Ucraina este si va fi inca ani buni un subiect sensibil, atat din punct de vedere al istoriei romanilor din est cat si din punct de vedere geopolitic. Criza economica din ultimii ani poate sta la baza unui nou cutremur geopolitic, cutremur care poate schimba fata Europei, existand si riscul exacerbarii nationalismului in formula extremismului sau al conflictelor inter-etnice. Acest scenariu poate afecta mai multe state din regiunea noastra, aruncandu-le in haos, in zona de risc aflandu-se inclusiv Romania dar mai ales Ucraina si Ungaria, care deja se confrunta cu situatii delicate.
Probabilistic vorbind, exista sanse ca Ucraina sa sufere de scenariul yugoslav in viitorul apropiat, din cauza unor interese externe creatoare de tensiuni atat dinspre Est cat si dinspre Vest dar si datorita unor tendinte centrifuge ale anumitor regiuni, cu origini etnice, religioase dar si economice. Care ar fi oare interesul geopolitic al Romaniei si care ar fi reactia cea mai adecvata, tinand cont de necesitatea de a proteja minoritatea romaneasca, in parte cetateni romani, din regiunile din apropierea granitei cu Romania?
Posibile tendinte centrifuge ale regiunilor Ucrainei
Tinand cont de aceste aspecte, exista oare sansele repetarii in viitorul apropiat a unui scenariu similar cu cel din 1918, cand anarhia din Ucraina si intreaga Rusie a determinat Basarabia si Bucovina sa se uneasca cu Tara iar Polonia sa propuna interventia simultana in Ucraina, pentru a garanta independenta ei si a ne asigura frontiera estica? Evenimentele de acum aproape 100 de ani sunt descrise in articolul domnului Florin Anghel “O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA: DUPA PRIMUL RAZBOI MONDIAL ROMANIA A REFUZAT SA OCUPE UCRAINA”:
Situatia Ucrainei si pretentiilor sale teritoriale: 1917-1918 (sursa Wikipedia)
-
- Contextul din 1918-1921
Sa incepem insa prin a ne familiariza cu contextul istoric din 1918, cel care a facilitat o serie de evenimente deschizand noi optiuni pe linia aliantei si colaborarii polono-romane. Contextul este foarte bine descris in materialul “Alianta polono-romana (1919-1921)”, material pe care l-am folosit ca sursa pentru acest articol:
Prabusirea unor intregi structuri statale, cum era cea dualista austro-ungara, si transformarea radicala a societatii si statului, cum era cazul trecerii de la Imperiul Tarist la cel bolsevic-sovietic ca rezultat al Primului Razboi Mondial, au generat un cutremur geopolitic care a transformat dramatic regiunea Balcanilor, cutremur care s-a propagat pana dincolo de raul Nipru.
Armata romana suferise pierderi importante iar o mare parte din efectivele etnici romani, care facusera parte din armata romana dar si din cea tarista sau austro-ungara, se aflau in curs de revenire in tara din lagarele de prizonieri ca urmare a armistitiului, sau angajate in stabilizarea unor guverne, cum era cazul “Legiunii romane de vanatori transilvaneni-bucovineni din Siberia” (vezi articolul “Luptătorii români din Siberia “ http://istoria.md/articol/967/Luptătorii_români_din_Siberia ) ce a luptat alaturi de fortele albe tariste sub conducerea amiralului Kolceak (si el din familie de romani stabiliti in Sankt-Petersburg), sau cel al corpului romanilor ardeleni (60.000 de militari) care, aflati in drum spre casa dinspre frontul din Italia, sub conducerea lui Iuliu Maniu au salvat de pericolul razboiului civil Viena si Praga ( “Cum am ocupat Viena si Praga” http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/cum-a-ocupat-maniu-viena-si-praga-245096.html ).
Cu toate acestea, profesionalismul, inzestrarea, experienta de lupta si motivatia ajunsesera in 1918 la una dintre cele mai inalte cote din intreaga istorie a armatei romane moderne, multumita si sprijinului material si antrenamentului oferite de Misiunea Militara Franceza sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, un om caruia Romania ii datoreaza multe si ale carui cuvinte merita amintite: „Sângele eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o, frumoasă Românie, sămânța de noi virtuți, în așa fel încât copiii tăi să fie mereu demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru, atât de des invadat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații” – mesaj cu ocazia Unirii de la 1 decembrie 1918; “ Foch, saluez ! C’est la famille. “ (Salutați, Foch ! Aceștia fac parte din familie) – cuvinte adresate de generalul Berthelot generalului Ferdinand Foch cu ocazia trecerii unui detasament romanesc in cadrul paradei militare din Paris la 11 noiembrie 1918.
Generalul Henri Mathias Berthelot (sursa aici)
- Dupa pacea de la Bucuresti, cand armata romana a fost aproape desfiintata, Statul Major roman a reusit sa mentina activi 164.000 de combatanti in Moldova in cursul anului 1918. Tinand cont de schimbarile din Germania si Austro-Ungaria, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918 in Romania s-a lansat remobilizarea armatei, abia reusindu-se incadrarea a 90.000 de militari. Romania incerca astfel sa reintre in razboi alaturi de Aliati pentru a da o sansa preconizatei Uniri. Trupele Puterilor Centrale aflate sub comanda Maresalului Mackensen au fost somate sa paraseasca ceea ce ocupasera din Romania iar Marele Cartier General Roman a ordonat trupelor sa treaca la ofensiva in Transilvania, Muntenia si Dobrogea la 29 octombrie/11 noiembrie 1918, ziua incheierii armistitiului de la Compiegne, armistitiu ce insemna sfarsitul primei conflagratii mondiale.
Armata romana, astfel re-mobilizata, a trebuit sa intervina in mai multe “zone fierbinti” pentru a stabiliza situatia din regiune in urma armistitiului, nationalismului ucrainean si revolutiei bolsevice:
- Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica intr-o provincie autonoma in cadrul unui stat federal si ulterior intentiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni. In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfintita la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimita divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob ZadiK, care la 11 noiembrie 1918 a intrat in Cernauti.
- Pocutia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja(Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor ( “1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Romana “ http://www.unstory.com/1919-ocuparea-pocutiei-de-catre-armata-romana.html ).
Pocutia, parte a Moldovei 1359_1418 (sursa aici)
Armata romana, sub comanda maresalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele romane sa ramana in Pocutia”), insa Romania nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocutia şi Lvovul. Mai multe in articolul “Totul despre romanii din Pocutia” : http://www.mdn.md/index.php?day=1405 . Despre Pocuţia, Stefan cel Mare spunea: ,,tara aceasta nu e scrisa in zapise si e ţara mea din vremuri vechi, tiindu-se de tara Moldovei, de aceea am venit la dansa ca in tara mea! Eu voi tine ce e al meu si in ruptul capului.” Se pare insa ca in decursul istoriei romanii au uitat aceasta indatorire…
Impartirea Moldovei la 1501, cu Pocutia in componenta (sursa aici)
-
- N. Maramuresului (Istoric) , unde in urma evenimentelor de pe frontul deschis de Ungaria in 1919, se atinge limita etnografica la Hust, facandu-se jonctiunea cu trupele cehoslovace iar mai la nord, cu cele polone. La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu Mare adresau guvernului un memoriu “nu numai în interesul local, ci si in interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.
Comitatului Maramuresului – Linia de demarcatie (albastru) trasata în 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace
Insa in urma inlocuirii guvernului Vaida cu Averescu, cehoslovacii profita de pretext pentru intreruperea negocierilor care ajunsesera intr-un stadiu avansat, granita finala fiind cea ceruta de Austria, lasand doar 1/3 din Maramures Romaniei iar restul fiind inglobat Cehoslovaciei.
Delimitarea Maramuresului 1919-1920, prin negocierile ceho-romane (sursa aici)
- Basarabia, unde a intervenit in 13/26 ianuarie 1918 cu diviziile de infanterie a 11-a si a 13-a precum si 2 divizii de cavalerie, la cererea Sfatului Tarii, pentru alungarea trupelor bolsevice, instaurarea ordinii si ulterior pentru sustinerea hotararii Sfatului de Unire cu Tara la 27 martie 1918.
Moldova lui Stefan cel Mare, cu Bucovina, Pocutia, alte posesiuni, dar fara Basarabia istorica (sursa aici)
- Transnistria, în primavara lui 1919, cand trupele romane au ocupat Tiraspol si alte localitati pentru a acoperi flancul francez, atunci cand acestia cedau Odessa si se retrageau spre Nistru alaturi de 3 divizii grecesti.
- Transilvania, unde a intrat pentru a sustine actul de la Alba Iulia, oprindu-se temporar pe aliniamentul muntilor Apuseni, pentru ca apoi, raspunzand atacului ungar, sa ajunga pana la Budapesta.
Harta Ardealului si Bucovinei – colonel Teodorescu 1915 (sursa aici)
Tratatul de la Trianon s-a semnat la 4 iunie 1920, abia dupa ce ungurii au fost infranti de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919 (a se vedea: Razboiul romano-ungar 1919, si Războiul româno-ungar de la 1919, de la Tisa la Budapesta– de Cristian Negrea). Insa marile puteri au refuzat cererea Romaniei de a avea granita de Vest pe Tisa, lucru cerut de Proclamatia de Unire de la Alba-Iulia si confirmat de controlul armatei romane asupra acestei regiuni in urma victoriei din 1919.
Harta razboiului romano-ungar din 1919 (sursa aici)
Pretentiile romanesti pentru granita de Vest, conforme cu Proclamatia de la Alba Iulia
- Dobrogea cu Cadrilaterul, unde armata romana a intrat pentru a prelua controlul de la bulgari in urma armistitului.
2. Parteneriatul si negocierile cu Polonia
Optiunea aliantei cu Polonia pentru a forma o zona tampon a Europei vis-a-vis de statul bolsevic s-a definit ca o optiune clara a Romaniei, in conformitate cu planul propus de Franta, in perioada imediat urmatoare primului razboi mondial, plan care avea in vedere urmatoarele:.
1. asigurarea litoralului polon la Marea Baltica;
2. asigurarea vecinatatii dintre Polonia si Romania, prin stabilirea unei frontiere comune, pe cat posibil pe aliniamentul Munkacs-Stryj;
3. rezolvarea justa a diferendelor de frontiera cu Cehoslovacia, Ucraina, Bielorusia si Lituania.
4. incheierea unei aliante strategice regionale care sa asigure controlul regiunilor amenintate de Rusia Sovietica (Volinia, Polesia, Galitia Orientala, Basarabia si Bucovina).
Desi Romania si Polonia aveau anumite interese comune, strategia si obiectivele fiecarei tari au fost insa diferite.
Polonia s-a concentrat pe initierea unui ansamblu de tratate si aliante cu Romania, Finlanda si tarile baltice (mai putin Lituania), avand in centrul viziunii planul lui Josef Pilsudski de a reface frontierele Poloniei de dinainte de 1772 si a inchega un sistem defensiv anti-rusesc, prin aliantele de mai sus dar si prin Tratatul Polono-Ucrainean din 1920, urmat de interventia armatei poloneze pana la Kiev.
Impartirea Poloniei 1772-1795 (sursa aici)
Romania a avut ca prim obiectiv izolarea de bolsevismul rus si ucrainean a statului bolsevic ungar agresor (1919) prin interventia trupelor romane in N. Maramuresului si Pocutia, precum si consolidarea flancului estic cehoslovac in retragere, urmata de infrangerea militara fara echivoc a Ungariei in scopul obtinerii cat mai degraba a recunoasterii Unirii cu Transilvania, Basarabia si Bucovina si stabilirea pe cat posibil a viitoarei granite vestice pe intregul curs al Tisei, pana la varsarea in Dunare, asa cum s-a negociat inainte de intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial.
Divizia 2 Vanatori trecand Tisa in prezenta MS Regelui Ferdinand si a MS Reginei Maria (13 August 1919) – sursa aici
Abia apoi s-a focalizat pe negocierea aliantelor si a frontierei romano-polone si romano-cehoslovace. Este demn de precizat ca in cursul luptelor ungaro-romane s-a remarcat Divizia Secuiasca, o unitate care a luptat cu hotarare dar nu a reusit sa fuga la Vest de Tisa cu restul armatei bolsevice ungare si care a fost complet incercuita si capituland in fata armatei romane.
Harta 4 August 1919 in care se poate observa ocupatia romaneasca a Budapestei (sursa Wikipedia)
In acest context, primele initiative pentru incheierea unei aliante au pornit dinspre Varsovia, generalul Tadeusz Rozwadonski, seful misiunii militare poloneze la Conferinta de pace, exprimandu-se la 26 aprilie 1919 cu privire la intelegerea cu Romania ca fiind pentru Polonia „o problema de existenta“.
Incepand cu decembrie 1919, la Londra, Comitetul National Polonez l-a contactat pe ministrul roman Mihail Boerescu, subliniind ca la viitoarele negocieri, „frontiera sud-estica a statului polonez sa fie limitrofa Romaniei“; motivand: „cele doua tari, cu relatii economice intime, isi vor asigura cu debuseu la Marea Neagra si Marea Baltica“. Pe aceleasi considerente, generalul Stanislaw Haller, seful Marelui Stat Major polonez, (la 4 martie 1920), expunea un program minimal confidential cu privire la osatura parteneriatului politico-militar dintre Polonia si Romania:
1. recunoasterea reciproca a unirii Basarabiei si Bucovinei cu Romania, respectiv a Galitiei Orientale cu Polonia;
2. „razboi conjugat cu Rusia“ in cazul agresiunii acesteia impotriva uneia dintre parti;
3. asigurarea tranzitului special pentru Polonia prin porturile Constanta, Galati si Braila.
Ion I.C Bratianu a avut contacte frecvente cu guvernele polonez si cehoslovac pentru a asigura cei 2 potentiali parteneri ca Romania era pregatita de „relatiile politice si economice din cele mai intime“ cu cele 2 state, incluzand stabilirea de frontiere comune. Premierul roman insista pentru aplicarea imediata a planului francez de jonctiune polonezo-romana pe linia Munkacs-Stryj (in Rutenia si Pocutia), ceea ce ar fi permis si o interconectare la nivelul cailor de comunicatie (de la V la E peste Carpatii Padurosi, intre N. Maramuresului si Pocutia) si o dezvoltare armonioasa si coerenta a regiunilor ce urmau sa intre in componenta Romaniei, prin pastrarea caracterului lor unitar.
Linia Munkacs-Stryij, planul francez de frontiera romano-polona, plan zadarnicit de insistenta Austriei de a se ceda Cehoslovaciei intreaga zona a Transcarpatiei
Strategia Poloniei a vizat si integrarea Lituaniei, Bielorusiei si partii de nord a Ucrainei pana la Nipru in statul polonez refacut, chiar daca etnic cea mai mare parte a acestor regiuni nu avea deloc populatie de etnie polona dar facuse parte din vechiul regat polono-lituanian. In contrast, Romania a incercat formarea unui stat ce se baza pe limitele zonei etnice dar si pe dreptul istoric. In ceea ce priveste Bielorusia, opozitia agresiva a Rusiei Sovietice precum si forta militara scazuta a Poloniei au dus la un compromis: Minsk-ul si estul au format R.S.S. Bielorusa iar Grodno si teritoriile vestice au fost alipite Poloniei, conform tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga in 18 martie 1921.
Statul polono-lituanian la 1619 (sursa aici)
Pe directia Ucrainei, Varsovia a stabilit anexarea Galitiei cu Lvov-ul si a incercat sa avanseze pretentii pana la Nipru, cautand sa implice guvernul si armata romana pe o fasie aflata intre latitudinea localitatii Stryi si Marea Neagra la sud, avand Niprul ca si granita estica.
Insa situatia din Ucraina era mult mai complexa si s-a dovedit o piatra de incercare pentru forta politica a Poloniei si armata sa: in martie 1917 s-a format la Kiev Rada Centrala, sub conducerea nationalista a lui Mihail Hrusevski, pentru ca in iulie 1917 Vladimir Vinnicenko sa formeze un guvern national, Simion Petliura fiind desemnat ministru pentru domeniul militar.
Venirea la putere a bolsevicilor in 25 octombrie/7 noiembrie 1917 precum si influenta germana au determinat proclamarea independentei R.P. Ucrainene de catre Rada de la Kiev, la 25 decembrie 1917. In paralel insa, s-au adancit diferentele de viziune intre liderii traditionalisti ai Radei, ce doreau autonomia, si grupul hatmanului Pavel Skoropadski, care cu sprijin german, dorea, in urma preluarii puterii in perioada martie-noiembrie 1918, independenta si refacerea teritoriului bazat pe mostenirea istorica a Rusiei Kievene. Toate acestea in timp ce la Harkov a fost instalat de catre Armata Rosie un “guvern sovietic ucrainean” al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene pentru ca apoi fortele rosii sa atace la sfarsit de februarie 1918 si sa ocupe Kievul. Totusi, in urma Tratatului de la Brest-Litovsk, Rusia Sovietica s-a conformat cererii Puterilor Centrale, care orchestrasera si sprijinisera revolutia rosie, si au recunoscut independenta Ucrainei, retragand trupele bolsevice de pe teritoriul ucrainean.
- O propunere interesanta si neasteptata
La scurt timp insa Puterile Centrale s-au prabusit si Austro-Ungaria a intrat intr-un proces de dezintegrare, in paralel cu retragerea trupelor germane din Ucraina. Aceasta retragere a dus la inlaturarea hatmanului Skoropadski si preluarea conducerii, la sfarsitul lui noiembrie 1918, de catre un Directorat condus de Simion Petliura, care dorea independenta Ucrainei.
Nationalistii ucraineni au incercat in mai multe randuri sa alipeasca Bucovina unor formatiuni statale ucrainene. Astfel, in noiembrie 1918, a fost proclamata o republica ucraineana cu capitala la Cotmani, in nordul Bucovinei, care urma sa fie alipita Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor romane în Bucovina. O alta incercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg, în Galitia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina. Insa si de aceasta data, interventia rapida si conjugata a armatei romane si poloneze in Pocutia in vara lui 1919 a dus la arestarea arhiducelui de catre militarii romani.
In cele din urma, Armata Rosie a relansat ofensiva impotriva Ucrainei independente iar aceasta, la 16 ianuarie 1919 a declarat razboi bolsevicilor, fiind asigurati de un sprijin consistent al aliatilor, in special francezi si chiar si polonezi. Insa, fortele rosii au ocupat Kievul la 5 februarie 1919 re-instituind R.S.S. Ucraineana iar la sfarsitul lui aprilie 1919 au ocupat si Odessa, unul dintre principalele porturi de aprovizionare pentru aliati.
Posibila varianta a frontierei nordice a Romaniei (rosu si albastru) din planul francez privind linia Munkacs-Stryj – frontiera ce putea fi continuata apoi spre est pentru administrarea Ucrainei
In acest context, Polonia s-a vazut nevoita sa reactioneze, unul dintre rezultate fiind propunerea adresata Romaniei de impartire si administrare la comun a Ucrainei.
- Cursul si finalizarea tratativelor
Ceea ce se cunoaste in legatura cu reactia partii romanesti la aceasta serie de propuneri este ca Marele Stat Major roman, generalul Averescu si Take Ionescu, au ales neutralitatea, in timp ce Regele Ferdinand si unii politicieni liberali pareau tentati sa accepte o interventie militara in sprijinul Poloniei. Insa nu a existat un raspuns oficial din partea Romaniei, tacerea fiind interpretata de Varsovia ca o acceptare si incurajare a planului sau, lucru care va genera ulterior unele surprize mai putin placute.
Este interesant de urmarit cursul acestor tratative, din 1919 pana in 1921, in functie de evolutia situatiei conflictului polono-bolsevic pe teritoriul Ucrainei.
- In vara anului 1919 apar primele tensiuni in relatiile romano-polone. Intr-o scrisoare personala din 14 iunie 1919, Roman Dmowski, liderul Comitetului National Polon si al Partidului National Democrat, ii propunea premierului Ion I.C Bratianu un set de masuri urgente pentru restabilirea relatiilor amicale. Cu toate acestea, iritarea Varsoviei a crescut, iar la inceputul lunii august, ministrul polonez de externe a cerut, intr-o maniera putin amicala, retragerea militara romaneasca imediata din Pocutia, partea romana conformandu-se si acceptand cedarea respectivului teritoriu catre Polonia.
- La scurt timp dupa acest episod, Polonia s-a confruntat cu o lipsa de alimente fara precedent, premierul Paderewski cerand ajutor la Bucuresti: „Ne gasim intr-o situatie critica. Aprovizionarea noastra cu griu este insuficienta. Voi puteti sa ne procurati, noi platim orice pret.“
- La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romani prima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.
- la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica. Insa raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.
Situatia Poloniei decembrie 1919 (sursa aici)
- In octombrie 1919, Romania transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa Romaniei de abandon al “politicii rasaritene comune”. De asemenea, Polonia a atras atentia Romaniei ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei aliante “de neclintit” intre cele 2 tari, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reactia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”
- Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica constituirea unui Protectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.
- In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti din mai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.
Situatia frontului polono-bolsevic iunie 1920 (sursa aici)
- Infrangerile armatei poloneze in centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si replierea in fata Varsoviei in august 1920 au amanat discutiile pentru incheierea unui tratat.
Situatia frontului polono-bolsevic august 1920 (sursa aici)
Din pacate, faza finala (ianuarie-februarie 1921) a negocierilor nu s-a pastrat in arhivele romanesti, dar se cunoaste ca generalul Stanislaw Haller, seful Marelui Stat Major Polonez, a avut misiunea de a stabili la Bucuresti, in decembrie 1920, bazele proiectului de alianta, proiect ce va fi clarificat, conform comunicatului premierului Averescu prin legatia de la Varsovia, la sfarsit de ianuarie 1921. Acestea duc la semnarea la Bucuresti in 3 martie 1921, de catre Take Ionescu si Eustachy Sapieha, a Conventiei de Alianta Defensiva dintre Romania si Polonia, care continea ca si prim articol ajutor militar reciproc si imediat in cazul unui atac sovietic neprovocat, iar in articolul al 2-lea consultarea reciproca Bucuresti-Varsovia in probleme de politica externa. Existau si protocoale secrete:
a. detalierea termenului de frontiera rasariteana existenta;
b. acordul era secret cel putin pina la ratificarea tratatului de la Riga;
c. Romania se obliga sa sprijine diplomatic Polonia pentru obtinerea recunoasterii Galitiei ca parte a Poloniei. Cele doua state se angajau sa negocieze eventuala modificare a frontierei comune cu scopul de a facilita legaturile de cale ferata dintre Bucovina si Maramures.
In faza sa finala, tratatul bilateral asigura sustinerea unui interes comun la celor 2 state fata de vecinul sovietic, Polonia avand initiativa in negocierile diplomatice cu Uniunea Sovietica dar si cu statele baltice, printre care si incheierea protocolului Litvinov din 1929, pana in 1932, la incheierea tratatului de vecinatate si neagresiune cu URSS. In acelasi timp, Polonia avea acces la tranzitul spre Dunare si Marea Neagra in cazul unui blocaj al celorlalti vecini, acces care s-a dovedit nepretuit in timpul agresiunii ruso-germane din 1939.
Polonia in 1922 si granita interbelica cu Romania (sursa aici)
Partea romaneasca obtinea succese: Mica Intelegere, recunoasterea internationala a noilor frontiere, dobandea un avantaj sensibil fata de Ungaria si obtinea o cale scurta de transport a marfurilor sale catre Germania, partener major al economiei romanesti interbelice. Asa cum Polonia se obliga sa sprijine Romania pe directia Ungariei, Romania se angaja alaturi de Polonia in fata Germaniei, ambele tari contand pe o diminuare a rolului Cehoslavaciei si facand bloc comun in fata pericolului reprezentat de Uniunea Sovietica, in perspectiva unui eventual sprijin consistent al aliatilor vestici franco-britanici dar si celui al Turciei (in cazul Romaniei).
- Contextul geopolitic actual si provocarile sale
In prezent, aparitia unei situatii similare cu cea de acum aproape 100 de ani, de instabilitate interna a Ucrainei pe fondul unor tensiuni Est-Vest dar si cu substrat etnic si religios, pare mult mai probabila decat un razboi pe scara larga intre Romania si Ucraina sau implicand si Transnistria, care ar atrage cu siguranta Polonia si alte state in conflict. Liderii ucraineni sunt constienti de acest pericol al scenariului yugoslav si incearca sa castige stabilitate printr-o pendulatie permanenta intre est si vest pentru a multumi, pe rand, ambele curente centrifuge principale.
Harta speculativa cu privire la dezintegrarea a Ucrainei
De asemenea, la 15 ani de la ratificarea tratatului de frontiera cu Romania, nu s-au straduit sa acorde drepturi minoritatilor, in special cea rusa si romana, pentru ca prin asimilare sa scada ponderea celor 2 comunitati pe plan politic. Si politica pare sa continue, fiind considerata de multi mai rea decat cea din perioada sovietica. Exista doar promisiunile lui Yanukovich si ale Partidului Regiunilor, ca minoritatile vor primi mai multe drepturi, inclusiv folosirea limbii materne ca limba regionala, insa lucrurile se misca in continuare foarte incet.
Harta federalizarii Ucrainei (sursa Adevarul – “Ucraina se rupe în cinci bucăţi”)
In cazul unui scenariu similar cu cel din Yugoslavia, probabil ca initial autoritatile centrale ucrainene vor incerca sa se descurce prin forte proprii, insa situatia din estul ucrainean dar si cea din Crimeea ar putea, prin agravare, sa absoarba si sa paralizeze majoritatea capacitatii de reactie a fortelor ucrainene. In acelasi timp, zona Transnistriei ar putea constitui o veritabila amenintare pentru raionul Odessa, alaturi de zonele de instabilitate din raionul Zakarpatia (N. Maramuresului istoric), unde exista o puternica comunitate „rusina”, si zona Lvov-ului, unde nationalismul pro-european, mai ales german, si apropierea pronuntata de vestul Europei fac nota discordanta fata de restul Ucrainei.
Harti ale minoritatii ruse in Ucraina (sursa Wikipedia si www.stratfor.com )
Cu toate aceste focare de conflict, situatia ar putea rapid deveni disperata, iar Romania si Polonia ar putea fi rugate sa intervina, poate chiar la cererea Kievului (scenariu mai putin probabil) sau cu mandat ONU/UE/NATO dar si in acord cu strategia nationala de aparare, pentru a indeparta conflictul de granitele sale, pentru a proteja minoritatile romaneasca si poloneza din Ucraina si pentru a se asigura ca Ucraina nu va disparea cu totul, ca stat independent. Si de ce nu, poate pentru a avea sansa ulterioara a negocierii pasnice bilaterale a unor frontiere cat mai apropiate de cele de dinainte de 1940, care sa inglobeze majoritatea populatiei romanesti de la Est si Nord de Romania, acompaniate de schimburi de populatie de genul celui facut cu Bulgaria pentru Cadrilater, la initiativa Romaniei.
Harta minoritatii romane in Ucraina (sursa Wikipedia)
Dincolo de aspectul etnic si istoric, trebuie reamintit ca Nistrul si mai ales linia Carpatilor, plecand din Vrancea si urcand spre nord, in regiunea Carpatilor Padurosi, constituie o linie defensiva naturala usor de mentinut impotriva oricarei agresiuni dinspre Est. Pe un plan asemanator s-a bazat defensiva din 1944 a fortelor germano-romane in fata Frontului Ucrainean. O Ucraina agresiva si instabila, prin controlul asupra Carpatilor de Nord, al liniei Nistrului si al Ucrainei Subcarpatice, poate propaga aceasta instabilitate in inima Europei Centrale si a Comunitatii Europene. De aceea Ucraina trebuie sa se bucure de o atentie speciala din partea celor responsabili cu programul de vecinatate apropiata a NATO si Uniunii Europene, pe langa initiativele Poloniei si Romaniei, iar specificul acestei tari sa fie foarte bine inteles de catre factorii decizionali de la Bruxelles.
Harta vorbitorilor nativi de ucraineana (sursa Wikipedia)
Pe de alta parte, ar trebui sa ne intrebam daca va fi armata romana capabila sa faca fata unor forte motivate sa lupte si echipate prin transferul armamentului catre noile regiuni independente, pentru a indeparta pericolul unor epurari etnice indreptate impotriva etniei romane, cum poate fi cazul in timpul unor astfel de conflicte.
Cu mai putin de 300 de tancuri active din care doar 100 sunt relativ capabile si moderne, cu doar 15-20 de avioane de lupta active, o flota invechita si cu o baza de recrutare si mobilizare tot mai reduse datorita dezastrului demografic, ar putea fortele romane sa se ridice macar la efectivele apte de lupta din 1918-1921? Adica in decurs de cateva zile, sa creasca de la 90.000 la 4-500.000 de oameni, prin mobilizare?
La intrarea in Primul Razboi Mondial, Romania, cu o populatie de 7,5 mil. locuitori, mobilizase 850.000 de militari, din care doar pe frontul din Ardeal erau 362.000. Armata capabila de operatiuni, inzestrata intre 1914-1916 cu alocarea a 16% din buget, cuprindea 378 de batalioane de infanterie, 299 baterii de artilerie, 104 escadroane de cavalerie deservita de 281.240 de cai ( vezi articolul d-lui Vladimir Rosulescu – ROMANIA – PRIMUL RĂZBOI MONDIAL – PREGĂTIREA ARMATEI ). Cu tot cu rezervele mobilizabile, adica totalitatea populatiei barbatesti intre 18 si 45 de ani, armata romana avea la dispozitie aproape 1.100.000 de oameni, adica 15% din totalul populatiei. Pentru comparatie, in 1941 armata romana mobilizase 1.170.000 de militari, adica 8.5% din populatia tarii de 13 milioane de locuitori. Aplicand un procentaj de 8% la populatia de 19 milioane a Romaniei de astazi, ar rezulta 1,5 milioane de cetateni mobilizabili, ceea ce este departe de capacitatea actuala de mobilizare a doar celor 100.000 de rezervisti, tinand cont de regulile si viteza de desfasurare ale razboiului modern timpul disponibil pentru mobilizare fiind de doar 1-2 zile, fara a-i putea pregati de lupta prin instructie. O armata formata din 80% profesionisti si 20% recruti voluntari, similar cu modelul Bundeswehr, ar putea raspund in timpe nevoilor de mobilizare rapida a aproape 500.000 de militari.
Este evidenta si necesitatea pregatirii unor forte specializate in conflicte urbane si de gherila, inzestrate cu mijloace specifice, inclusiv arme specializate si vehicule rezistente la dispozitive explozive improvizate.
Pentru a incheia tabloul, ar fi nevoie si de o capacitate de transport semnificativa, inclusiv aeriana, pentru a asigura sprijin logistic al armatei dar si ajutoare umanitare si asta inseamna zeci de elicoptere de transport si aerobuze disponibile.
Foarte probabil, directiile de actiune in cazul unei astfel de interventii s-ar situa de-a lungul intregii frontiere romano-ucraineane si chiar de-a lungul celei moldo-ucrainene, dar ar trebui sa ramana si suficiente efective in teritoriul actual al Romaniei, pentru a preveni crearea unor diversiuni menite sa destabilizeze situatia interna a Romaniei si sa deturneze suficiente mijloace, care ar da astfel timp factiunilor secesioniste sa isi intareasca controlul si pregatirea de lupta in respectivele regiuni din Ucraina. Un scenariu mai plauzibil ar fi ca imediat dupa interventia polono-romana, locul acestor armate sa fie luat de un corp international, sub mandat ONU, care sa intareasca sentimentul de siguranta si protectie si nu de forta de ocupatie. Chiar
Cert este ca un razboi in sensul clasic, desi nu total improbabil in contextul deselor tensiuni diplomatice romano-ucrainene, nu poate rezolva o situatie de unul singur, trebuind evitat pe cat posibil datorita costului sau in vieti si prostului obicei ca rezultatul sau este adesea surprinzator. Istoria a demonstrat ca abilitatea diplomatica si de negociere, cu o corecta punere in balanta a atuurilor, vor prevala in fata oricarui rezultat de conflict armat, generand in acelasi timp o stabilitate pe termen mult mai lung a rezultatului negociat. In plus, in actuala situatie economica deosebit de grea dar si in contextul dezastrului demografic cu care ambele tari se confrunta, un razboi ar avea consecinte catastrofale pentru ambele parti, indiferent de invingator.
De aceea, in contextul viitoarei re-Uniri a Republicii Moldova cu Romania, cred ca o repunere pe agenda in urmatorii ani a Tratatul din 17 iunie 2003 intre Romania si Ucraina privind regimul frontierei de stat romano-ucrainene, printr-o discutie sincera, sistematica si negocieri bilaterale, respectand normele dreptului international, este de dorit pastrarii unor relatii tensionate si conflictuale, pline de resentimente. Si un lucru important este ca noul acord de frontiera sa fie votat atat de parlamentele celor 2 tari dar si, pe cat posibil, validat printr-un referendum, pentru ca legitimitatea sa sa fie de necontestat.
Astfel, situatia conflictuala ar putea fi detensionata pe termen lung, minoritatea romaneasca s-ar putea regasi in mare parte in interiorul frontierelor Romaniei reunificate iar cei ramasi in afara lor ar beneficia de drepturi extinse prin reciprocitate si ar exista un impuls important pentru clarificarea situatiei din Transnistria. Totodata s-ar putea crea un parteneriat sincer intre Romania, Ucraina si Polonia, spre deosebire de cel formal si punctat de neincredere de astazi, deoarece pentru ca zona Marii Negre sa devina o zona de colaborare este important sa existe o Ucraina independenta, detensionata si nesantajabila, care sa-si aleaga singura viitorul in Europa. O astfel de Ucraina ar fi in beneficiul intregii regiuni, inclusiv al Romaniei, care ar avea acces mai facil la zona Caucazului, principalii beneficiari fiind partenerii comuni ai celor trei tari, cum este Georgia spre exemplu.
Doamne ajuta! Marius Zgureanu
RomaniaMilitary 
