Arhive pe etichete: istoria servicilor secrete romanesti

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (11)

Standard

   Ramas singur in fata furtunii, fiind inconjurat de tradatori si afland prin iscoadele sale ca la 1 iulie 1538, Soliman Magnificul a parasit Istanbulul cu o mare armata indreptandu-se spre Adrianopol, de unde la 19 iulie 1538 a trimis porunca beilor din Silistra, Nicopole si Vidin, sa construiasca un pod la Isaccea, Petru Rares a luat primele masuri impuse de situatie. Si-a adapostit familia in cetatea Ciceu din Transilvania, adoptand tactica de lupta autohtona, dand ordin “sa se faca pustiul” in calea invadatorilor. Petru Ungurul si Ivanco au fost trimisi in calea lui Soliman Magnificul cu pretextul de a-i cere iertare si cu misiunea secreta de a culege informatii referitoare la taria fortelor care veneau spre Moldova. Cele doua iscoade au intampinat pe sultan in tabara de la Duna Binari (Fantana cu roata) de langa Provadia, la 8 august 1538. Dup ace a ascultat solia lui Petru Rares, siretul Soliman, folosind acelasi procedeu in scopul de a obtine informatii din tabara moldovenilor (in razboiul nevazut, invinge intotdeauna cel mai inteligent), i-a trimis prin Sinan Celebi, intendentul orasului Caffa (acesta era de origine roman), urmatoarea scrisoare al carei continut il reproducem (este mentionata de catre cronicarul turc, Mustafa Gelalzade): “Deoarece purtarea ta a fost ca a unui rasculat si om rau, am pornit cu razboi impotriva Moldovei. Am sa te fac sa te caiesti si am sa te silesc sa-mi dai cuvantul ca nu vei mai face asemenea fapte dusmanoase si vei veni la pragul tronului meu, inchinandu-te si sarutand pamantul din fata mea. Poate ca primind aceste conditii vei gasi miluire la mine si te voi ierta”. Insotit de “solii” moldoveni, Sinan Celebi a mers la Iasi, unde a inmanat lui Petru Rares scrisoarea trimisa de sultan.

Luand cunostinta de conditiile ce i se puneau, Petru Rares le-a prezentat capitanilor ostirii sale, carora le-a cerut sfatul. Hatmanul Mihu, comandantul general al ostirii, a fost de parere ca “ceea ce trebuie sa facem de indata este sa ne inchinam cu umilinta, plecand fata noastra supusa la Poarta fericirii sis a ne oferim slujba pentru fericirea tarii noastre, a avutiei si familiilor noastre, pentru ca in fata sultanului, ca si altadata, sa devenim fericiti, noi si tara noastra, cu avutiile si familiile noastre. Nu se poate spera vreun ajutor din partea ostirii noastre, a supusilor provinciei si nici din partea tarii, deoarece norocul si-a intors fata de la noi”. Dupa ce si-au spus cuvantul si alti boieri, Petru Rares le-a vorbit astfel: “Ceea ce ganditi voi este o parere gresita si o iluzie desarta. Norocul este un dar dumnezeiesc. Marirea avutiei si cresterea ostii nu se fac prin nepasare. In clipa de fata, scotand afara din maneci mainile voastre curajoase, sa le folositi in asa fel, incat sa se mire chiar si zeul Marte (este vorba despre Ares, zeul grec al razboiului in antichitate), manuitorul de sabii, si de lupta noastra vitejeasca sa ia pilda vantul si focul trecator”.

In scopul de a castiga timp, Petru Rares a trimis lui Soliman Magnificul un raspuns evaziv. Dar, din pacate, Petru Rares inca nu aflase proportiile tradarii de la curtea sa, iar Sinan Celebi, prin boierii tradatori, aflase in detaliu discutiile “secrete” purtate de domnul Moldovei cu capeteniile ostirii sale. Se pare ca Soliman Magnificul avea la curtea lui Petru Rares un agent de seama, in persoana Hatmanului Mihu –comandantul ostirii moldovene (cu un agent de asemenea valoare, ceilalti tradatori puteau foarte bine sa nici nu existe, deznodamantul pentru moldoveni si implicit, Petru Rares, ar fi fost acelasi!). Acest aspect este confirmat, contrar tuturor uzantelor, chiar de catre Nasuh Matrakci, cronicarul personal al lui Soliman Magnificul, in “Cronica cuceririi Moldovei”…

La 18 august 1538, la Isaccea, Sinan Celebi transmitea sultanului Soliman, odata cu raspunsul lui Petru Rares, si informatii detaliate cu privire la pozitia majoritatii marilor boieri si capitani ai armatei moldovene, precum si in legatura cu marimea, organizarea si forta acesteia.

Nestiind inca ca planul sau era prea bine cunoscut turcilor, Petru Rares aplica tactica “parjolirii”, oastea Moldovei fiind retrasa in locuri dinainte stabilite in nordul tarii, unde urmau sa se desfasoare luptele cu turcii.

Executand ordinele lui Petru Rares cu o prefacuta constinciozitate, Hatmanul Mihu si ceilalti tradatori se bucurau in continuare de increderea domnitorului. Hatmanul Mihu, cel mai probabil in urma ordinelor primate de la sultan, il dezinforma pe Petru Rares, spunandu-i ca ostile lui Soliman sunt la Bacau si la Piatra-Neamt, cand in realitate ajunsesera langa Suceava.

Intr-un tarziu, agentii lui Petru Rares, sustinuti de boierii ramasi fideli domnului, dintre acestia remarcandu-se cel cu numele de Huru, au aflat complotul si tradarea din spatele acestuia, informandu-l.

Vazandu-se tradat intr-un mod atat de perfid si neavand timpul necesar inlocuirii comandantilor tradatori, in frunte cu Mihu, la 14 septembrie 1538, Petru Rares, “cu fata udata de lacrimi”, a fugit singur pe ascuns intr-o directie necunoscuta, cu sprijinul boierilor credinciosi.

Tradatorii s-au inchinat in fata lui Soliman, care a asezat in scaunul domnesc de la Suceava pe Stefan, poreclit ulterior Lacusta (este cunoscut si ca Stefan al V-lea, fiind nepot al lui Stefan cel Mare –fiind copilul fiului sau cel mare, Alexandru. A domnit in Moldova intre anii 1538-1540). Insa, calvarul lui Petru Rares nu avea sa se sfarseasca aici, fiindca sultanul a poruncit tatarilor sa prinda pe fugarul domn si sa-l aduca viu sau mort, instituind un mare premiu pe capul acestuia.

Conform cronicarului Ion Neculce, printre cei tentati sa obtina substantialul premiu a fost si un popa, care, observand pe fostul domn, a pornit in urmarirea lui. Descriind scena, cronicarul Ion Neculce arata ca: “Petru-voda Rares, fugind prin targ pan Piatra si gonindu-l prietenii, l-au fost agiungand un popa. Si au tras Petru-voda inapoi in popa cu arcul si l-au lovit cu sageata in oblancul seii si i-au zis: intoarce-te, popo inapoi, nu-ti lasa liturghia nesfarsita”. Este insa foarte probabil ca aceasta sa fie doar o relatare romantata a povestii lui Petru Rares, fiindca cronicarul Neculce a trait mult dupa data petrecerii acestor evenimente, el nascandu-se cel mai probabil in anul 1672, deci, prin urmare, descrierea trebuie tratata ca atare.

Intr-un final, la Suceava, prin iscusinta spionilor turci, ajutati fiind si de boierii tradatori, a fost descoperit locul unde era ingropata comoara lui Petru Rares. Dupa relatarile cronicarului turc, Ibrahim Pecevi, tezaurul era compus din “argint si aur de diferite feluri si cruci impodobite si mestesugit lucrate, suliti, sabii si cruciulite batute in aur, evanghelii impodobite cu aur, marfuri de toate felurile, obiecte scumpe, precum si postavuri. Aceste obiecte depaseau orice inchipuire si socoteala. Toate au fost retinute pentru tezaurul imparatesc”.

In acest timp, Petru Rares intrase in muntii Neamtului pentru a trece in Transilvania. Alegerea acestei zone a fost facuta in scopul inducerii in eroare a turcilor si a dregatorilor tradatori, care, banuind ca va merge spre cetatea Ciceului prin trecatorile Carpatilor de nord, instalasera aici posturi de paza cu misiunea de a-l prinde. Sa fi avut Petru Rares informatii in acest sens, cu toate ca ramasese singur, boierii credinciosi luand in cea mai mare parte, drumul pribegiei? Sa fi fost el bine sfatuit de boierii credinciosi, cu deosebire de cel cu numele Huru, care a disparut misterios aparand la momentul oportun, asa cum vom vedea in cursul acestui capitol? Posibil, cert este ca, pentru mai multa siguranta, in muntii Neamtului, Petru Rares a evitat trecatorile circulate, preferand stramtorile, pe care, neputand sa le strabata calare, a parasit calul si a pornit pe jos. Timp de sase zile, singur, fara calauza si fara mancare, a strabatut muntii pana a ajuns la un rau. Mergand pe malul raului in jos a intalnit niste pescari, carora, dup ace le-a spus cine este si in ce situatie se gaseste, le-a dat 70 de galbeni si le-a promis ca va avea grija de ei daca il vor ajuta sa treaca fraudulos frontiera in Transilvania. Pescarii au acceptat oferta si, dup ace l-au ospatat cu paine si cu peste fript, “l-au imbracat in haine proaste de ale lor si cu comanac in cap”. Astfel travestit, a reusit sa insele vigilenta ostasilor care asigurau paza frontierei ce despartea Transilvania de Moldova si sa patrunda pe pamantul Transilvaniei, unde a fost dus de pescari la casa unui boier secui cu care domnitorul pribeag se gasea in relatii de prietenie. La locuinta acestui boier, povesteste cronicarul Grigore Ureche (interesant este faptul ca si acesta s-a nascut mult dupa desfasurarea acestor evenimente, posibil in 1590, deci, totul ar putea fi interpretabil), a fost gasit de catre unul dintre credinciosii sai supusi care luase si el drumul pribegiei.

Dupa ce i s-a pus la dispozitie o trasura cu sase cai si o escorta formata din 12 oameni, alesi pe spranceana, de nimeni altul decat…Huru, domnitorul a mers la Ciceu, calatorind mai mult noaptea si pe trasee laturalnice, fiind informat ca “strajile de margine au aflat ca a trecut pe sub nasul lor”.

In ziua de 28 septembrie 1538, “in rasaritul soarelui”, a intrat in cetatea Ciceu, ale carei porti au fost inchise. Aici, din pacate, iscoadele lui Stefan Lacusta, care sosisera mai inainte, au reusit sa afle cine este misteriosul personaj sosit, determinandu-i pe Parcalabul Simeon si Vladica Anastase (administratorii cetatii), “sa prinza pe Petru-voda si sa-l ucida si capul lui sa-l trimita lui Stefan-voda”.    De data aceasta insa, oamenii lui Petru Rares n-au stat degeaba, reusind sa afle informatii pretioase cu privire la planul urzit, comunicandu-l din timp domnului, care, “prin viclesug”, a scos din cetate pe toti cei ce complotau impotriva lui.

Cu toate acestea, cetatea a suportat un asediu care a durat mai mult de patru luni, din partea voievodului Ardealului, Ioan Zapolya, ce dorea anexarea ei. Insa, Petru Rares, afland prin iscoadele sale ca regele Ungariei a hotarat uciderea tuturor celor din interior daca cetatea va fi dobandita prin lupta, si foarte probabil, aflat la capatul puterii de rezistenta, a predat-o, obtinand de la Ioan Zapolya dreptul de a locui acolo impreuna cu familia sa, doamna Elena Ecaterina –Brancovici si copiii sai, Ilias, Stefan si Roxanda (posibil Ruxandra). Ulterior, dupa cucerirea cetatii Buda pe data de 29 august 1541 de catre Soliman Magnificul, ce devine astfel capitala tuturor raialelor turcesti din Ungaria (la doar 15 ani dupa Mohacs, turcii au pus stapanire pe capitala Ungariei), Petru Rares isi manifesta intentia de a recuceri Cetatea Ciceului. Insa, regina Isabela a Ungariei, nedorind ca aceasta sa intre din nou sub stapanirea moldovenilor, ordona sa fie distrusa. Va urma…

 

 WW

 

 

 

 

 

 

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (10)

Standard

  De aceea, in convorbirea pe care a avut-o in septembrie 1533 la Suceava, cu Nicolae Iskrzski, Petru Rares, facand aluzie la legaturile lui Sigismund I cu Aloisio Gritti, afirma: “Iar acela in care maria-sa regele are nadejde nu ma va impiedica in aceasta, pentru ca eu voi sti cu ce si cum sa-i umplu gura, si eu nu voi renunta chiar de ar fi sa se pravaleasca lumea toata asupra mea”. Prilejul de a astupa gura lui Aloisio Gritti n-a intarziat, deoarece la 1 iunie 1534 aventurierul a pornit din nou spre Dunare cu legenda ca este trimis de padisah “sa randuiasca o pricina de granita cu Ferdinand de Habsburg”.

Fiind informat ca Aloisio Gritti este insotit de 3000 de ieniceri, ceea ce parea cam mult pentru o misiune pacificatoare, Petru Rares a trimis “solii”, care, impreuna cu dregatorii lui Vlad Vintila, domnul Tarii Romanesti, au intampinat pe trimisul padisahului langa Targoviste cu multe si scumpe daruri. In acelasi timp, solii secrete au pornit din Suceava spre Ferdinand de Habsburg cu misiunea de a se informa daca apusenii intentioneaza sa porneasca razboi contra turcilor, si spre Moscova pentru a determina pe Ivan al IV-lea cel Groaznic sa intervina pe langa regele Sigismund I al Poloniei, in vederea zadarnicirii scopului urmarit de Aloisio Gritti.

De la Targoviste, Aloisio Gritti a trecut in Transilvania pe la Bran. In apropiere de Brasov a fost intampinat de logofatul Toader Bubuiog, care i s-a alaturat cu un corp de oaste moldoveneasca. Sub masca fidelitatii, “calul troian” al lui Petru Rares (fiindca, logofatul Toader asta si era –un om de “taina” al domnitorului) a patruns in tabara “reprezentantului sultanului pentru Ungaria” (Ungaria, dupa batalia pierduta de la Mohacs din 1526, era sub dominatie otomana), care la inceputul lunii august 1534 a intrat in Brasov. Sa fi fost aceasta o operatiune pusa la cale de catre Petru Rares si oamenii sai, pentru anihilarea lui Aloisio Gritti? Cu siguranta, DA!

Pentru a-si impune autoritatea asupra intregii tari, Aloisio Gritti, folosind pretextul ca Emeric Czibak, episcopul de Oradea si voievodul Transilvaniei, urmaresc sa rascoale poporul impotriva sa, a organizat asasinarea prezumtivului instigator de mase. Contrar asteptarilor, asasinatul n-a fost de natura sa intimideze, ci sa rascoale pe sasii, secuii si romanii din Transilvania. In scurt timp, Stefan Mailat, comandantul ostilor transilvanene, care asistase la scena prezentarii capului lui Emeric Czibak si care fugise noaptea impreuna cu altii din tabara lui Aloisio Gritti, a reusit sa stranga o oaste de peste 40000 de calareti si pedestri –mare parte, formata din sasi, secui si romani revoltati.

Afland despre aceasta de la spionii sai si intuind primejdia, Aloisio Gritti a trimis oameni la beiul Nicopolului spre a-i cere sa vina cu oaste in ajutor, iar la 21 iulie 1534 a parasit Brasovul si s-a indreptat in mare graba spre Medias, unde a si ajuns pe data de 27 iulie. Beiul de Nicopole, n-a putut sa-I vina in ajutor, deoarece prima masura luata de Stefan Mailat a fost aceea de a inchide trecatorile spre Tara Romaneasca.

Apreciind ca in camp deschis nu poate opune rezistenta fortelor care se apropiau, la 14 august 1534, Aloisio Gritti s-a inchis in cetate cu cei trei mii de ieniceri, sperand sa fie sprijinit si de locuitorii Mediasului pana la sosirea beiului de Nicopole, caruia ii ceruse ajutor armat.

Manifestand in continuare o falsa afectiune fata de aventurier, Toader Bubuiog cu ostenii lui au ocupat pozitii de lupta in afara zidurilor cetatii ca sa poata intretine legaturi secrete cu armata lui Stefan Mailat. Fiind informat zilnic cu privire la desfasurarea evenimentelor din Transilvania, Petru Rares a trimis la Medias pe vornicul Huru (alt om de “taina” al domnitorului) cu inca 12000 de oameni, printre care si calareti, care s-au alaturat corpului de oaste a lui Toader Bubuiog.

Aloisio Gritti s-a bucurat cand a vazut cum ii sporesc fortele, dar mai tarziu bucuria i s-a transformat in intristare si deznadejde, fiindca la sosirea ostilor lui Stefan Mailat, moldovenii s-au alaturat acestora, asediind impreuna cetatea. Dupa cateva zile de asediu, locuitorii Mediasului, pentru a evita distrugerea orasului, au ridicat steaguri albe deasupra zidurilor si au deschis portile cetatii.

Dandu-si seama ca nu poate face fata situatiei, Aloisio Gritti s-a predate impreuna cu cei doi fii ai sai vornicului Huru si logofatului Toader Bubuiog, carora le-a promis 100000 de galbeni, daca le vor cruta viata. Comandantii ostilor moldovene nu s-au lasat mituiti, ci l-au predat lui Stefan Mailat, care a ordonat sa fie decapitat.

In ziua de 28 septembrie 1534, un carutas, care s-a oferit sa faca pe calaul, a pus urmatoarea conditie: “Tai capul astui boier mare daca-mi dati cizmele lui”. Conditia fiind acceptata, “calaul” a taiat rapid capul lui Aloisio Gritti si i-a tras cizmele din picioare. Gasind in buzunarul lor doua pungi pline cu pietre scumpe, “le vandu lui Nicolae Pataki pentru 38 de galbeni unguresti si un cal”. Cei doi fii ai lui Gritti fiind dusi la Suceava, unul a fost ucis de calau, iar celalat inecat.

Ajuns voievod al Transilvaniei, Stefan Mailat a tradat pe domnul Moldovei, trecand de partea lui Ioan Zapolya, care manifesta aceeasi fidelitate fata de sultan ca si in trecut. In aceasta situatie, domnului Moldovei nu-i ramanea altceva de facut decat sa-si indrepte toate sperantele catre Carol al V-lea si catre fratele acestuia, Ferdinand de Habsburg, pentru a obtine ajutor contra turcilor. Pe de alta parte, Ioan Zapolya solicita sprijinul lui Petru Rares contra lui Ferdinand de Habsburg. Inainte de a primi raspunsul, oamenii sai, prinzand un sol al lui Petru Rares (domnitorul n-a stiut, dar printre oamenii sai erau si tradatori, iar cand a aflat era deja prea tarziu), i-au confiscat scrisoarea prin care erau prezentate lui Ferdinand de Habsburg conditiile crearii unei aliante antiotomane. In scopul dovedirii loialitatii fata de Poarta, Ioan Zapolya a trimis aceasta scrisoare sultanului Soliman Magnificul, care a fost si mai mult cuprins de furie. A fost o crunta lovitura pentru Petru Rares, care, din pacate, n-a sesizat la timp tradatorii din jurul sau!

Atitudinea ostila a lui Zapolya, raportata la faptul ca ulterior el insusi a incheiat la Oradea un secret antiotoman cu Ferdinand de Habsburg, care la randul sau n-a acordat nici un fel de sprijin lui Petru Rares in actiunea de organizare a unui front impotriva turcilor in Moldova, evidentiaza in mod clar, caracterul iluzoriu al formarii unei aliante crestine capabile sa resolve sarcina istorica preconizata de catre domnul Moldovei.

La imprejurarile vitrege s-a adaugat si faptul ca parte dintre marii sai dregatori, in frunte cu Mihu hatmanul erau tradatori. Referitor la relatiile secrete pe care seful armatei moldovene le intretinea in acea perioada cu turcii, a scris chiar si cronicarul Macarie in cronica sa despre Moldova, de la moartea lui Stefan cel Mare pana la domnia lui Petru Rares, citez: “Deci in acest an un oarecare Mihul in dregatorie inalta, de neam arbanas (era de origine albanez), om inselator care, cum se spune, indemna si razvratea pe toti aratand ca pastreaza catre domn dragoste din inima, in taina insa pregatea tradare si tesea sfaturi pline de clevetiri. Si s-a intovarasit cu cei care voiau sa-si insuseasca averi ale altora si ale lor sa se inmulteasca cu mijloace nedrepte (din pacate, neamul nostru a avut, si are inca, asemenea scursuri! Ca banul este “ochiul dracului”, nici nu mai incape indoiala). Si au inceput sa prinda semintele necredintei si a trimis in taina o scrisoare catre marele imparat al turcilor pentru rasturnarea domnului. Acesta neantarziind intru nimic, ci indata sufland ca vantul fioros de la apus si ca furtuna care vajaie din greu si s-a sculat urland cumplit ca leul, aducand cu sine multime de fiare”.

Dupa marturiile unor diplomati ai vremii, Petru Rares a fost singurul dintre principii crestini care a raspuns apelului facut de catre Carol al V-lea in vederea realizarii unei coalitii menite sa stavileasca expansiunea otomana in Europa. Pentru a evita riscul care ar fi rezultat din caderea in mainile turcilor a scrisorii trimise lui Carol al V-lea prin episcopul Vasile (posibil ca acesta sa fi fost mai mult decat un slujitor al Domnului), aceasta scrisoare a fost redactata intr-un stil metaforic, “conventional”, a carei semnificatie trebuia sa fie talmacita verbal de catre mesager. Deci, cu alte cuvinte, o scrisoare codata, ceea ce dovedeste ca oamenii de “taina” ai domnului Moldovei, stiau a lucra si cu asa ceva! Iata ce continea scrisoarea: “Generosule domn, stimate prieten, ne rugam de domnia-voastra ca de un prieten necunoscut si credem ca pentru reciproca noastra prietenie nu va refuza domnia-voastra sa se osteneasca pentru noi. Rugam deci pe domnia-voastra ca pe un amic de incredere, ca sa binevoiasca domnia-voastra san e viziteze curand pentru a ne lecui de boala noastra, caci noi pentru osteneala domniei-voastre vom ingriji o suma de bani buni, adica trei mii de ducati. Caci ce ii foloseste omului sa aiba bani daca este lipsit de sanatate? De aceea rugam pe domnia-voastra sa nu refuze a se obosi pentru prietenia noastra si apoi pe domnia-voastra iarasi o vom conduce cu toata cinstea, dupa credinta crestineasca cu care suntem datori lui Dumnezeu. Dealtfel, sa binevoiasca domnia-voastra a crede ce ii va cere reverendissimul Vasile, episcopul, in numele nostru. Iar ca sa inteleaga domnia-voastra despre boala noastra si in ce fel s-a intamplat, iata ca au trecut doi ani sau putin mai mult de cand, fiind la baie in vreme de iarna, pe cand am iesit din baie ne-a lovit un vant rece si asa urechea noastra dreapta din vremea aceea parca ar fi astupata si astfel ne tiuie urechea parca ar bate un vant necontenit in ureche”. Explicand continutul scrisorii, mesagerul Vasile arata ca:

-medicul era imparatul Carol al V-lea;

-cei trei mii de ducati semnificau 30000 de luptatori gata de razboi;

-durerea din urechea dreapta insemna amenintarea turceasca dinspre hotarul de sud al Moldovei.

Acest mod de transmitere in secret a datelor era ceva mai evoluat decat cel folosit in secolul al XV-lea de Stefan cel Mare si Basarab al IV-lea cel Tanar (cunoscut si ca Tepelus). Desi raspunsul primit de Petru Rares prin episcopul Bella Vecchia (nume conspirativ sub care actiona de fapt agentul sarb, Bojidar Vukovic) consfintea alianta dintre moldoveni si imperiali, el n-a fost urmat de ajutorul promis. Petru Rares, ramasese singur! Va urma…

 

 WW

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (9)

Standard

  In primii ani ai domniei, Petru Rares si-a indeplinit cu corectitudine obligatiile de ordin material asumate fata de Poarta otomana. Nu acelasi lucru se poate spune despre obligatia de a culege informatii din tarile vecine si de a le transmite la Istanbul, obligatie a carei indeplinire constituia un criteriu essential al aprecierii loialitatii fata de “inaltul Prag al fericirii”. Caracterul formal al indeplinirii acestei obligatii de catre Petru Rares era generat de speranta infiriparii unei aliante antiotomane cu tarile crestine, din care trebuia sa culeaga si sa transmita informatii.

Atitudinea conformista adoptata de domnul Moldovei s-a concretizat fie in culegerea si transmiterea unor date lipsite de importanta, dar verificabile de catre spionii turci, pentru confirmarea “loialitatii” (informatiile “controlate/directionate” se practica si astazi de catre serviciile secrete), fie in promisiunile repetate, dar niciodata onorate, ca se va stradui sa obtina si sa transmita date care interesau intr-adevar pe Soliman Magnificul. Spre exemplu, intr-o scrisoare din anul 1527, Petru Rares comunica unele date referitoare la dusmania dintre Ferdinand de Austria si Ioan Zapolya, principele Transilvaniei si regele Ungariei. Cu privire la raporturile incordate dintre cei doi, Petru Rares facea precizarea ca raportase “in repetate randuri la Poarta fericirii”: “Daca intrebati acum despre situatia din acele parti, au venit de acolo oamenii nostri destoinici care au povestit cum s-a desfasurat lupta de la Tokai, in care Ioan Zapolya, fiind infrant s-a retras in Transilvania”. In legatura cu situatia din Polonia, domnul Moldovei raporta: “De asemenea, auzim ca regele Poloniei se afla intr-un oras numit Petricov (Cracovia) si, strangand oaste mare, i-a adunat langa el si pe panii lui. De asemenea, si de la regele Frantei, precum si de la multi alti principi, au venit numerosi soli si duc mari discutii, dar nu am putut afla ce ganduri au si ce anume au hotarat. Dar avem oamenii nostri care vor veni de acolo. Ce stiri vor adduce le vom anunta la Poarta fericirii, asa cum s-au intamplat lucrurile” (avea oare Petru Rares agenti la curtea regelui Frantei? Foarte posibil, fiindca a mostenit cu siguranta serviciul secret al tatalui sau, Stefan cel Mare!).

Originea indeplinirii necorespunzatoare a obligatiei de a transmite Portii otomane informatiile culese din statele vecine, se gaseste in dorinta domnului Moldovei de a recapata independenta tarii si in dorinta acestuia de formare a unei noi coalitii antiotomane, coalitie in care, in afara tarilor romane, ar fi urmat sa intre Polonia, Ungaria si Austria, adica statele in care Petru Rares, prin oamenii sai, trebuia sa desfasoare o intense activitate de spionaj in favoarea turcilor. Mare parte a acestor agenti il slujisera cu siguranta pe Stefan cel Mare, tatal lui Petru Rares, avand un “respect” deosebit pentru turci!

Insa, se pare ca Petru Rares uitase trista experienta a tatalui sau, Stefan cel Mare, care, in situatii similare, desi adresase cereri disperate de ajutor tuturor principilor crestini din Europa, a primit de fiecare data numai promisiuni, incurajari si laude, chiar si rugaciuni pentru izbanda, dar niciodata sprijin efectiv, trebuind sa se bazeze pe fortele proprii, si nu in ultimul rand, pe oamenii sai. Asemenea realitati politice de atunci sunt din pacate, la fel de realiste si astazi, cand Romania se bazeaza, poate prea mult, pe Aliati si Tratate, care, in caz de Doamne-fereste, nu stim cat de solide si benefice pentru Tara sunt… Cert este ca Stefan cel Mare, convins intr-un tarziu de lasitatea, lichelismul si interesele obscure ale asa-zisilor, “aliati” si “prieteni”, “candu au fostu aproape de sfarsitul sau, chiemat-au vladicii si toti sfetnicii sai, boiarii cei mari si altii toti cati s-au prilejuitu, aratandu-le cum nu vor putea tinea tara, cum au tinut-o el, ci, socotindu din toti mai puternic pre turcu si mai inteleptu, au datu invatatura sa se inchine turcilor”. El considera ca numai prin eforturi conjugate, tarile romane, Polonia, Ungaria si Austria, aveau posibilitatea sa invinga pe turci.

Propunerile directe de formare a coalitiei antiotomane erau riscante, deoarece sinteza informatiilor primate din Ungaria si din Polonia duceau la concluzia ca atat Ioan Zapolya, cat si Sigismund I, dadeau dovezi de loialitate fata de Soliman Magnificul. Din acest motiv, Petru Rares a fost nevoit sa recurga la actiuni indirecte de sugerare a necesitatii formarii unei asemenea coalitii, fiind edificatoare in acest sens, numeroasele actiuni diplomatice care au avut loc la Suceava, la Cracovia si la Buda.

Nici prezentarea unui pretext a carui semnificatie dezvaluia necesitatea imperioasa a formarii unei coalitii antiotomane, nici amenintarea cu folosirea fortei si nici recurgerea la forta pentru rezolvarea diferendelor existente, n-au fost in masura sa aduca pe Sigismund I si pe Ioan Zapolya pe fagasul dorit de domnul Moldovei, caruia infrangerea de la Obertin (aici, in data de 22 august 1531, Petru Rares s-a confruntat cu ostile lui Ioan Tarnovschi, Hatmanul Coroanei, dupa ce invadase Pocutia in anul 1530. Petru Rares a fost infrant, Pocutia fiind recucerita de catre polonezi, dupa ce in 1490, fusese cucerita de catre tatal sau, Stefan cel Mare, si alipita Moldovei) i-a oferit prilejul sa constate ca politica sa externa nu era sustinuta cu fidelitate nici de o mare parte a marii boierimi a Moldovei.

Desi dorea cu ardoare recastigarea independentei Moldovei, Petru Rares nu indraznea sa intreprinda vreo actiune concreta in acest scop, socotind ca nu dispunea de suficiente forte (mai ales dupa lupta de la Obertin, cand armata sa a pierdut peste 7000 de oameni si toate tunurile. Mai mult decat atat, si-a atras mania sultanului, fiindca “el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Portii, pe regele Poloniei”, fiind chiar suspendat). Informatiile pe care le detinea cu privire la potentialul de lupta al Imperiului otoman, nu-i permiteau sa se hazardeze la “fapte marete”. Mai mult decat atat, agentii la Istanbul ai regelui Sigismund I al Poloniei, incepusera tesatura fina a intrigilor care aveau drept scop inlaturarea sa de la domnia Moldovei –despre toate acestea, fiind informat de catre oamenii sai. In vederea urgentarii realizarii acestui scop, solul polon Kratkowski, castelan de Bretc, a primit misiunea sa comunice sultanului ca “de nu-l ridica nici din tara si nici din domnie, il vor scoate ei cu oaste, ca nu mai potu suferi raotatile ce s-au iscat intre dansii”.

Insa, turcii aveau si ei agentii lor la curtea poloneza, iar ca urmare, vizirul Ibrahim, sesizand adevarata intentie a polonezilor, aceea de a ocupa Moldova, a trimis pe favoritul sau, Aloisio Gritti (un aventurier venetian care era in legatura si cu polonezii), sa se informeze complet si clar asupra situatiei, si sa ia masuri de “restabilire a ordinii” la hotarul dintre Polonia si Moldova.

In acest timp, Petru Rares aflase prin iscoadele sale de la Istanbul, ca Aloisio Gritti planuia sa obtina de la sultan cu ajutorul vizirului Ibrahim, numirea sa ca principe al Transilvaniei, iar cei doi fii ai sai ca domni in Tara Romaneasca si Moldova.

In drum spre Suceava, Aloisio Gritti a poposit la Targoviste. De aici, a trimis la Cracovia pe pasa de Silistra sa ceara lui Sigismund I sa-si trimita reprezentanti cu care sa discute si sa puna capat tulburarilor de la granita Poloniei cu Moldova. Continuandu-si calatoria diplomatica spre Suceava, dupa ce a patruns pe teritoriul Moldovei, Aloisio Gritti a fost informat ca Petru Rares se pregatea sa-l prinda si sa-l ucida. Sursa, fiind demna de incredere, Aloisio Gritti, cuprins de spaima, a renuntat la continuarea misiunii si a facut cale intoarsa, gandind cu siguranta ca:”fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa”. Povestind episodul, Francesco della Valle, unul dintre slujbasii lui Aloisio Gritti, arata ca “stapanul meu s-a oprit aici, la Targoviste, cateva zile, apoi s-a hotarat sa treaca in tara voievodului Petru, domnul Moldovei sau al Valahiei de sus, dupa cum vrem sa-i spunem. Aceasta tara este vecina cu tatarii, cu polonii si cu Tara Romaneasca, pomenita mai sus. El facea acest drum pentru a trata cu acest voievod Petru. Dup ace a mers doua zile a fost instiintat de catre garda sa, care calatorea intotdeauna inainte pentru a asigura drumul, sa nu treaca mai departe, pentru ca acel Petru i-a pregatit o cursa, pandindu-l, cu 15000 de calareti (o cifra, cu siguranta, mult exagerata!), cu gandul sa ne taie pe toti in bucati. Afland acest lucru stapanul meu si incredintandu-se ca stirea este adevarata, a hotarat sa se intoarca inapoi, din care cauza am calatorit toata noaptea aceea cat si ziua urmatoare, intorcandu-ne la Targoviste. Domnul acestui oras, care aflase acest lucru de la curieri ai stapanului meu, i-a iesit in intampinare cu mare oaste de calareti, dar nefiind acesta urmarit de dusmani, n-a avut nevoie de ajutorul lui. Deci neizbutind Petru, voievodul Moldovei, sa-si duca la indeplinire gandul dupa pofta inimii sale cele rele, s-a prefacut mirat ca stapanul meu s-o intors inapoi cu atata graba si si-a trimis solii sai dupa el pana la Targoviste cu multe daruri pentru a-i castiga bunavointa, aratandu-se gata sa-i stea in ajutor el insusi cu “toate” fortele sale armate. Stapanul meu, tot atat de priceput pe cat era de chibzuit, a facut o buna primire solilor si a primit bucuros darurile, aratandu-se foarte vessel si dand la randul sau patru cai turcesti deosebit de frumosi si multe lumanari de ceara alba, dulciuri alese si multe vesminte frumoase din aur si matase, cinstind indeosebi cu daruri foarte frumoase si pe soli, pe care i-a trimis apoi de la el cu cuvintele cele mai indatoritoare”.

Cat de fatarnice erau cuvintele “indatoritoare” s-a vazut dupa inapoierea lui Gritti la Istanbul, unde a contribuit la amplificarea intrigilor contra lui Petru Rares, care trebuia sa priveasca scaparea aventurierului ca o consecinta a tradarii vreunuia dintre dregatorii sai, ceea ce din pacate, n-a facut!

Totusi, iscoadele credincioase ale domnului de la Istanbul, facandu-si constiincios datoria, i-au comunicat toate uneltirile lui Gritti, complicele polonilor.  Va urma…

 

WW

RAZBOIUL NEVAZUT IN SPATIUL ROMANESC (VII, partea a IV-a)

Standard

Unei armate de 200000 de oameni, Stefan cel Mare nu putea sa-i opuna decat o forta armata de 40000 de oameni (posibil, daca nu sigur, ca aceasta sa fi fost mai mica in realitate) si speranta ca va primi ajutor din partea regelui Ungariei. Aceasta speranta a fost impartasita de el brasovenilor in scrisoarea din 5 iunie 1476, in care le arata ca se pregateste sa mearga impotriva turcilor si ca se afla in tabara cu toata oastea sa; de asemenea ii ruga sa-i trimita stirile ce le vor capata despre miscarile turcilor si ale aliatilor lor si sa asculte cu incredere solia lui Vulpas (acesta era probabil unul dintre oamenii de legatura).

Printr-o alta scrisoare trimisa brasovenilor la 11 iunie 1476 din Valea Berecheiului, Stefan cel Mare le-a multumit pentru informatiile primite de la dansii; totodata i-a rugat sa-i trimita in continuare stiri “din amandoua partile” si sa nu permita exportul de grau sau alte bucate in Tara Romaneasca, deoarece este supusa turcilor si vrajmase lui si crestinatatii. A incercat astfel Stefan sa afecteze taria si moralul inamicului? Cu siguranta, DA! Avea Stefan informatii in legatura cu modalitatile turcilor de a se aproviziona de la fata locului cu ajutorul Tarii Romanesti? Cu siguranta, DA si vom vedea in cele ce urmeaza! Fiindca, scurtul interval de timp dintre cele doua scrisori raportat la mijloacele reduse de comunicatie ale epocii, pune in evidenta eforturile lui Stefan de a CUNOASTE in detaliu tot ceea ce se intreprindea de catre turci si aliatii sai, impotriva Moldovei, iar asigurarea unei linii de comunicatie rapida a informatiilor nu era la indemana oricui!

Dandu-si seama ca fortele de care dispunea nu erau suficiente pentru a impiedica patrunderea turcilor in Moldova, Stefan cel Mare ca si inaintasii sai a adoptat tactica razboiului de hartuiala, urmarind, pe de o parte, sa tergiverseze angajarea in lupta pana la sosirea ajutorului promis de Matei Corvin si, pe de alta parte, sa atraga pe turci intr-un “loc stramt” care sa nu le permita desfasurarea tuturor fortelor. Descriind tactica de lupta adoptata de catre Stefan cel Mare in functie de informatiile pe care le detinea si de posibilitatile de care dispunea, cronicarul turc Sa’Adeddin Mehmed Hodja-efendi arata ca “beiul Moldovei, afland de mania vijelioasa a sahului, a dat foc campiilor tarii sale. El nu a lasat nici urma de fanete si de grane si a parjolit muntii si campiile. Asemenea focului uneltirilor sale, foametea s-a intins in asa masura, incat, daca prin masurile chibzuite ale sahului cel cuceritor de tari, galerele nu ar fi asteptat pe Dunare, cea mai mare parte a ostirii, ca si animalele lipsite de nutret, ar fi pierit de foame. Domnul Moldovei, ducand bogatiile tarii in locuri prapastioase, a urcat si animalele de povara in locuri greu de umblat. Apoi, cu netrebnicii pe care-i adunase, el s-a ascuns in paduri de nestrabatut, pe unde si vantul trecator nu poate trece din cauza desimii copacilor si in adancul carora se putea ascunde o oaste numeroasa. De aceea sultanul, desi a cautat tabara dusmanului, totusi n-a dat nici de urmele ei si n-a aflat nici de numele ei si n-a vazut pe nici unul dintre acei afurisiti.

Oastea victorioasa otomana, necajita de seceta si de foamete, a ratacit multe zile in acele tinuturi pline de primejdii. Vesmintele ostasilor s-au acoperit de colb si de cenusa, iar nasul si narile lor s-au umplut de praf si de scrum. Calauza, abatandu-se de la drumul cunoscut, a pornit, chipurile, pe drumul care ducea la lupta. Din aceasta pricina, sultanul, maniindu-se, a dat porunca pentru uciderea acesteia. Tocmai atunci cineva din fruntea ostii, intorcandu-se, a povestit ca s-au ivit ghiaurii in padure. Astfel calauza a scapat de ghearele vulturului imparatesc.” A facut aceasta calauza parte din masurile luate de catre Stefan, de a-l pune pe Mahomed al II-lea in imposibilitatea de a afla ceva in legatura cu locul ales pentru desfasurarea bataliei decisive? Cu siguranta, DA! Deruta, oboseala, mizeria, foamea si mai ales incertitudinea si nesiguranta, au afectat fara niciun dubiu, moralul si combativitatea oastei otomane. A fost acest om, aceasta calauza, parte dintr-un plan foarte bine pus la punct de catre Stefan si oamenii sai, de a atrage in capcana, de a demoraliza si afecta spiritul combativ al armatei turce? Cu siguranta, DA! In mod sigur insa, misiunea acestui om era una de sacrificiu. Cu toate acestea, viata “calauzei” a fost salvata prin aparitia la timpul potrivit a armatei moldovene, ceea ce demonstreaza fara echivoc ca Stefan cel Mare cunostea prin spionii sai tot ceea ce se petrecea in oastea otomana. Insasi faptul ca acest om a fost salvat, demonstreaza faptul ca nu era un oarecare, ci cineva instruit si pregatit in acest sens, fiindca o capcana nu se realizeaza la intamplare, implicand cunoasterea in detaliu a terenului, a fortelor inamice si a obiectivului acestora, a comandantilor si a starii de spirit a trupei, etc.

Rolul intensei activitati informative desfasurate de iscoadele lui Stefan cel Mare in timpul inaintarii lui Mahomed al II-lea pe teritoriul Moldovei a fost relevat si de catre cronicarul turc Kemal-pasa Zade, care povesteste ca turcii “au umblat multe zile spre a-l intalni pe razvratit si, desi l-au cautat pe acel rasculat si rebel peste tot pe unde au banuit ca ar putea fi, totusi el nu a fost gasit…si nu s-a stiut unde se afla. Au mers printaraaceea timp de 40 de zile; au trecut peste raurile si stancile acelei tari…El (Stefan) se asezase intr-un loc si, iscodind, cunostea conacele dusmanului si, tinand seama de aceasta, isi pregatea locurile sale pentru fuga. Oriunde se indrepta cu mare viitoare oaste purtatoare de victorie, cel cu ganduri rele, la randul sau, ajungea si el intr-un loc si, ori de cate ori gasea prilej, ii nimicea pe cei liberi si pe supusii care, despatindu-se de ordia imparateasca, plecau pe sesuri si pe campii dupa prada”.

Primind informatia ca tatarii au navalit inMoldova, Stefan cel Mare a permis taranilor, care formau totusi majoritatea ostirii sale, sa mearga pentru doua saptamani la vetrele lor sa-si apere familiile. A fost aceasta o miscare inteleapta din partea lui Stefan, sau acesta a preantampinat astfel o eventuala nemultumire, poate chiar revolta, in randul armatei sale? Greu de spus, dar nu credem ca acesta a luat aceasta masura in lipsa unor motive intemeiate, cu atat mai mult cu cat batalia cu Mahomed era iminenta!

Ramas numai cu oastea de curteni si de boieri, care se ridica la 12000 de oameni si vazand ca turcii inainteaza spre Suceava, iar ajutorul promis de Matei Corvin nu soseste, Stefan cel Mare si-a dat seama ca nu mai poate amana inevitabilul, hotarand a opune rezistenta la Valea Alba (Razboieni), unde facuse mai inainte intariturile necesare. Referindu-se la locul ales de domnitorul Moldovei pentru desfasurarea bataliei, cronicarul turc Kemal-pasa Zade arata ca “el (Stefan) a stat cu spatele la padure, intr-o vale ingusta si greu de trecut, cum nu exista in tara Moldovei un alt loc mai stramt ca acesta. Pe luptatorii de langa el, care erau vreo 20000, facandu-i pe toti pedestrasi, i-a randuit pentru lupta, intarindu-se imprejurul sau din toate partile. Pe toti caii slobozi cati erau, legandu-i unii de altii, a inchis cu ei spatele ostii sale si, insirand in fata sa mai multe sute de tunuri (aceasta este in mod sigur o exagerare, in realitate Stefan n-a dispus niciodata de mai mult de cateva zeci de tunuri, inclusiv din capturi), a facut zid in fata ostii sale cu acel perete strasnic”. Cronicarul Sa’Adeddin povesteste ca primele atacuri ale turcilor au fost respinse cu pierderi mari si ca a fost nevoie de interventia nemijlocita a imparatului Mahomed al II-lea, care, pentru a-si imbarbata ostasii, a luat “scutul de aparare in mainile sale binecuvantate, a dat pinteni calului sa inainteze (este posibil ca relatarea cronicarului turc sa fie oarecum romantata si destinata a scoate in evidenta faptele sultanului. Este cunoscut faptul ca in general, sultanii, nu se aflau niciodata in primele randuri din motive de siguranta!). Cei din oastea de Poarta, la randul lor, atacand cu totii dintr-o parte, nu s-au despartit de scara sultanului lor. Ienicerii (acestia erau elita armatei otomane), caindu-se de ceea ce au facut (in fata tunurilor si a pustilor lui Stefan se culcasera cu fata la pamant –ceea ce dupa parerea specialistilor este evident o exagerare, fiindca pustile si tunurile erau rare in armata moldoveana), pentru a sterge rusinea lor au pornit sa-l nimiceasca pe dusman. De asemenea si spahii dinAnatoliasi Rumelia, vazand sfortarile sultanului (!?), s-au scurs ca un rau si s-au napustit asupra carelor ghiaurilor”.

Spre seara Stefan, vazand ca nu mai poate rezista atacurilor turcesti, a ordonat retragerea. Desi batalia de la Razboieni din 26 iulie 1476 a fost pierduta de Stefan, care a lasat pe campul de lupta peste 2000 de morti si 800 de prizonieri, totusi turcii n-au obtinut un succes militar categoric. Ajunsi la Suceava si gasind orasul pustiu, i-au dat foc. Incercarile turcilor de a cuceri cetatea Sucevei, cetatea Hotin, cetatea Neamtului, cetatea Chiliei si Cetatea Alba au fost zadarnice. Secretarul sultanului, Angiolello, povesteste ca “foametea era mare, deoarece cei mai multi se nutreau numai cu carne si miere si ceva branza, caci paine nu se putea avea, nici nutret pentru cai, campurile fiind peste tot arse”.

In aceste conditii de mizerie, in randurile armatei otomane a izbucnit o epidemie de ciuma, care a facut multe victime. Nu se stie cu siguranta daca epidemia a afectat si armata moldoveana, dar acest lucru este mai mult decat probabil!

Pe de alta parte, Mahomed al II-lea a fost informat ca, in urma insistentelor lui Stefan cel Mare, in Ungaria si Polonia se faceau intense pregatiri de lupta. El a aflat ca o armata de 30000 de oameni, sub comanda lui Stefan Bathory si a lui Vlad Tepes, se indreptau spre pasul Oituz pentru a veni in Moldova. Avea sultanul spioni la curtea regelui Ungariei si a regelui Poloniei? Cu siguranta, DA! In mod cert si la curtea lui Vlad Tepes, fiindca mai tarziu, acesta a fost prins si executat, cel mai probabil prin tradare.

De asemenea, desi nu o vedea, el simtea in permanenta prezenta ostirii refacute a lui Stefan cel Mare. Toate acestea l-au determinat sa ordone retragerea, fara ca scopul expeditiei (supunerea Moldovei si inlocuirea lui Stefan) sa fie atins.

Dupa retragerea turcilor dinMoldova, Stefan cel Mare a cerut lui Matei Corvin ca “voievodul Basarab (Laiota) sa fie alungat din cealaltatararomaneasca si sa fie pus acolo un domn crestin, anume Dracula (Vlad Tepes), cu care sa ne putem intelege impreuna”. Interesant demersul lui Stefan de a se inconjura de aliati de nadejde, din acelasi neam cu el, cu care sa aiba aceleasi nazuinte, iar cuvintele “cealaltatararomaneasca” nici nu mai au nevoie de comentarii! Credeti ca aceasta este o afirmatie gratuita si surprinzatoare? Nicidecum, si asta se va vedea in cele ce urmeaza!

Printr-o actiune conjugata, la 8 noiembrie 1476, Basarab Laiota, fiind infrant, a fost nevoit sa paraseasca Targovistea. La 16 noiembrie Stefan cel Mare intra pentru a doua oara in Bucuresti. Anuntand brasovenilor caderea orasului, Cristian parcalabul le spunea: “De aceea laudati pe domnul atotputernicul cu organe si cu cantece si clopote, precum am facut si noi intaranoastra, care e ca si a voastra. Sa stiti dumneavoastra ca domnii si boierii a toatataras-au supus dumisale voievodului Vladislav” (Tepes). Mai mult decat atat, la randul sau, Vlad Tepes, adresandu-se brasovenilor le spunea: “Veniti cu paine si cu marfa ca sa va hraniti, caci a facut Dumnezeu sa fim acum o singuratara”. Sa fi existat la cei doi domnitori, Stefan si Tepes, constiinta unitatii de neam? Sa fi stiut ei, din surse stravechi ori informatii, cate ceva despre trecutul comun, poate despreDacia? Cu siguranta, DA, ceea ce v-a iesi la suprafata in timpul maretelor realizari ale lui Mihai Viteazul! Interesant este si ceea ce mentioneaza un izvor italian putin cunoscut si fara nume, cu privire la idea unitatii nationale a celor trei principate romanesti, care spune: “a voit poporul (el populi) ca amandoi voievozii (Stefan si Tepes) sa-si jure intre ei dragoste si alianta; astfel ca intreaga aceataras-a incredintat ca turcul nu-i va mai da de grija”. Simpla alianta sau mai mult decat atat? Deocamdata, ENIGME! Din pacate insa, in luna ianuarie 1477, Vlad Tepes a fost ucis, alaturi de 190 dintre cei 200 de osteni moldoveni de elita, cedati ca garda de corp de catre Stefan cel Mare. A “murit” astfel un gand maret cu privire la cele doua tari romanesti, ce apartinea ambilor domnitori? Posibil! Dar daca asa a fost, el n-a disparut ci doar a fost amanat, fiind regasit de catre Mihai Viteazul…

Stirile primate in cursul anului 1477 de la agentii sai din Venetia si din Tara Romaneasca au fost de natura sa ingrijoreze pe domnul Moldovei. Spionii venetieni detineau informatii certe cu privire la tratativele pe care regele Neapolului, socrul lui Matei Corvin, le ducea cu turcii in vederea incheierii unui tratat de pace intre Ungaria si Turcia.

Stefan cel Mare a primit informatii si cu privire la incercarile lui Matei Corvin de a realiza o intelegere cu turcii prin intermediul lui Basarab cel Tanar, domnul Tarii Romanesti. Fata de aceasta situatie, Stefan cel Mare a hotarat sa stranga legaturile diplomatice cuVenetia, singura putere interesata in realizarea unei coalitii antiotomane, datorita faptului ca posesiunile sale dinDalmatiaerau direct amenintate de turci. In acest scop, la 8 iunie 1477, Stefan cel Mare a trimis la Venetia pe Ion Tamblac (acesta era cu siguranta unul dintre oamenii de taina a-i voievodului) cu un mesaj catre doge si catre papa, prin care le solicita ajutor contra turcilor, fagaduindu-le ca “orice dar sau ajutor imi veti trimite eu il voi rasplati inzecit de cate ori veti avea nevoie si veti cere, dar numai impotriva paganilor, oriunde veti porunci si fara nici o zabava” (I. Bogdan, Documentele lui Stefan cel Mare). Acest document, reflecta fara niciun dubiu, gandirea politica si diplomatica a marelui voievod, bazata pe cunoastere, informatie, interes si viziune! Si de aceasta data insa, Stefan a primit promisiuni… ERA DIN NOU, SINGUR!

Va urma,

 WW

RAZBOIUL NEVAZUT, IN SPATIUL ROMANESC (VII, partea I)

Standard

 

   Stefan cel Mare, unul dintre domnitorii in timpul caruia, in istoria Romaniei au fost inscrise cu sange, numeroase pagini de glorie. Timp de aproape jumatate de secol, Stefan cel Mare si Sfant, a uimit pe contemporanii sai prin maiestria cu care a condus destinele Moldovei. Chiar cronicarii turci, care aveau motive temeinice sa-l ponegreasca, l-au laudat atunci cand s-au referit la calitatile sale de commandant de osti. Astfel, intr-o cronica anonima in care au fost prezentate faptele sultanului Baiazid al II-lea, vorbindu-se si despre domnul Moldovei, se arata ca “Istefen-bei” era “om foarte dibaci si mare mester in luptele impotriva ghiaurilor”.

Atat de mare a fost ecoul victoriilor obtinute impotriva turcilor, incat cronicarul Dlugosz spunea: “O, barbat demn de admirat, intru nimic inferior conducatorilor eroici pe care atat ii admiram, care cel dintai dintre principii lumii a repurtat in zilele noastre o victorie atat de stralucita impotriva turcilor. Dupa parerea mea, el este cel mai vrednic sa i se incredinteze conducerea si stapanirea lumii si mai ales functiunea de comandant si conducator contra turcilor, cu sfatul comun, intelegerea si hotararea crestinilor, pe cand ceilalti regi si principi crestini trandavesc in lene, in desfranari si lupte civile”.

Ca Stefan cel Mare a fost o personalitate a vremurilor sale, rezulta si din scrisoarea ce i-a fost trimisa de papa Sixt al IV-lea dupa victoria de la Vaslui, scrisoare in care se arata: “Faptele tale savarsite pana acum cu intelepciune si vitejie contra turcilor infideli, inamici comuni, au adus atata celebritate numelui tau, incat esti in gura tuturor si esti de catre toti foarte laudat”.

Desi Stefan cel Mare, fara niciun dubiu, a fost un geniu militar si politic, el a avut in spatele sau un serviciu de informatii-contrainformatii redutabil, ce l-a ajutat a se mentine la putere multi ani, ceea ce pe atunci era ceva rarisim. Pe parcursul a catorva capitole, vom incerca sa prezentam rolul acestor Servicii, bazandu-ne pe izvoare documentare extrem de serioase.

Inca din anii copilariei, cand pribegea cu tatal sau Bogdan al II-lea in Tara Romaneasca si in Transilvania, Stefan a avut posibilitatea sa observe influenta activitatii informative si a stratagemelor asupra desfasurarii evenimentelor istorice. Aceasta posibilitate s-a amplificat dupa ce tatal sau a ocupat tronul Moldovei cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, care se straduia sa infaptuiasca unitatea de lupta a romanilor din cele trei principate impotriva ofensivei turcesti.

 Steagul lui Stefan cel Mare, expus la Chisinau

Imediat dupa urcarea lui Bogdan al II-lea pe tronul Moldovei, un alt pretendent la domnie, Alexandrel, insotit de o puternica armata polona si sprijinit de unii boieri moldoveni, a patruns in tara pe la Hotin. Fiind nepregatit sa faca fata unui atac prin surprindere, Bogdan al II-lea s-a retras in sudul Moldovei, unde se bucura de sprijinul razesilor si al rudelor sale, care aveau mai multe mosii in aceasta parte a tarii. Urmarind pe domn, care reusise sa-si stranga armata si s-o cantoneze in codrii Crasnei, oastea polona a coborat de la Hotin pana in regiunea Husilor, unde conducatorul sau a primit de la Bogdan al II-lea o solie de pace. In schimbul recunoasterii sale ca domn al Moldovei si al asigurarii pacii, Bogdan al II-lea se oferea sa plateasca anual regelui polon suma de 70000 de galbeni –o suma fabuloasa pentru acele timpuri.

Vazand ca de la Bogdan al II-lea pot obtine fara sacrificii mai mult decat ar fi primit de la Alexandrel daca ar fi reusit prin lupta sa-l inscauneze domn, polonii au acceptat oferta si au inceput retragerea. Ei n-au banuit ca promisiunile extrem de avantajoase facute de Bogdan al II-lea constituiau momeala cu ajutorul careia urmau sa fie atrasi in codrii Crasnei, unde moldovenii ii asteptau pregatiti de lupta. Polonii au avut insa norocul ca un boier tradator, boier moldovean, le-a dezvaluit cursa intinsa de Bogdan si, inainte de a patrunde in padure, au luat masurile necesare. In astfel de imprejurari, elementul surpriza nu s-a mai realizat. A fost acest boier in slujba polonilor, sau era doar un simplu tradator? Posibil!

Cu toate acestea insa, la 6 septembrie 1450, Bogdan al II-lea a reusit sa obtina victoria, iar batalia din codrii Crasnei a oferit tanarului Stefan prilejul sa traga concluziile necesare cu privire la consecintele negative ale divulgarii secretului operatiilor. Trebuie sa mentionam faptul ca acest boier tradator, a fost descoperit de catre oamenii lui Bogdan si…decapitat.

In 1451, Petru Aron, fiul lui Alexandru cel Bun si frate cu Bogdan al II-lea, insotit de armata polona, astepta la hotarul de nord al tarii sa i se iveasca un prilej favorabil pentru a-si ucide fratele si a ocupa tronul Moldovei. Prin iscoadele sale, Petru Aron a aflat ca la 16 octombrie 1451, domnitorul Bogdan al II-lea va merge la nunta unei rude in satul Reuseni din apropierea Sucevei. In noaptea nuntii, Petru Aron, insotit de 100 de calareti a ajuns la locul petrecerii si, prin viclesug, a reusit sa-l scoata pe Bogdan al II-lea dintre nuntasi si garzile sale, si sa-i taie capul. A avut Petru Aron informatori in randul apropiatilor lui Bogdan al II-lea, sau chiar in randul garzilor acestuia? Cu siguranta, DA! A fost acesta un complot bine pus la punct si atent organizat? Cu siguranta, DA!

Insa, fiind INFORMAT in ultimul moment (din pacate prea tarziu pentru tatal sau. Insa, pe parcursul intregii sale domnii, Stefan cel Mare a fost obsedat de comploturi si tradari, creandu-si un Serviciu Secret foarte eficient, capabil sa tina sub control boierii) si intuind pericolul in care se afla, Stefan a disparut imediat. Se spune ca acesta ar fi fugit spre Tara de Jos, unde avea rude. Acolo dandu-si seama ca ar putea fi ajuns din urma de catre ostasii lui Petru Aron, tanarul Stefan, profitand de neatentia unor carutasi care mergeau pe drum cu carutele pline cu saci si cu paie, s-a ascuns intr-o caruta cu paie. Cand ostasii lui Petru Aron au trecut pe langa carute si-au infipt sulitele in paie pentru a verifica daca este cineva ascuns acolo. Neauzind niciun tipat de durere, ei au plecat sa caute pe Stefan in alta parte. Dupa o bucata de drum, un carutas, observand ca din caruta lui picura sange, a cautat in paie si a gasit pe Stefan ranit la sold. Admirand taria adolescentului, carutasii l-au ingrijit si l-au dus cu ei pana laGalati.

In perioada 1451-1457 se presupune ca Stefan a pribegit in Transilvania si in Tara Romaneasca, unde avea rude. Atat la curtea lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Transilvaniei, cat si la curtea lui Vlad Tepes, domnul Tarii Romanesti, tanarul Stefan a gasit conditii prielnice desavarsirii pregatirii sale politice si militare.

Petru Aron, fiind informat despre planul domnului Tarii Romanesti si al lui Iancu de Hunedoara de a-l ajuta pe Stefan sa ocupe tronul Moldovei, a trimis la Vlad Tepes pe logofatul Mihu cu misiunea de a-l convinge fie sa extradeze pe tanarul sau rival, fie sa nu-i acorde sprijin pentru a patrunde in Moldova. Era acest logofat Mihu, mai mult decat un simplu emisar? Cu siguranta, DA! Fiindca asemenea misiuni nu erau incredintate oricui si doar oamenilor pregatiti si loiali. Avea Petru Aron un serviciu de informatii eficient? Cu siguranta, DA! Un lucru este sigur, si anume faptul ca o asemenea eficienta, nu se dobandeste peste noapte. Deci, ca urmare, este foarte probabil ca Petru Aron sa FI MOSTENIT acest Serviciu, ce ulterior va apara interesele lui Stefan cel Mare timp de multi ani.

Misiunea logofatului Mihu la curtea lui Vlad Tepes n-a avut succesul scontat, fiindca in primavara anului 1457, Stefan, insotit de 1000 de calareti pusi la dispozitie de catre domnul Tarii Romanesti, a patruns in sudul Moldovei, unde i s-au alaturat boierul Sendrea (se pare ca acesta ulterior, v-a ocupa o functie importanta in Serviciul lui Stefan cel Mare), portarul Sucevei, impreuna cu fratele sau Ivanco si cu alte rude ale lui Stefan. In scurt timp Stefan si-a format o oaste de 5000-6000 de calareti, cu ajutorul careia la 12 aprilie 1457 a invins pe Petru Aron in lupta de la Doljesti. Si in cea de-a doua batalie, de la Orbic, victoria a fost tot de partea lui Stefan, iar Petru Aron a fugit in Polonia. Insa, Stefan nu l-a uitat, si vom vedea in cele ce urmeaza!

Pentru a rapi dusmanului sau posibilitatea de a obtine ajutor armat de la poloni si a-si consolida domnia, imediat dupa ce a fost ales domn de catre mitropolit si boieri, Stefan cel Mare a initiat (cel mai probabil sfatuit!) mai multe actiuni diplomatice in vederea incheierii unui tratat de alianta cu regele Cazimir al Poloniei. Succesul obtinut de DIPLOMATIA tanarului domn a determinat pe Petru Aron sa paraseasca Polonia si sa caute sprijin la Matei Corvin, regele Ungariei, care nu se gasea in relatii bune nici cu regele Cazimir, nici cu imparatul Frederic al III-lea al Germaniei, cu care de asemenea Stefan cel Mare stabilise relatii diplomatice.

Stefan cel Mare, inca de la inceputul domniei sale, a intarit activitatea informativa si contrainformativa, ceea ce avea sa-i foloseasca in anii zbuciumati ce vor veni. Agentii sai, raspanditi in toate tarile vecine, il tineau la curent cu ceea ce se punea la cale acolo nu numai impotriva sa, ci si impotriva altor state, atragandu-si admiratia multor domni straini. Volumul informatiilor ci mai ales CALITATEA LOR, i-au permis sa faca schimburi de informatii (ceea ce nu era deloc uzual pe atunci) cu aliatii sai, dar si cu alte state. Despre toate acestea insa si despre capabilitatile si eficienta Serviciului sau de informatii/contrainformatii, vom continua a vorbi in partea a II-a…

Va urma,

 

                                WW

RAZBOIUL NEVAZUT, IN SPATIUL ROMANESC (III)

Standard

In capitolul ce urmeaza ne vom ocupa de fapte si actiuni cuprinse in cronici, acte de cancelarie si diverse documente, care atesta existenta razboiului nevazut in Tara Romaneasca,Moldovasau Transilvania, in sec. al XIV-lea. Fara a ne pierde in supozitii si ipoteze, desi acestea sunt firesti intr-o asemenea documentare, vom infatisa cateva evenimente de natura sa confirme existenta frontului nevazut. Si nu cred c-am gresi daca am spune CONTINUITATEA lui!

Despre Basarab I si batalia de la Posada –locatie a carei certitudine este o enigma si astazi. Nicolae Iorga in “ISTORIA ROMANILOR SI A CIVILIZATIEI LOR” considera ca aceasta se afla la Nord de Campulung-Muscel –se cunosc relativ multe. Mai putin se cunoasc insa faptele si actiunile premergatoare acestei batalii.

In septembrie 1330, regele Carol Robert, instigat de dorinta clericilor si a nobililor maghiari de a-si intinde sfera de influenta asupra Tarii Romanesti, chiar alipirea acesteia la regatul Ungariei, a inceput razboiul impotriva lui Basarab I. Carol Robert, datorita superioritatii armatelor sale, a reusit sa ocupe Banatul Severinului, numindu-l ca ban pe Dionisie Szechi.

Basarab I, pe baza informatiilor primite anterior invaziei, si-a dat seama ca nu putea face fata armatei de cavaleri a regelui Carol, intr-o batalie directa. Bun strateg si bun cunoscator al tainelor razboiului ascuns (se pare ca domnitorul avea un serviciu de informatii bine pus la punct, format din boieri cunoscatori de limbi straine, culti si placuti la vorba), a hotarat trimiterea unei solii cu propuneri de pace. Iata ce oferea Basarab I in schimbul pacii:

-se obliga sa plateasca 7000 de marci de argint ca despagubire de razboi, suma care reprezenta contravaloarea a aproape 100 kg de aur fin;

-se obliga sa trimita pe propria-i cheltuiala un fiu al sau ca ostatic la curtea regelui maghiar (probabil era vorba de Nicolae-Alexandru, cel mai mare dintre fii sai);

-se obliga sa plateasca un tribut anual, care urma sa fie stabilit prin tratatul de pace.

Cu privire la acest episod, in “Hronica romanilor” (Buda, 1808), Gheorghe Sincai arata ca prin “soli de omenie”, Basarab-voda a vorbit craiului maghiar in felul urmator: “Pentru ca voi, domnule al meu crai, ati lucrat in strangerea ostilor, munca voastra vi-oi plati cu septe mii de marce de argint; Zevrinul inca l-ati luat cu puterea si-l aveti in maini, vi l-oi lasa de bunavoie; preste acestea haraciul cu care sunt dator coroanei voastre vi l-oi plati cu credinta in tot anul; si tatusi pre unul din fiii nostrii l-oi da curtei voastre sa slujeasca cu cheltuialele noastre, numai va inturnati cu pace si va feriti de primejdii, ca, de veti veni mai incoace, nu veti scapa de dansele”. Prevedere, diplomatie ori avertisment din partea domnului roman? Posibil!

Carol Robert, desi conditiile pacii erau deosebit de avantajoase, a refuzat orice tratative, gandindu-se ca va incorpora usor Tara Romaneasca la regatul maghiar. Iata ce le-a spus acesta solilor lui Basarab I: “Asa spuneti lui Basarab: ca el iaste pastorul oilor meale: de barbe il voi scoate din barloagele sale”.

Pus in fata inevitabilului, Basarab I, a declansat o ampla operatiune de monitorizare a pregatirilor si intentiilor armatei maghiare. Astfel, domnitorul a aflat din timp prin intermediul iscoadelor, itinerariul pe care oastea maghiara a pornit din Banatul Severinului spre cetatea de scaun a tarii, adoptand tactica pustiirii imprejurimilor acestui itinerar, pentru a priva pe inamic de proviziile necesare hranei oamenilor si cailor.

Conditiile foarte rele in care a inaintat timp de aproape doua luni spre Curtea de Arges, capitala Tarii Romanesti, unele esecuri suferite in apropierea acestei capitale, luptele de hartuire permanente din partea armatei lui Basarab, si mai ales lipsa de provizii pentru armata in pragul iernii, au determinat pe Carol Robert sa ia hotararea de a renunta pe moment la continuarea expeditiei si de a se retrage in Transilvania, prin una dintre trecatorile cele mai apropiate.

Planul retragerii armatei maghiare a fost aflat imediat de catre spionii lui Basarab-voda, acesta avand timp sa organizeze o ambuscada, intr-o posada din defileul muntilor. Putem spune fara niciun dubiu ca Basarab-voda, pe langa faptul ca a fost un strateg stralucit, A STIUT, sau poate doar A INTUIT, valoarea INFORMATIEI. Insa, specificul formei de lupta adoptate de catre acesta, asa cum ne arata istoria artei militare, ne demonstreaza fara echivoc ca totdeauna si peste tot, ambuscadele au fost organizate si executate numai pe baza unor prealabile si certe informatii referitoare la locurile de trecere ale inamicului, la taria fortelor sale, armament, etc. si cu pastrarea desavarsita a secretului actiunilor proprii. A stiut Basarab-voda sa combine strategia cu informatia? Cu certitudine, DA! A beneficiat el de informatii de prima mana, din anturajul regelui maghiar? Cu siguranta, DA! Cine au fost iscoadele si cui apartineau? Enigme…Cu certitudine insa, AU EXISTAT!

Iata ce ne spune in acest sens istoriografia maghiara, care furnizeaza date amanuntite, prezentand infrangerea lui Carol Robert, ca efect exclusiv al unor actiuni informative bine organizate si executate de catre romani…”Istoria mileniilor”, tiparita la Budapesta in 1912, relateaza: “Valahii, dispunand de informatii furnizate de simpatizantii lor sau chiar de “unii” apropiati ai coroanei, au atras prin siretlic vitezele noastre armate intr-o stramtoare din Carpati, unde au aruncat pietre peste osteni, iar cu sagetile lor au rapus aproape pe toti. Chiar regele Carol Robert si-a salvat viata prin fuga, schimbandu-si vesmintele cu unul din vitejii sai, pe nume Szecsi Dezso” (dupa alte surse acesta s-ar fi numit de fapt, Seci Dezideriu!!!). Extrem de interesant si de incitant, ceea ce afirma sursele maghiare!

Cu toate acestea modul in care a fost executata ambuscada, nu face decat sa intareasca convingerea ca TOTUL a fost PREMEDITAT si foarte bine ORGANIZAT. Imagini foarte sugestive ne sunt infatisate de “Cronica pictata de la Viena” (Chronicon pictum), si izvoare istorice care povestesc ca intre 9-12 noiembrie 1330, oastea maghiara fiind prinsa la Posada “ca pruncii in leagan” sau “ca pestii intr-o plasa”, a suferit pierderi considerabile. Toata floarea nobilimii maghiare si o parte din clericii participanti la expeditie si-au pierdut vietile in ambuscada organizata si executata cu multa maiestrie de Basarab I si oastea sa.

“Istoria mileniilor”, vine cu o supozitie cel putin surprinzatoare, daca nu certa si adevarata. Din aceasta rezulta ca la Posada ar fi avut loc o capcana, iar nu o ambuscada! Daca admitem ca regele Carol Robert a fost atras intr-o capcana, putem trage concluzia ca aceasta capcana, nu putea fi organizata si executata in bune conditii de catre oastea lui Basarab-voda, fara cunoasterea prealabila si certa a intentiei inamicului de a se retrage in Transilvania, si fara o temeinica dezinformare a lui, coroborata cu abile actiuni de atragere in cursa. Aceasta capcana ori ambuscada, dupa cum considera specialistii in domeniu, demonstreaza fara echivoc influenta activitatii informative si contrainformative, asupra acestui eveniment istoric de importanta covarsitoare asupra evolutiei Tarii Romanesti, chiar si asupra continuitatii noastre in spatiul romanesc, fiindca trebuie sa mentionam ca, in primul secol dupa stralucita victorie a lui Basarab I, toti urmasii au avut de luptat impotriva regilor Ungariei ori sultanilor otomani. Asa cum bine spunea Maresalul: “Aceasta a fost legea noastra”. Dintre toti insa, cel care a fost supus la incercari mai grele si la adevarate probe de rezistenta ale istoriei, a fost Mircea cel Batran. Despre toate acestea insa, in articolul urmator…

Chiar daca nu se cunoaste CINE au fost oamenii care au facut posibila aceasta victorie; chiar daca nu stim CINE a condus serviciul de informatii al lui Basarab-voda, certa ramaneVICTORIA. Si ca intotdeauna ni se confirma faptul ca, atunci cand GENIUL SE COMBINA CU INFORMATIA, VICTORIA ESTE ASIGURATA!

Nu pot incheia fara a ma intoarce mai aproape de NOI. Nu pot a nu ma gandi la un moment intunecat, inca enigmatic, al istoriei noastre recente, si anume Revolutia din Decembrie 1989. Nu intru acum in amanunte, dar un lucru ma intriga! AVO (serviciul maghiar de informatii), era dispus (conform notelor operative ale DSS), sa cedeze in favoarea “organizatorilor” bazele ei logistice, cu conditia ca acestia sa distruga anumite manuscrise, incunabule, tiparite inainte de anul 1500, aflate la Biblioteca Centrala Universitara, precum: anexe la “APROBATAE CONSTITUTIONAE REGNI TRANSILVANIAE ET PARTIUM HUNGARIAE; FOND CU FILE DIN MEMORIILE LUI KOSSUTH LUDOVIC; ANEXE LA “TRIPARTITUL DE LA WERBOCZI”; STAMPE; MANUSCRISE; EXTRASE DIN FONDUL NAGY IMRE. Multe documente, nu credeti? Si doreau distrugerea a inca ceva, ce EI numeau: FUNDATIA CAROL I !?

Ce contineau oare toate aceste manuscrise vechi? De ce AVO era atat de ingrijorat de ceea ce era scris in acestea? Oare, DSS a reusit sa le salveze sau au disparut misterios, fiindca se pare ca inainte de “Revolutie”, persoane necunoscute au dus anumite arhive UNDEVA, inclusiv de la Biblioteca Universitara din Cluj? CINE au fost oare acestia, si mai ales, cui apartineau? AVO, DSS sau altor Servicii? Oare aceste documente extrem de vechi demonstrau fara niciun dubiu, CONTINUITATEA NOASTRA pe aceste meleaguri, inclusiv Transilvania, ceea ce deranja cumplit hungarismul si “Imperiul Sfantului Stefan”? Posibil, insa DEOCAMDATA ENIGME!

 

Va urma,

 WW