intreaga “familie” neuroparalizanta din seria V, despre care se stie doar c-au fost dezvoltati de URSS prin anii *80, fara a se cunoaste structura chimic a acestora sau efectul letal asupra organismului uman. Se stie insa cu certitudine ca sunt de cel putin opt ori mai puternici decat VX, facand parte din generatia a treia de arme chimice, incluse in munitie binara. Rusia a refuzat sa dezvaluie compozitia acestor arme, mijloacele si vectorii purtatori, precum si cantitatea de care dispune. Nici macar n-au vrut sa confirme ori sa infirme, daca le mai produc sau nu!

 

 WW

Surse:

Multumesc unui foarte bun prieten pentru ajutorul acordat la realizarea acestui articol.

Bioterorismul –Andrew Lloyd.

Revista Fortelor Terestre.

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_CHIMICE.pdf

www.ancex.ro/upload/ISTORIA_ARMELOR_BIOLOGICE.pdf

www.ecomagazin.ro/razboiulbiologic-vechi-de-3000-de-ani/

ro.wikipedia.org/wiki/Unitatea_731

www.brad.ac.uk/acad/sbtwc/…/Romanian…/Lecture_No_2_RO.ppt

Surse poze: Wikipedia –Enciclopedia Libera; Internet.


 

Documentare: Typhoon, mandria Flotei ruse de submarine strategice!

Standard

Incepem astazi o serie lunga de documentare, care vor avea in obiectiv tehnica de lupta. Nu orice tehnica insa, ci numai aceea care a facut istorie, sau promite sa faca.

Incepem cu ceva intradevar deosebit, din cam toate punctele de vedere: cel mai mare submarin construit vreodata, cel mai tehnologizat aparat militar construit de sovietici, pumnul nuclear al URSS si acum al Rusiei: puternicul si impunatorul Typhoon!

 

Sper sa va placa!

 

 

 

FRANTA SI ARMA NUCLEARA (5)

Standard

  Cei doi primi-ministri care au urmat dupa caderea guvernului Mollet in mai 1957, Bourges-Maunoury si apoi Gaillard, au fost clar pentru inarmarea atomica a Frantei. In aprilie 1958, la sase ani dupa adoptarea planului sau de 5 ani, Gaillard a luat o decizie privind etapele initiale necesare, asa ca prima serie de explozii nucleare experimentale urma sa fie efectuata la inceputul lui 1960, la o baza aflata in constructie in Sahara inca de la mijlocul anului 1957.

In iunie 1958, generalul de Gaulle a revenit la putere, mai intai ca prim-ministru, apoi, peste sapte luni, ca sef al statului. El a acordat imediat intregul sau sprijin programului armelor atomice, cat si datei anticipate pentru prima explozie experimentala, la inceputul lui 1960.

Prima bomba atomica frantuzeasca a fost detonata la 13 februarie 1960 la Reggane, la vreo 2000 km sud de Alger, care abia isi revenise in urma serioaselor tulburari politice din ianuarie. Ea a fost de trei ori mai puternica decat fiecare dintre primele bombe, americana si englezeasca si, ca si acestea, folosea plutoniu.

A doua explozie frantuzeasca a avut loc sase saptamani mai tarziu, la 1 aprilie. Cu totul, la Reggane au fost efectuate patru teste atmosferice diferite, intre februarie 1960 si august 1961. Masurile de siguranta luate au limitat, la doze abia detectabile, iradierea la care a fost supusa populatia locala. Cu toate acestea protestele tarilor africane vecine au mers pana la blocarea temporara a proprietatilor frantuzesti sau in cazul Nigeriei, pana la ruperea relatiilor diplomatice.

Ca urmare a acordurilor pentru independenta Algeriei, incheiate la Evian, Franta, in 1962, noul guvern algerian a permis continuarea testelor frantuzesti cu arme atomice pana in 1966; pe aceasta baza au fost efectuate aproximativ 20 de experimente subterane in regiunea Hoggar.

Interesant este faptul ca Franta era interesata sa obtina submarine nucleare din SUA! SUA, dandu-si seama de imensul potential strategic si militar al submarinului nuclear, inca din anul 1958 aveau in constructie sau pe planseta aproximativ 50 de bucati. Aceasta flota cuprindea atat unitati de atac cat si “platforme” lansatoare de rachete capabile sa lanseze, fara a iesi la suprafata, rachete “Polaris” prevazute cu focoase nucleare si avand o raza de actiune de peste 2500 km. Asemenea submarine, purtand pana la 16 rachete, care puteau ramane in imersiune luni de zile, ascunse in largul coastelor inamice, aveau sa reprezinte o arma redutabila de intimidare sau represalii. Lucru evident, inclusiv pentru francezi!

Si asta fiindca Franta (in afara Marii Britanii) a fost singurul aliat care a informat guvernul american de interesul ei imediat in ceea ce priveste submarinul nuclear. Acest interes era la momentul respectiv cu atat mai mare cu cat proiectul national francez de a construi un motor de submarin folosind uraniul natural si apa grea tocmai fusese abandonat din cauza nereusitelor.

Triomphant class, submarin lansator de rachete francez, cu propulsie nucleara.

Pe atunci, atmosfera relatiilor cu americanii era relaxata, si francezii chiar credeau momentan ca ar putea capata un ajutor transatlantic pentru programul lor de producere a armelor atomice. Astfel, la inceputul lui 1958, presedintele Comisiei pentru Energia Atomica a SUA (CEA), Strauss, unul din putinii lideri americani care nu credeau ca detinerea de catre Franta a bombei atomice, ar face mai dificila mentinerea influentei americane in Europa, a autorizat in secret ca o misiune franceza sa faca o vizita detaliata la terenurile de experimentare ale SUA, din Nevada. In urma acestei misiuni, care purta numele frantuzesc de cod “Aurore”, francezii au comandat in SUA o serie de aparate delicate si extrem de scumpe, multe dintre acestea aflandu-se sub embargou, necesare pentru a exploata la maximum rezultatele viitoarelor testari ale armelor nucleare frantuzesti.

Avand echipamente de ultima generatie, Franta si-a continuat eforturile pentru producerea primelor ei arme nucleare, submarinul nuclear nefiind uitat! Astfel, in februarie 1959, o misiune franceza s-a deplasat la Washingtonin acest scop. Succesul a fost insa partial…Si asta fiindca US Navy dar si multi senatori americani erau ostili oricarei afaceri de acest gen cu Franta, fiind impotriva furnizarii unui motor de submarin, a datelor tehnice cu privire la un asemenea motor sau a oricaror date cu privire la submarinul propriu-zis. Chiar amiralul Hyman G.Rickover, parintele submarinului nuclear (este vorba de Nautilus), i-a convins pe membrii Comitetului mixt ca sovieticii erau mult in urma in acest domeniu si ca era necesar ca americanii sa-si pastreze avantajul si sa evite orice risc de divulgare ca rezultat al comunicarii de informatii Frantei. Efectul asupra Frantei a fost insa cu totul altul decat cel scontat de americani, chiar daca acest lucru a insemnat o intarziere de cativa ani in dezvoltarea programului nuclear naval!

Necesitatea de a reinventa si de a realiza din nou atat de multe proiecte si programe de cercetare de mult finalizate de catre SUA, care acum refuza sa-i comunice rezultatele, a insemnat pentru Franta un efort substantial in cresterea potentialului stiintific si industrial, incurajand-o si mai mult sa mearga pe drumul independentei fata de americani. In mod inevitabil, atitudinea Frantei fata de NATO (dominat de catre SUA) a inceput sa se schimbe treptat.

Astfel, primul pas catre retragere a fost facut la o luna dupa esecul misiunii franceze de achizitionare a submarinelor nucleare americane. In martie 1959, guvernul francez a notificat Consiliului NATO decizia sa ca fortele navale franceze din Mediterana sa treaca in caz de razboi sub comanda nationala (pana atunci ele se aflau sub comanda NATO, deci implicit a SUA).

Facem o paranteza insa, pentru a vedea ca nu in acelasi mod s-au “purtat” americanii cu englezii. Anglia, in 1958 si 1959, a semnat o serie de acorduri care ii asigurau “relatia speciala” cu SUA, ca aliat nuclear cu acces la secretele si materialele militare americane (si asta, fara a intampina nicio opozitie din partea Armatei sau a Guvernului SUA). In plus, a obtinut un motor pentru primul submarin nuclear englezesc, prototipul unei serii construite ulterior de industria britanica sub licenta americana. Unul dintre acorduri prevedea livrarea de uraniu -235 american pentru armele englezesti, in schimbul plutoniului produs de reactorii britanici.

Revenind la Franta, unde cu toate ca relatia cu SUA nu mergea deloc bine, la inceputul lui mai 1959, a fost semnat si apoi aprobat de catre Congres acordul prin care SUA urmau sa furnizeze Frantei uraniu imbogatit pentru prototipul motorului de submarin. In cele din urma, Washingtonul a furnizat numai jumatate din cantitatea de uraniu-235 prevazut in acord, dar chiar si aceasta cantitate a redus cu cativa ani timpul necesar francezilor pentru elaborarea motorului.

Fidela ideii de independenta nucleara, Franta si-a creat propriul sistem de control al armamentului nuclear, diferit de cel NATO. Chiar generalul de Gaulle a spus raspicat aceasta intr-un discurs tinut la “Ecole Militaire” (Academia Militara) la 3 noiembrie 1959, declarand:”Desigur, daca va fi cazul, sistemul frantuzesc de aparare se va uni cu cele ale celorlalte tari. Aceasta sta in natura lucrurilor. Dar este indispensabil sa avem un sistem de aparare care sa fie al nostru, in asa fel incat Franta sa se poata apara prin fortele ei si in propriul ei mod”.

Insa, despre ceea ce a facut Franta in aceasta directie si despre sistemul NATO “cu incuietoare dubla”, vom vorbi in articolul urmator!

 

WW

 

Sursa: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

 

 

   

Istoria artileriei romane – aruncatoarele (I)

Standard

                     ARMELE ARMATEI ROMANE: ARUNCATOARELE (I)

   De la aparitia primei baterii de artilerie la 10 noiembrie 1843, urmata la 21 decembrie 1860 de primul regiment de artilerie, comandat de catre maiorul Tobias Gherghel si pana la 21 iulie 1862, cand la Arsenalul Armatei si Pirotehniei, infiintat cu doar cateva luni inainte (1 ianuarie 1862) a fost turnat primul proiectil de artilerie ce a fost daruit domnitorului Alexandru Ioan Cuza; drumul dezvoltarii Artileriei a fost rapid intr-o perioada relativ scurta de timp. Astfel, de la tunuri si guri de foc extrem de moderne in epoca, la proiectile de artilerie performante, de diferite tipuri, calibre si destinatii, Artileria si-a continuat in permanenta drumul de formare ca Arma, destinatie, tehnica si tehnologii specifice, raspandindu-se in toate corpurile armatei, de la Infanterie pana la Aviatie si Marina.

O categorie aparte de mijloace de foc artileristice au reprezentat-o mortierele si aruncatoarele de bombe, ce au culminat in epoca moderna, dupa anul 1960, cu lansatoarele de proiectile reactive nedirijate. Despre toate acestea vom vorbi in continuare, fiind extrem de interesant faptul ca Romania a avut o preocupare constanta in a realiza pe plan local, prin licenta sau proiecte proprii, asemenea mijloace de foc, care fara niciun dubiu, n-au fost si nu sunt inferioare, sistemelor similare straine.

Primul mortier aparut in Armata Romana a fost cele cunoscut ca “Mortier de 58 nr.2”, de fabricatie franceza ce a aparut pe frontul romanesc de la Marasesti. Acest mortier era extrem de fiabil si performant, avand lungimea tevii de 550 mm; greutatea de 401 kg; camp de tragere vertical de la 45-80 de grade; camp de tragere orizontal de 35 grade; greutatea bombelor: 16 kg cea din otel, 40 kg bomba D, 18 kg bomba LS, 35 kg bomba DLS, 20,5 kg bomba 1917, tip A; bataia in functie de bomba folosita era de 650/445/930/550/1550 m. Bombele aveau ampenaj mare, in teava introducandu-se doar ampenajul cu incarcatura de azvarlire. Armata Romana a achizitionat din Franta intre anii 1916-1917, un numar de 130 de astfel de aruncatoare, ce au fost in dotarea bateriilor de mortiere din diviziile de infanterie.

Un aspect inedit al acelor vremuri, in care industria ori cercetarea militara romaneasca erau ca si inexistente, este faptul ca in 1916, colonelul Gabriel Negrei a reusit sa construiasca integral intara, un mortier de calibrul 250 mm. Acest mortier nu era cu nimic inferior celor franceze sau germane, avand teava dispusa pe un afet cu rol de tragere de pe sol, inclusiv cu rol de deplasare, iar pe latura opusa avand fixate o osie cu doua roti. In partea din spate mortierul avea doua roti mici metalice, ce aveau rolul de a executa ochirea usoara a piesei in directie. Pentru ochirea in inaltime, mortierul dispunea de un volan cu cremaliera. Nu se stie cate asemenea mortiere au fost construite.

Din anul 1930, in procesul de modernizare al Artileriei -inclusiv in crearea unei industrii nationale cu specific militar- demarat atunci (si care din pacate a avut parte de scandaluri rasunatoare in epoca, cu “ecou” ori…”continuitate” chiar si-n zilele noastre, precum afacerea SKODA. Despre toate acestea intr-un articol special!) s-au realizat aruncatoarele de calibrul 60/81/120 mm cu munitia aferenta, astfel ca la inceputul WW II, Armata Romana avea in componenta sa 42 de plutoane de aruncatoare de 81,4 mm, 72 de plutoane de aruncatoare de 60 mm si un numar redus de aruncatoare grele de 120 mm.

  Cel mai raspandit aruncator era modelul BRANDT, calibrul 60 mm, model 1935, utilizat atat de catre batalioanele de infanterie, cat si de catre vanatorii de munte si cavaleristi. In 1942 in organigrama fiecarui regiment de infanterie apareau un numar de 27 de aruncatoare, iar la divizia de vanatori de munte 75 de aruncatoare.

Aruncatorul BRANDT era net superior celui german calibrul 50 mm, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 60,7 mm; lungimea tevii 725 mm; regimul de foc 20-25 lov/min; greutate 19,7 kg; viteza initiala 158 m/s; greutatea bombelor explozive: usoara 1,33 kg, grea 2,2 kg; bataia maxima: 100-1700 m cu bomba usoara, 100-950 m cu bomba grea. Acest aruncator a fost fabricat intarasub licenta cu munitia aferenta.

Modelul mai mare de calibrul 81 mm, a inceput sa fie fabricat sub licenta odata cu achizitionarea sa in anul 1935. BRANDT calibrul 81 mm a fost fabricat ca si fratiorul sau mai mic de 60 mm, la uzinele “Voina” din Brasov, aflandu-se in dotarea trupelor de infanterie, vanatori de munte si cavalerie. El avea urmatoarele performante: calibrul 81,4 mm; lungimea tevii 1267 mm; regimul de foc practic 15-18 lov/min; greutate 58,5 kg; camp de tragere vertical de la 45-85 grade; camp de tragere orizontal de la 8-12 grade; bataia maxima: 1000-1900 m; tragea cu bombe standard de 3,25 kg, bombe cu greutate dubla si cu bataie mica de 6,9 kg, bomba cu fum; era deservit de 5 militari.

In anul 1942 uzinele romanesti “Resita” au reusit fabricarea unui aruncator de 120 mm foarte modern si fiabil, ce a avut rezultate foarte bune la toate testele la care a fost supus. Aceste uzine capatasera experienta necesara proiectarii si realizarii unei asemenea arme grele si complexe, deoarece fabricau deja tunul antiaerian de 75 mm. La realizarea aruncatorului, specialistii romani dintre care s-au remarcat profesorul inginer Lazar Stoicescu (proiectantul si realizatorul tunului antiaerian de 75 mm, despre care vom vorbi intr-un alt articol) si general-maior Valerian Nestorescu (proiectantul unui tun fara recul, cunoscut sub numele de “Tunul Nestorescu” despre care se spune ca puteai sa pui pe afet in timpul tragerii un pahar cu apa, acesta ramanand…intact! Nu se cunosc date certe cu privire la acest tun, dar se pare ca in anul 1944 ar fi fost realizat un prototip, fara insa a intra in productia de serie.), s-au inspirat din aruncatorul de fabricatie sovietica, de captura, PM -38 (acesta era la randul sau o copie a celui francez BRANDT), dar cel romanesc era superior calitativ. Pana la sfarsitul razboiului au fost realizate putine aruncatoare de 120 mm model “Resita”, in principal datorita indeciziei si ezitarilor factorilor de decizie militari (parca ne suna cunoscut si-n ziua de astazi, nu-i asa!?), multe dintre ele fiind pierdute pe front. Cu toate acestea cele care au supravietuit, datorita fiabilitatii, performantelor ridicate si a rezistentei, au ramas in inzestrare pana in anul 1982, ceea ce spune multe despre profesionalismul si priceperea inginerilor, cercetatorilor si muncitorilor romani din acele timpuri, maziliti si deportati pe nedrept, din ura si prostie, de catre “civilizatorii rosii” si slugoi lor comunistii autohtoni, de ei creati si pusi in “slujba” poporului, dupa anul instaurarii “marii democratii populare”, 1945, avand grija insa de a lua (mai bine zis au furat fara nicio rusine) ca “despagubiri”, tot ceea ce industria romaneasca avea si crease, inclusiv mijloace tehnice si armament superioare calitativ din inventarul Armatei Romane, considerata pe nedrept ca facand parte din tabara invinsilor. Mama lor de jigodii rosii, ca ne-au dat inapoi cu cel putin 100 de ani!

Aruncatorul de 120 mm “Resita” avea urmatoarele caracteristici: calibrul 120 mm; lungimea tevii 1862 mm; latimea 1300/1360 mm; greutatea bombei 16 kg; greutatea pentru mars 480/555 kg; greutatea pentru lupta 286/285 kg; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; camp de tragere orizontal cuprins intre +45/+53 miimi; viteza initiala 272 m/s; bataia maxima 5700 m.

Aceste aruncatoare performante, dupa anul 1965, cand Romania a trecut la refacerea industriei militare distrusa dupa WW II de catre sovietici, au avut urmasi. Astfel, in anul 1977 a fost realizat aruncatorul de bombe calibrul 82 mm, ce se afla si astazi in dotare. El este destinat sprijinului cu foc al subunitatilor de infanterie, neutralizarii personalului si a mijloacelor de foc usor adapostite sau neadapostite, iluminarii terenului (cea mai moderna bomba de iluminare este cea realizata recent de catre specialistii romani la MIRSAND-Brasov, dotata cu fuzee electronica de timp produsa la AEROFINA, FET 1T, inclusiv pentru bombele de 120 mm. Bomba dispune de un programator ETF-P, aflandu-se deja in dotare) si mascarii prin fumizare a fortelor proprii. Se afla in dotarea companiilor de infanterie, vanatori de munte, parasutisti, FOS, IM, etc. Aruncatorul se gaseste montat si pe TABC-79, avand cadenta mare de tragere, de aproximativ 20 lov/min. Are urmatoarele caracteristici: calibrul 82 mm; lungimea tevii 1220 mm; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+85 de grade; camp de tragere orizontal: fara mutarea bipiedului de la +/-3 grade, cu mutarea bipiedului dela +/-360 grade; bataia minima 100 m; bataia maxima 4460 m.

Aruncator calibrul 82 mm, model 1977

Cel mai mare aruncator ce se afla astazi in dotarea Armatei Romane, desi nu este clar daca el se mai afla inca in fabricatie, este cel de 120 mm, model 1982. Acesta a inlocuit aruncatoarele “Resita” si PM-43 (sovietic), interesant fiind faptul ca poate folosi munitia ramasa, inca excedentara dupa unele surse, de la cele doua vechi aruncatoare! Aruncatorul de 120 mm, model 1982, este montat si pe MLVM si MLI (nu stim sigur daca asemenea vehicule rare in dotare, mai sunt inca operationale), avand greutate scazuta si putand fi transportat cu caruciorul, camionul DAC 665T sau samarizat (de catre VM in teren greu accesibil, fiind totodata una dintre cele mai grele arme din dotarea acestora. Pe zapada VM il deplaseaza pe sanii –akie-iar samarizat, aruncatorul+munitia formata din bombe explozive, de iluminare, incendiare si fumigene, este transportat de 6 caluti de rasa pur romaneasca Hutul, cu 6 samare). Aruncatorul de bombe are urmatoarele caracteristici: calibrul 120,1 mm; greutatea bombei 16 kg; greutatea pentru mars 480 kg; greutatea pentru lupta 280 kg; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; bataia maxima 5775 m; echipaj 6 militari.

Aruncator (mortier) calibrul 120mm, model 1982

Oficial, viitorul TBT va avea si o varianta echipata cu aruncator de 120 mm. Se intentioneaza ca aceasta sa fie complet automatizata (partea de incarcare, vizare si tragere), iar sistemul avut in vedere ar fi de fabricatie franceza (nu se stie insa cu siguranta). Posibil, daca nu probabil, sistemul sa fie asimilat intarasi adaptat actualului aruncator de 120 mm de fabricatie romaneasca, fiindca asa ar fi normal, existand capacitatea de a-l integra. Vom vedea insa ce va fi pana la urma, asteptam inca cu interes aparitia TBT nr. 1, care speram sa fie pe masura asteptarilor si dorintelor noastre, inclusiv ale militarilor nostrii.

Insa, de departe, cele mai mari aruncatoare ce s-au aflat in dotarea Armatei Romane, sunt cele de fabricatie sovietica de 160/240 mm. Aruncatorul MT-13, calibrul 160 mm, model 1943, a intrat in inzestrare in anul 1950, mai intai la Brigada 74 Artilerie Roman, si ulterior la Brigada 17 Artilerie Barlad. Nu se stie cate asemenea aruncatoare a avut armata in dotare. Insa, datorita masivitatii sale, bomba se incarca pe la culata prin bascularea lagarului cu teava catre inainte. Datorita reculului mare, aruncatorul era dotat cu amortizor de atenuare a acestuia, fiind transportat cu ajutorul ochiului de imperechere dispus la gura tevii, inlaturandu-se in timpul tragerii.

Aruncatorul MT-13 de 160 mm avea urmatoarele caracteristici: calibrul 160 mm; greutatea bombei F-852, 40,8 kg; greutatea pentru lupta 1170 kg; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; camp de tragere orizontal de 25 de grade; viteza initiala 245 m/s; bataia maxima 5150 m; bataia minima 630 m; lungimea tevii 3030 mm; regimul de foc optim era de 3 proiectile/minut.

Aruncator calibrul 160mm MT-13

Tot in anul 1950, a intrat in dotare cel mai mare aruncator pe care armata l-a avut, pana in prezent, in dotare, M-240 de calibrul 240 mm. Acest urias in adevaratul sens al cuvantului, a ramas in dotare pana in anul 1995, la Brigada 74 Artilerie Roman (divizionul de aruncatoare mixt 160 si 240 mm), Brigada 175 Artilerie Galati (12 aruncatoare) si la Brigada 17 Artilerie Barlad ce facea parte din Rezerva General Strategica. Este interesant faptul ca acest aruncator masiv se mai afla inca in dotarea unor state ca: Bulgaria, Ungaria, China, India,  Vietnam, etc, iar din anul 1975 are si o varianta autopropulsata 2S4 TULPAN (bataie extinsa la 20 km), neachizitionata insa de catre Romania. Desi era inca performant, decizia retragerii acestuia din dotare s-a datorat proiectelor LAROM si ATROM, dupa unele surse, si s-ar afla stocate si conservate.

Aruncator calibrul 240mm M-240

Datorita masivitatii sale, acest aruncator, in anii *50, era tractat de autotractoare de fabricatie sovietica AT-P/L/S, care duceau totodata 11 oameni si munitia aferenta acestuia. Dupa anul 1955, cand in inzestrare au inceput sa intre autocamioanele de fabricatie romaneasca “Carpati” si “Bucegi”, aruncatorul era deservit inclusiv de catre acestea.

Aruncatorul era un adevarat mastodont fiind greu de manevrat si amplasat. Putea fi amplasat doar pe teren sau sol tare, fiind compus din: teava cu inchizator dispusa pe un afet cu sistem de atenuare a reculului cu arc, ce proteja aparatele de ochire si evita afundarea in pamant a placii de baza (aceasta cantarea nici mai mult, nici mai putin de 685 kg!), iar ochiul de imperechere pentru tractarea cu autotractorul, detasabil in timpul tragerii, cantarea…65 kg. Un adevarat monstru, am putea spune!

Bomba aruncatorului F-864, era si ea “micuta”, cantarind 130,7 kg (34 kg reprezenta numai incarcatura de trotil) si avea o inaltime de 1,6 m. Operatia de incarcare era laborioasa si greoaie, fiind executata de catre 5 militari antrenati in acest sens. Ea decurgea in felul urmator: teava aruncatorului se rabata in pozitie orizontala cu inchizatorul deschis; bomba se aducea pe un carucior langa teava fiind ridicata cu doi clesti metalici care se fixau pe corpul acesteia, fiecare cleste fiind manuit de catre doi militari; bomba era ridicata de cei 4 militari la inaltimea umerilor si asezata pe suportul de usurare a incarcarii, dupa care era impinsa in teava de cel de-al cincelea militar. Datorita acestui procedeu complicat si greoi, un echipaj bine antrenat si… rezistent, ajungea sa traga un foc/minut. Mult sau putin nu conteaza, fiindca efectul la tinta era devastator!

Aruncatorul M-240 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 240 mm; greutatea pentru lupta 3610 kg; greutatea pentru miscare 4230 kg; lungimea tevii 5340 m; inaltimea in pozitie de mars 2120 m; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; camp de tragere orizontal de 25 de grade; bataia maxima 9700 m.

 

Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.

Sursa poze: Wikipedia

 

 

Va urma,

 

WW