Arhive pe etichete: dotare armata romana

Istoria Artileriei Romane: Tunurile Anti-tanc II

Standard

Tunul AT RESITA DT-UDR Nr.26, a aparut ca o necesitate izvorata din realitatea dura intalnita de catre Armata Romana pe front –lipsa tunurilor AT moderne si eficiente. Lucrul la tunul AT romanesc a inceput pe data de 1 februarie 1943, si viza realizarea unui tun modern, ce putea fi folosit si ca tun de camp usor, destinat trupelor romane aflate pe front. Acest tun a fost realizat de catre un colectiv format din colonelul Valerian Nestorescu (pe atunci) si capitanul Eugen Burlacu –ambii din partea Directiei Tehnice a Armatei –impreuna cu inginerul Lazar Stoicescu –seful Biroului de Constructii Guri de Foc, de la “Uzinele Resita”. Trebuie sa mentionam faptul ca “Uzinele Resita”, fabricau deja tunul AA VICKERS, calibrul 75 mm si aruncatorul calibrul 120 mm, avand deci experienta necesara conceperii unui tun AT.

La “Uzinele Resita” au fost concepute trei prototipuri, la care au fost utilizate elemente ale tunurilor de 76,2 mm sovietice de captura (am vorbit despre acesta in capitolul anterior), ale celui AA VICKERS (calibrul 75 mm), precum si ale tunului AT german, PAK-40 (aflat deja in dotarea armatei pe frontul din Crimeea si Caucaz). Prototipurile 1 si 3 n-au fost insa reusite, avand performante slabe si ca urmare au fost respinse, dar nr. 2 ce fusese realizat in doua variante de teava, numite simplu “a” si “b” a rezistat cu performante excelente, la incercari foarte dure (“a” –avea camera de incarcare identica cu cea de pe tunul AA VICKERS, iar profilul ghinturilor ca la tunul sovietic de 76,2 mm, model 1941; “b” –avea interiorul tevii identic cu cel al tunului AA VICKERS, dar teava era monobloc si cu frana de gura).

Prototipul nr.2, era fabricat din otel aliat cu nichel, crom si molibden, avand o rezistenta la rupere de minimum 110 kgf/mm patrat; aliaj ce purta denumirea de RNCM -110 (otel romanesc cu nichel, crom, molibden cu rezistenta de rupere de 110 kgf/mm patrat). Tunul prototip nr.2, in varianta “b”, a fost incercat in: poligonul Suditi, “Centrul de Instructie al Artileriei” de la Mihai Bravu si la “Uzinele Resita”. El s-a dovedit a fi exceptional din toate punctele de vedere, atat AT cat si ca tun de camp, reusind sa strapunga 8 placi de otel cu grosimea de 100 mm, dispuse astfel: 4 placi la 300 m, sub un unghi de 30 grade; 3 placi la 500 m, sub acelasi unghi; o placa la 1000 m, dispusa vertical.

Tunul avea caracteristici revolutionare, precum: constructie simpla, teava putandu-se inlocui usor, ceea ce permitea folosirea la aceeasi gura de foc a doua calibre (75/76,2 mm), precum si a oricarui tip de munitie aferent acestor calibre; capacitate de foc mare de pana la 20 lovituri/minut (in conditiile in care tunurile aflate in dotare aveau o cadenta inferioara, de 12 lovituri/minut) si debite orare de 240/280 lovituri, ceea ce a crescut eficienta in lupta a unitatilor cu peste 100% (120 de lovituri erau prevazute de regulament); posibilitati de manevra si tragere superioare prin: greutatea in baterie cu 5% mai mica, energie la gura tevii cu 16% mai mare, campul vertical de tragere de 42 grade, afet bifles cu doua deschideri (35/70 grade) ceea ce permitea marirea de 7 ori a campului de tragere; stabilitate si precizie superioara tuturor tunurilor aflate deja in dotare –la tragerea a trei lovituri consecutive, ochirea se facea numai pentru prima lovitura; scut de protectie dublu, curbat; capacitate de perforare superioara a blindajelor, cu o viteza initiala a proiectilului de 840 m/s; rezistenta foarte buna la uzura; tunul dispunea de un opritor automat ce actiona atunci cand teava in recul ar fi lovit pamantul; tractiune auto; si foarte interesant, tunul utiliza proiectilul perforant-trasor de tip “Costinescu”, ce era construit la uzinele din Sinaia, ce combina modelul german PzGr -40 cu tub cartus VICKERS. Tunul avea aparat de ochire de fabricatie romaneasca (o noutate pe atunci), model “Septilici”, fabricat la IOR –Bucuresti.

Tunul a intrat in fabricatia de serie in data de 25 februarie 1944, la “Uzinele Resita”, ASTRA –Brasov si CONCORDIA –Ploiesti; ramanand in productie pana in luna decembrie a aceluiasi an, cand la ordinul “civilizatorilor si eliberatorilor rosii” totul a fost oprit si confiscate. Au fost produse totusi un numar de 216 exemplare, ce s-au aflat in dotarea bateriei antitanc (6 piese) de la nivelul diviziilor de infanterie si la divizionul antitanc al corpurilor de armata. A mai fost si in dotarea regimentelor antitanc subordonate la Armata 1 si 4, care din august 1944 au fost transformate din Regimentul 1 Artilerie Granicereasca si din Regimentul 36 Artilerie de Camp –fiecare avand in compunerea sa cate 36 de tunuri RESITA.

Tunul AT RESITA, model 1943, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungimea 6650 mm; inaltimea 1405 mm; lungimea tevii 3635 mm; camp de tragere vertical intre -7/+34 grade; greutatea pentru lupta 1430 kg; viteza initiala a proiectilului 1030 m/s; greutate proiectil perforant 6,6 kg; servanti 7 militari; bataie maxima 11450 m, cu proiectil exploziv. Acest tun a reprezentat o realizare remarcabila pentru industria romaneasca de atunci, el ramanand multi ani in dotare. Se pare, dupa unele surse, ca ar fi fost inca in dotare prin anii *70-*80.

Din anul 1950, in dotarea Armatei Romane a inceput sa intre tehnica de fabricatie sovietica. Printre acestea s-a numarat si tunul AT ZIS-2, care a fost la inceput in dotarea artileriei batalionare (2 piese), ulterior din 1960 si la divizia de infanterie (cate 27 de tunuri). A iesit din inzestrare in anul 1977, fiind inlocuit cu tunurile AT romanesti de calibrul 100 mm, mult mai moderne si performante.

Tunul AT ZIS 2

ZIS-2, a aparut in anul 1941, fiind fabricat intr-un numar foarte mare (aproximativ 10000 de exemplare) si avand performante foarte bune –puterea de penetrare in blindaj a proiectilului BR -271P, ce era folosit de acest tun, era de 83 mm la distanta de 1000 m, cu blindaj dispus sub un unghi de 60 grade. A fost montat si pe tractorul senilat KOMSOMOLET, fiind cunoscut ca “distrugatorul de tancuri” ZIS-30 (Armata Romana, nu l-a avut in dotare).

Tunul AT ZIS-2, avea inchizator semiautomat de tip “pana” si o cadenta foarte mare de lovituri (cam 25 lovituri/minut), dispunand de un antetren tractat de 6 cai, utilizat atat pentru tractarea tunului cat si pentru transportul munitiei, de tip 52 –P-353M.

Tunul avea urmatoarele caracteristici:  calibrul 57 mm; lungimea tunului 7030 mm; inaltimea 1370 mm; lungimea tevii 4160 mm, 73 calibre; camp de tragere vertical intre -5/+25 grade; camp de tragere orizontal de 56 grade; greutatea 1250 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate proiectil 3,16 kg; regim de foc 25 proiectile/minut; bataia maxima 8400 m.

In anul 1945, a aparut in Armata Romana, tunul sovietic de camp, ce putea fi folosit si in rol AT, ZIS-3, calibrul 76,2 mm, model 1942. Acesta a fost fabricat intr-un numar imens de exemplare, de aproximativ 103000, fiind urmasul direct al tunului ZIS-2. A aparut in Romania odata cu cele doua divizii de voluntari romani, “Tudor Vladimirescu” si “Horia, Closca si Crisan” –cate o baterie la regimentele de infanterie, ulterior si la divizionul de artilerie (18 piese) de la toate regimentele de infanterie. Nu se cunoaste cu certitudine daca Armata Romana a capturat si folosit, anterior anului 1945, asemenea tunuri.

Tunul AT ZIS 3

Tunul era deosebit de performant, avand frana de gura, ceea ce a permis reducerea greutatii afetului, piese turnate, stantate sau sudate, avand un cost de productie scazut. Datorita energiei foarte mari la gura tevii (175 tf) a fost folosit cu succes si ca tun AT cu proiectil perforant BR-350A (putere de perforare in blindaj de 55 mm la 1000 m, lovitura sub un unghi de 60 grade).

Interesant este faptul ca tunul putea fi operat de catre servanti cu o pregatire sumara, iar profesorul Wolf (inginer-sef al departamentului artilerie de la Krupp, spunea: “Tunurile germane sunt cele mai bune din lume cu exceptia celor sovietice”, iar pe ZIS-3 il considera “cea mai ingenioasa arma din istoria artileriei” –cuvinte care n-au nevoie de niciun comentariu!

ZIS-3, putea trage cu diferite tipuri de munitie, precum: proiectile perforante BR-350A/B, proiectil perforant-trasor subcalibru BR-354P, proiectil exploziv OF-350, proiectil cumulative BR-354, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 76,2 mm; lungimea tunului 6095 mm; lungimea tevii 3200 mm, 42 calibre; camp de tragere vertical intre -5/+37 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 680 m/s; greutate proiectil OF-350 – 6,2 kg; regim de foc 25 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 13290 m; bataia minima cu proiectil perforant 4000 m.

Nu se stie cu siguranta cand a iesit din inzestrare ZIS-3, dar dupa unele surse, acesta mai era inca folosit la sfarsitul anilor *60.

Un tun AT superior ZIS-3, tot de fabricatie sovietica, a fost BS-3, calibrul 100 mm, model 1944. Acest tun putea fi utilizat si ca tun de camp, aparand pe front in ultima parte a razboiului. Utiliza proiectilul BR-412B ce putea penetra blindaje de 150 mm la o distanta de 1000 m, si a intrat in dotarea Armatei Romane in anul 1954 –la artileria antitanc din rezerva strategica: Regimentul 99 Antitanc Caracal, Divizionul 1057 Antitanc de la Mihai Bravu si la Regimentul 242 Artilerie de la Braila subordonat Corpului 19 Armata. Nu se cunoaste cate asemenea asemenea tunuri a avut armata noastra in dotare, dar BS-3 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 100 mm; lungimea tevii 5960 mm, 59,6 calibre; greutate tun 3650 kg; camp de tragere vertical intre -5/+45 grade; camp de tragere orizontal de 58 grade; viteza initiala a proiectilului 900 m/s; greutate proiectil exploziv 15,6 kg; echipaj 8 servanti; regim de foc 8-10 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 20000 m. Se mai afla in dotare pe la jumatatea anilor *70, ulterior a fost inlocuit cu tunul romanesc AT de acelasi calibru (aflat si astazi in dotare).

Tunul anti-tanc model BS-3

Un alt tun divizionar de camp ce putea fi folosit cu succes in lupta antitanc a fost D-44, calibrul 85 mm, model 1944, de fabricatie sovietica. Acest tun cu proiectilul cumulativ BK-2M putea strapunge -prin lovitura directa- blindaje de 300 mm, iar cu proiectilul exploziv O-365K –prin lovitura indirecta-in greutate de 9,5 kg, putea distruge tancuri si vehicule blindate de la peste 15000 m.

Tunul D-44, era foarte performant la data aparitiei sale, el putand utiliza o gama larga de proiectile ceea ce ii conferea un avantaj major in lupta, de tip: exploziv, perforant-trasor subcalibru si cumulative, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 85 mm; lungimea tevii 8340 mm; greutate tun 1725 kg; camp de tragere vertical intre -7/+35 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 1030 m/s; echipaj 8 servanti; regim de foc 22 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 15650 m.

Acest tun s-a aflat din anul 1954 in inzestrarea divizioanelor antitanc ale corpurilor de armata romane, precum si la divizioanele antitanc ale diviziilor. Nu se cunoaste numarul lor si nici anul iesirii din inzestrare.

Un alt tun AT sovietic ce s-a aflat in inzestrarea Armatei Romane, a fost D-48, calibrul 85 mm, model 1948. Acest tun a preluat afetul de la tunul divizionar calibrul 85 mm si blocul inchizator de la tunul BS-3, remarcandu-se prin teava foarte lunga. Rotile acestui tun proveneau de la camionul ZIS, fiind umplute cu cauciuc buretos, iar trecerea tunului din pozitia de mars in cea de lupta, necesita un timp de 1,5-2 minute, cu servanti bine antrenati. Calitatile AT ale tunului erau bune, el putand distruge cu proiectilul perforant BR-372 blindaje de 120 mm de la 2000 m, la un unghi de incidenta de 60 grade.

Tun anti-tanc D 48

A aparut in Armata Romana probabil in anul 1954, si se pare ca a fost utilizat pana la jumatatea anilor *80, impreuna cu proiectilele explozive OF-372 si perforant-trasoare BR-372.

D-48, avea urmatoarele performante: calibrul 85 mm; lungimea tunului 9195 mm; greutate pentru mars 2400 kg; inaltimea 1475mm; greutate proiectil exploziv 9,66 kg; camp de tragere vertical intre -6/+35 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 1040 m/s; bataia maxima cu proiectil exploziv 18970 m.

Armata Romana a primit in dotare odata cu tunurile mentionate mai sus, si tunuri fara recul, de tipul B-11 (RG-107), calibrul 107 mm si B-10, calibrul 82 mm, ambele model 1954. Aceste tunuri fara recul aveau dubla destinatie: tun de camp si tun antitanc.

B-11 (RG-107), putea fi tractat de la gura tevii, cu autoturisme de tip GAZ/M-461 si folosea proiectile cu miscare lenta de rotatie si aripioare. Ca tun de camp folosea proiectilul exploziv O-883A, cu greutatea de 8,5 kg –greutatea loviturii fiind de 13,6 kg; iar ca tun AT folosea proiectilul cumulativ BK-883, in greutate de 7,5 kg (insa completata cu focosul GK-2, aceasta crestea la 12,5 kg). Puterea de patrundere in blindaj a proiectilului BK-883 era de 380 mm, la maxim 1400 m.

Tun anti-tanc fara recul B-11

S-a aflat in dotare la divizia de infanterie, la artileria regimentara ce era compusa dintr-o baterie de aruncatoare calibrul 120 mm si o baterie de tunuri fara recul B-11 (4 tunuri). A fost si in dotarea diviziei mecanizate, in bateria antitanc: un pluton de 2 piese, alaturi de tunuri fara recul de 82 mm (B-10) si tunuri de 57 mm (cate un pluton de 2 piese, ZIS-2). Se pare ca au iesit din inzestrare la sfarsitul anilor *70, alaturi de fratiorul mai mic, B-10, fiind inlocuite cu tunul fara recul AG-9 (facut inRomaniasub licenta dupa tunul sovietic SPG-9, calibrul 73 mm, cu caracteristici tehnice superioare, ce se afla si astazi in dotare).

B-11, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 107 mm; lungimea tevii 3383 mm; lungimea totala 3560 mm; inaltimea 1190 mm; greutate 305 kg; echipaj 5 servanti; camp de tragere vertical intre -10/+45 grade; camp de tragere orizontal de 70 grade; viteza initiala a proiectilului 375 m/s; regimul de foc 6 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 6650 m.

Armata Romana a avut in dotare si varianta B-10, calibrul 82 mm, probabil de la inceputul anilor *60, ce a fost inlocuit ulterior de SPG-9, fabricat la noi sub licenta si cunoscut ca AG-9. Tunul fara recul B-10, era dotat cu teava lisa, tren rulor cu doua roti ce putea fi detasat si cu un afet tripod pentru tragere (caracteristici ce sunt intalnite si la AG-9), doua manere dispuse la partea din fata a tevii pentru a putea fi transportat pe distante scurte si o roata mai mica ce prevenea deteriorarea tevii pe timpul deplasarii.

Tun anti-tanc B-10

B-10, folosea proiectilul antitanc cumulativ BK-881, si pe cel exploziv (pentru misiunile de sprijin de foc) O-881A, pana la distanta maxima de 4500 m.

S-a aflat in dotarea artileriei batalioanelor de infanterie romane, la bateria antitanc (un pluton de tunuri fara recul B-10, alaturi de un pluton de tunuri de calibrul 57 mm cu 2 piese si un pluton de mitraliere AA). A fost folosit (ca si AG-9, dealtfel) si de catre VM, samarizat pe patru caluti de rasa romaneasca Hutul: unul transporta tunul propriu-zis, lada cu piese de schimb si accesorii pentru tun, inaltatorul cu dispozitivul de iluminare si acumulatorii; iar calutii 2,3 si 4, transportau munitia, lopetile, tarnacopul, fierastraul, toporul si lanterna cu acumulatori.

 

WW

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).

ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: AUTOTUNURILE

Standard

Sub numele de autotunuri, tunuri de asalt, obuziere autopropulsate, tunuri autopropulsate, au reprezentat o categorie aparte de tehnica militara. Destinatia lor era sprijinul infanteriei in ofensiva, lupta antitanc si loviturile de artilerie indirecte, beneficiind de mobilitate si viteza.

In Armata Romana au aparut in anul 1943, in plin WW II, in principal ca o necesitate in lupta impotriva blindatelor, capitol la care Romania nu statea deloc bine, lipsindu-i in general mijloacele eficiente de lupta (tunuri performante de calibru mare si proiectilele aferente); prezenta lor fiind reclamata si de catre trupele de infanterie, descoperite in fata blindatelor si predominante in armata noastra pe atunci.

Desi exista posibilitatea de a achizitiona tunuri de asalt din Germania (ceea ce s-a si facut pana la urma in cadrul Planului Olivenbaum), Romania, cu ajutorul cercetatorilor ei si dispunand pe atunci de o industrie grea cvasi-inexistenta, a incercat si chiar a reusit, prin mijloace proprii, sa-si faca propriile mijloace de lupta. Oamenii s-au descurcat bine cu ceea ce aveau pe atunci, fiind inexplicabil astazi (sau explicabil!) de ce NU SE MAI POATE!

Primul produs de acest gen realizat a fost autotunul TACAM T-60 (Tun Anticar pe Afet Mobil T-60), aparut in anul 1943 (12 ianuarie), realizat fiind la uzinele LEONIDA-Bucuresti si Arsenalul Armatei, de catre un colectiv de cercetatori condusi de catre locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai (un nume definitoriu in constructia de blindate si tunuri). Autotunul era realizat pe sasiul tancului de captura sovietic T-60 (asta aveau, cu asta lucrau), modificarile fiind esentiale: turela deschisa pentru usurarea tragerii, placi de blindaj de 15 mm grosime provenind de la tancurile sovietice BT-7 si montarea unui tun de camp sovietic F-22 (calibrul 76,2 mm, model 1936; bataie maxima 14000 m; putea strapunge blindaje de 67 mm la distanta de 1000 m; utiliza munitie specifica tunurilor rusesti, inclusiv a celor de 76,2 mm, model 1900), intrand in dotarea Companiei 61 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta -16 bucati), ulterior si la Compania 62 Antitanc (acelasi Regiment -18 bucati), iar din anul 1944 la Divizia 8 Cavalerie (in urma pierderilor suferite in lupta).

TACAM T-60

TACAM T-60 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm F-22, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 3895 mm/51,2 calibre; latimea 2350 mm; greutatea pentru mars 9000 kg; lungime totala 5510 mm; lungime sasiu 4240 mm; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+8 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; autonomie pe sosea de 200 km; putere motor 80 CP; munitie 40 de proiectile; regim de foc 15 proiectile/minut; motor GAZ 202 (licenta FARGO FH-2); echipaj 3 militari. Autotunul s-a comportat bine pe front, dar a suferit pierderi grele, iar in octombrie 1944 cele care au supravietuit au fost confiscate de catre “eliberatorii si civilizatorii” sovietici.

Tot in anul 1943, s-a luat decizia de transformare a tancurilor cehoslovace SKODA LT-35 (R-2, in Armata Romana, depasite, ce nu mai faceau fata razboiului modern) in autotunuri. De proiect s-a ocupat tot locotenent-colonelul inginer, Constantin Ghiulai si echipa sa, transformarea facandu-se la uzinele LEONIDA-Bucuresti. Tunul ales a fost tot unul de fabricatie sovietica -interesant fiind faptul ca acestea erau superioare ca putere de foc celor germane asemanatoare –ZIS 3, model 1942, calibrul 76,2 mm. Acest tun era eficace impotriva unui T-35 de la 500 m, dar utilizand proiectile perforante romanesti “Costinescu T”.

21 de R-2 au fost construite, ele au fost in dotarea Companiei 63 Antitanc (Regimentul 1 Care de Lupta), participand la luptele pentru eliberarea Bucurestiului, jumatatea dintre ele fiind pierdute in lupta. Cele care au supravietuit au fost transferate Regimentului 2 Care de Lupta, participand la luptele dinMoraviasiAustria, de unde doar un singur exemplar s-a intors intara, fiind expus la Muzeul Militar National “Regele Ferdinand I”.

TACAM R-2

TACAM R-2 avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS -3, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea tevii 52 calibre; latimea 2064 mm; greutatea pentru mars 12000 kg; lungime sasiu 5000 mm; urca panta maxima de 45 grade; camp de tragere vertical cuprins intre -5/+15 grade; camp de tragere orizontal pana la 30 grade; autonomie pe sosea de 160 km; viteza maxima pe sosea de 30 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 15 km/h; putere motor 125 CP; munitie 32 de proiectile; motor SKODA T-11 pe benzina; echipaj 3 militari.

Insa, cel mai interesant proiect romanesc de autotun este de departe, prin complexitatea si inovatiile sale, vanatorul de care MARESAL. Acesta a avut parte de o glorie scurta, marcata de scandaluri de coruptie si incompetenta; in acest sens parerile specialistilor sunt impartite –unii il considera o reusita, altii un esec rasunator (inclusiv dintre constructorii sai!).

MARESAL, avea o conceptie revolutionara (unul dintre aspecte fiind lipsa turelei, ceea ce-l facea greu de atins si distrus), proiectul debutand la cererea Maresalului  Ion Antonescu, in decembrie 1942, fiind definitivat in anul 1944, cu putin timp inainte de evenimentele de la 23 August. El s-a nascut din dorinta absolut stringenta de imbunatatire a capacitatilor de lupta antitanc ale armatei romane, deficitara la acest capitol (handicap cu care se v-a confrunta, din pacate, pe toata perioada razboiului) si se baza pe un concept de vanator de tancuri usor, foarte mobil, cu o mare putere de foc, care putea fi construit de industria firava existenta la acea data. Au fost realizate trei prototipuri (M-00/01/02/03/04/05) la uzinele ROGIFER –Bucuresti, initial prin adaptarea unui sasiu de tanc sovietic usor T-60, de captura, aceasta fiind varianta M-00. Pe acest sasiu s-a montat un tun sovietic, de captura, Putilov-Obuhov M 1904-1930, de 122mm L-12, la care se adauga o mitraliera coaxiala de 7,92mm ZB HMG, iar partea superioara era protejata prin 4 placi blindate. Primele rezultatele au fost bune, desi unul dintre realizatorii sai contesta acest lucru (si poate chiar are dreptate!). In cartea sa “File din trecutul artileriei romane moderne”, generalul-maior Nestorescu Valerian, afirma: “Parintii tanchetei au fost empirismul si crasa nepricepere profesionala a acelora care se aciuisera pe langa cabinetul militar al lui Antonescu (parca asa ceva ne suna cunoscut si astazi!!!). Masina s-a nascut in mod abuziv, a trait prin mijloace condamnabile si s-a hranit din averea statului (iarasi ne suna a ceva cunoscut astazi!!!), din care a luat cat a vrut. Initiatorii ei s-au crezut isteti dandu-i un nume, prin a carei sonoritate incercau sa se puna la adapost de consecintele incapacitatii lor profesionale. Care era acest nume? Simplu de tinut minte! “Carul M”, unde “M” indica gradul celui care a patronat nasterea tanchetei”. Fara cuvinte dragi cititori! Insa, indiferent care este adevarul, MARESAL a reprezentat un proiect ambitios pentru Romania si industria sa aflata la inceput (poate chiar prea ambitios, am spune noi!) si cu siguranta a fost “un model” pentru cel german HETZER (sa nu uitam faptul ca Maresalul Antonescu a prezentat acest proiect in decembrie 1943 lui Hitler, acesta fiind deosebit de incantat, ordonand specialistilor si uzinelor germane sa-l sprijine, fiind vorba despre uzinele ALKETT si VOMAG).

M-03, avea sasiul mai lung cu 43,2cm si mai lat cu 13,4cm, decat cel original M-00; cutia blindata fiind sudata, iar structura interioara era intarita prin compartimentare, masina fiind robusta si rezistenta. Tunul folosea o lovitura de tip cumulativ, ce a fost creata special pentru el, de tipul Hohllandung. In anul 1943, a fost realizat tunul AT, RESITA, de 75mm, a carui putere de foc si precizie, depasea in mare parte majoritatea gurilor de foc similare straine de la acea data! Testat in poligonul de la Suditi, tunul RESITA a reusit sa strapunga 8 placi de blindaj de otel cu grosimea de 100 mm, dispuse la 300 si 1000 m. Interesant este faptul ca acest tun, modernizat insa, se afla si astazi in dotare, ceea ce spune multe despre calitatea si performantele sale!

Acest tun a fost montat si pe MARESAL, dar conform generalului-maior Nestorescu Valerian, el n-a dat rezultate satisfacatoare (la testele din poligonul Suditi, tancul MARESAL nu a reusit sa nimereasca nicio tinta. Lipsa de pregatire, echipamente de ochire si vizare necorespunzatoare sau pur si simplu ghinion, greu de spus!). Cu toate acestea, in noiembrie 1943, au inceput pregatirile pentru inceperea productiei de serie, achizitionandu-se masini unelte, SDV-uri si comandandu-se totodata in Franta 1000 de motoare Hotchkiss (comanda ce ulterior va fi anulata in favoarea unui motor Diesel german de 220 CP, superior celui francez care avea doar 120 CP, motor pentru care germanii au oferit licenta –este vorba despre motorul PRAHA ce se va regasi ulterior pe HETZER).

Ultimul model de MARESAL a fost M-05, ce utiliza componente de fabricatie romaneasca, abandonand total modelul T-60 initial. La acesta, singurele componente din import –in mare parte aduse din Germania- erau: motorul si cutia de transmisie, senilele CKD, aparatul radio si o mare parte din dispozitivul optic de ochire, ce urma a fi asimilat in fabricatie la IOR.

Se intentiona fabricarea a cel putin 100 de vehicule pe luna, ceea ce pentru industria romaneasca de atunci era foarte mult! S-au comandat chiar si 1000 de care MARESAL, incepand antrenamentul echipajelor ce apartineau Regimentului 2 Care de Lupta (32 de batalioane AT, fiecare cu cate 30 de bucati). Ca o nota de senzational, la carele ce urmau sa intre in productia de serie, se intentiona folosirea cimentului antimagnetic si a schemei de camuflaj multicolor (noutati in Armata Romana, ele nefiind uzuale decat in armata germana!).   Interesant este faptul ca si germanii au dat o comanda initiala de aproximativ 100 de bucati, dar evenimentele din august 1944 a anulat totul, inclusiv existenta vanatorului de tancuri romanesc.

Dupa 23 august 1944, sovieticii “eliberatori” au confiscat tot ceea ce tinea de MARESAL: planuri, utilaje, SDV-uri, prototipuri, inclusiv seria O, care urma sa intre in dotare in noiembrie 1944 si aflata pe linia de fabricatie, fara a ne mai inapoia ulterior nimic.

MARESAL, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 75 mm RESITA, model 1943, mitraliera ZB-53, calibrul 7,92 mm; lungimea 5800 mm; latimea 2440 mm; greutatea pentru mars 10000 kg; inaltimea 1540 mm; viteza maxima pe sosea de 45 km/h; echipaj 2 militari (se pare ca totusi solutia nu era cea ideala, incarcarea facandu-se greu. HETZER, copia germana, n-a adoptat-o).

Cel mai performant tun de asalt pe care l-a avut Armata Romana in WW II, a fost STURMGESCHUTZ III AUSFUHRUNG G, cunoscut la noi si ca “Stug III Ausf G” sau “T As/T As T3”. Acesta era un adevarat distrugator de tancuri, avand o inaltime redusa, fiind greu de localizat si distrus. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Stuk 40/L-48, mitraliera calibrul 7,92 mm; lungimea 6850 mm; latimea 2950 mm; inaltimea 2160 mm; blindaj cuprins intre 16-35 mm;  greutate 23,9 tone; camp de tragere vertical cuprins intre -6/+20 grade; viteza maxima pe sosea de 40 km/h; viteza maxima pe teren accidentat de 25 km/h; putere motor 296 CP; munitie 54 de proiectile si 600 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM V-12 cu petrol; raza de actiune de 155 km pe sosea; echipaj 4 militari.

T As T3 s-a aflat in dotarea Diviziei 1 Blindate si la Divizia 8 Cavalerie Purtata, intr-un numar de aproximativ 110 bucati (se preconizau mai multe, dar atatea au putut fi achizitionate –unele au fost chiar transferate de catre armata germana-in perioada octombrie 1943-august 1944, in cadrul Planului Olivenbaum). Cele care au supravietuit razboiului (aproximativ 30 de exemplare) au ramas in dotare pana in anul 1954, cand au fost definitiv inlocuite cu tehnica de fabricatie sovietica, SU-76/100.

Armata Romana a mai avut in dotare si cateva autotunuri (numar incert) TAs T4 (PANZER IV/70V), capturate de catre sovietici si cedate celebrei Divizii 1 Mecanizate “Tudor Vladimirescu”. Ele au ramas in dotare (cele care au supravietuit razboiului) pana in 1950 si erau construite pe sasiul tancului PANZER IV. Avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 75 mm Pak 42/L-70, mitraliera MG-34, calibrul 7,92 mm; lungimea 8500 mm; latimea 3170 mm; inaltimea 1850 mm; blindaj: 80 mm frontal, 10 mm lateral;  greutate 25,8 tone; putere motor 300 CP; munitie: 55 de proiectile si 660 cartuse; motor MAYBACH HL120 TRM; raza de actiune de 210 km pe sosea; viteza initiala a proiectilului cuprinsa intre 700-1120 m/s; bataia maxima a tunului de 10000 m; echipaj 4 militari.

Tot de la sovietici, Regimentul 2 Care de Lupta a avut in inzestrare prin donatie, un obuzier autopropulsat T As HUMMEL (BONDARUL). Unul singur! Acesta avea numarul de identificare U 069009, unde initiala “U” era specifica trupelor de uscat. Interesant este faptul ca sovieticii l-au “donat” fara inchizatorul tunului de tipul “15 cm SFH 18/1 L-30” cu bataie maxima de 13000 m, ceea ce-l facea relativ inutil (ne intrebam insa ce puteau face cu el, fara inchizatorul armei principale!? Poate doar sa se uite pe teava!). Obuzierul autopropulsat avea o greutate de 2,5 tone, iar soarta sa este necunoscuta –cel mai probabil a fost abandonat sau pierdut in lupta.

Incepand cu anul 1949,a inceput sa intre in dotare tehnica de fabricatie sovietica, precum autotunul SU-76. Realizat in peste 14000 de exemplare, acesta era un hibrid obtinut prin montarea tunului de camp de 76 mm, ZIS-3, pe sasiul tancului T-70 (o solutie asemanatoare au adoptat si specialistii romani la autotunul TACAM T-60. Interesant acest aspect!).

SU-76, a fost un vehicul reusit ce indeplinea trei roluri: tun usor de asalt, tun mobil antitanc, tun pentru tragerile indirecte. Era dotat cu statie radio (10 RT, legatura in fonie si telegrafie, bataie maxima 15 km in mers/20 km stationar), blindaj frontal de 35 mm grosime si lateral de 16 mm. S-a aflat in dotarea Regimentului 10 Autotunuri de la Targoviste, iar ulterior si in dotarea bateriei de autotunuri de la regimentele de infanterie (cate 6 piese), alaturi de cate un divizion de tunuri ZIS-3. A ramas in dotare multi ani, pana in anul 1998, devenind chiar “vedeta” de film (a aparut in filmul lui Sergiu Nicolaescu-“Noi, cei din linia intai”, realizat in anul 1985).

SU-76, avea urmatoarele caracteristici: armament: tun calibrul 76,2 mm ZIS-3, mitraliera DT/DTM, calibrul 7,62 mm; regimul de foc 5-6 proiectile/minut; lungimea 4965 mm; latimea 2730 mm; inaltimea 2170 mm;  greutate 10,5 tone; putere motor 140 CP; motor SR 211 pe benzina; raza de actiune de 206 km pe sosea; viteza pe drum denivelat 20 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea pante transversale de 35 grade; echipaj 4 militari. Au fost in inzestrare peste 320 de exemplare!

Tot in anii *50, a intrat in inzestrare autotunul SU-100, model 1944, mult superior lui SU-76. Acesta, in variante modernizate, se mai afla inca in dotarea unor state si astazi, cu deosebire tari africane si arabe. SU-100, in WW II, a fost cel mai bun tun autopropulsat din lume, fiind capabil sa strapunga blindaje de 125 mm de la 2000 de m (blindajul de 85 mm al tancului german PANTHER era facut ciur de la 1,5 km!). A ramas in inzestrare pana la inceputul anilor *90, la divizionul antitanc din organica diviziilor mecanizate si la bateria antitanc (cate 4 vehicule) din divizia de tancuri.Romaniaa avut in dotare cateva zeci de SU-100 (probabil 70 de exemplare), ele fiind vazute si in timpul Revolutiei din 1989.

SU-100, avea urmatoarele caracteristici: tun calibrul 100 mm D-10S (identic cu cel de pe T-55); bataie maxima: cu proiectil perforant 4000 m/ cu proiectil exploziv 16800 m; regimul de foc 2-3 proiectile/minut; lungimea 8300 mm; latimea 3000 mm; inaltimea 2700 mm;  greutate 31,6 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 580 CP; motor V-2-34 M Diesel; consum pe sosea 200-270 l/100 km; consum pe drum de tara 350l/100 km; raza de actiune de 300 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 40 km/h; urca panta maxima de 30 grade; trecea vaduri adanci de 1,3 m; echipaj 4 militari.

Odata cu autotunurile SU-100, au aparut in dotarea armatei si obuzierele-tun autopropulsate, ISU-152, model 1943 (T-152), care au fost de departe cele mai mari autotunuri pe care le-a avut vreodata in inzestrare. Acesta folosea turela tancului greu sovietic IS-2 (Iosif Stalin) cu blindaj de 90 mm la partea frontala inferioara, iar in jurul tevii obuzierului ML-20 (lungimea tevii 4900 mm, 32,3 calibre) era nici mai mult, nici mai putin, de 320 mm!!!

Trapele erau dotate cu periscoape (TPU-4 BisF), masina avand in dotare si o statie radio de tipul 10R/10RK, fiind un vehicul masiv si greoi, care avea avantaje (putea indeplini mai multe tipuri de misiuni, precum: artilerie grea de asalt, distrugator de tancuri, obuzier-tun autopropulsat) dar si dezavantaje (dispunea de o rezerva prea mica de proiectile, de 20 de lovituri: 13 explozive si perforante, OF-540 de 43,56 kg si BR-540 ce putea distruge blindaj de 115 mm la 1000 m; 7 proiectile G-545 ruptura-beton de 56 kg; reancarcarea vehiculului cu munitie se executa in 40 de minute (extrem de mult in conditii de lupta). Pentru propria protectie, ISU-152 era dotat cu o mitraliera AA de 12,7 mm, DSK cu 300 de cartuse. Cu toate acestea, el actiona doar sub protectia infanteriei, ceea ce se si recomanda! S-a aflat in dotarea divizioanelor de artilerie ale celor trei divizii de tancuri (6,7 si 57) pana pe la inceputul anilor *90.

ISU-152, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier ML-20, 152 mm, mitraliera AA de 12,7 mm, DSK ; lungimea 9180 mm; latimea 3070 mm; inaltimea 2480 mm;  greutate 47,2 tone; blindaj frontal 75 mm; putere motor 520 CP, 11 CP/tona; motor V 2IS/V 54K Diesel; capacitate rezervoare 560 l; raza de actiune de 120 km pe sosea; viteza maxima pe sosea 37 km/h; echipaj 4-5 militari.

Ultimele obuziere autopropulsate ce sau aflat in dotarea armatei noastre pana in anul 2005, au fost 2 S1 GVOSTIKA (GAROAFA –ce denumire interesanta pentru o arma!) si copia sub licenta, facuta la Mizil sub numele de “MODEL 1989”. Interesant este faptul ca GVOSTIKA se afla inca in dotarea multor armate, in numar mare, multe dintre acestea avand licenta de fabricatie. Romania, a inceput fabricarea “Garoafei” sub licenta, incepand cu anul 1989, dar pe sasiu de MLI-84 (un numar de 42 de vehicule au fost fabricate la Mizil), doar turela era importata din Rusia, aceasta fiind dotata cu obuzierul calibru 122 mm, 2 A31. Initial insa,Romaniaa importat din URSS o singura baterie 2 S1 GVOSTIKA (6 obuziere); un numar infim datorat probabil intentiei de a le produce local. Obuzierele autopropulsate de 122 mm, sau aflat in dotarea Divizionului 25 Artilerie (Brigada 22 Tancuri, Bucuresti, 24 de exemplare) si a Divizionului 55 Artilerie, Turda (Brigada 6 Tancuri, 18 exemplare + cele 6 2 S1 originale). Din anul 2005, atat varianta romaneasca “MODEL 1989” cat si cea 2 S1 GVOSTIKA, au iesit din inzestrare aflandu-se stocate (de ce, nu putem intelege, fiindca erau o tehnica relativ noua ce putea fi modernizata, asa cum au facut dealtfel polonezii si bulgarii. Exista unele voci care afirma caRomanian-a platit licenta pentru aceasta tehnica, iar rusii au interzis fabricatia, nemailivrand turele si alte componente, care totusi se pare ca veneau dinBulgaria. Si-asa, sistemele GVOZDIKA au fost livrate de catre URSS fara sistemul de conducere a focului, ceea ce le facea relativ inutile, din motive inca neclare).

“MODEL 1989”, avea urmatoarele caracteristici: tun-obuzier calibrul 122 mm, 2 A31, 38 calibre, bataie maxima 15,2 km; lungimea 7505 mm; lungimea tevii cu frana 4658 mm; latimea 2730 mm; inaltimea tunului 2720 mm; greutate pentru mars 18300 kg; camp de tragere vertical de la -3/+70 grade; consum 200 l/100 km; raza de actiune de 450 km pe sosea; urca panta maxima de 35 grade; viteza pe sosea de maxim 64 km/h; echipaj 4 militari.

La ora actuala, Armata Romana nu mai are in dotare obuziere autopropulsate, iar binecunoscutul proiect ATROM care oficial “exista, dar lipseste cu desavarsire din inzestrare”, are un viitor incert. Este pacat insa ca armata a fost lipsita de un mijloc de lupta eficient, mobil, care ar fi avut multe de spus pe campul de lupta modern. O situatie deloc imbucuratoare, a carei rezolvare pe masura ce trece timpul, devine din ce in ce mai nesigura.

 

WW

 

 

Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.

Sursa poze: Wikipedia

 

Opreo!!! Hai siktir fă javro!!!

Standard

Am vazut stirea, m-a mahnit din nou, eufemistic vorbind, flecareala fara rost a pacaliciului de-si zice ministru al Apararii! M-am ferit de politica cat am putut pe acest blog, dar ce spun acum nu  este politica, este multa umilinta si durere, este amaraciune, prea multa amaraciune stransa in ani de zile.

In anii de zile in care vanam fiecare gest, fiecare cuvant al politicienilor despre dotarea Armatei, in care interpretam, uneori fortat, orice veste, orice zvon aparut. De fiecare data speram ca acum este momentul, de fiecare data ma minteam singur spunandu-mi ca pur si simplu NU SE POATE, ca presedintele Tarii, ministrul Armatei, nu se poate, credeam, sa nu fie foarte atenti si intersati de dotarea trupelor noastre, de binele Armatei! Prost, fraier…mai adaugati si voi cateva epitete! Pe toate le merit si pe toate mi le asum!

Acum, sa-l mai ascult pe acest papitoi, pe acesta paiata trista cu gesturi teatrale si limbaj de lemn uscat, ar insemna sa ma cobor la un nivel de nimicnicie vecin cu nefiinta! gabriel oprea(sic!) este o jigodie mincinoasa, nici macar desteapta, care repeta la nesfarsit aceleasi discursuri din Epoca de Aur, scrise probabil de aceeasi autori, dar recitate, fara sa le inteleaga, la nesfarsit. Este ca o hazna nesfarsita din care oricat ai scoate rahatul, tot plina de rahat ramane. F-16 Bk52?! Stire?! Pai din gura politrucului ce poti auzi decat minciuni, cuvinte goale care spuse de el isi pierd orice sens si culoare?!

Un gunoi avarist si parvenit, numit de altul de aceeasi teapa cu el, dar mai destept, intr-un post al carei titulatura ar trebui sa-i fie interzis prin lege si macar a o pronunta. Aceasta jalnica creatura este, in actuala conjuctura, Ministrul Apararii!

Pentru a cata oara a vorbit de avioane?! Adica cat de prosti ne crede amfibianu’?! Nu sunt bani? Poate la mintea lui putina nu sunt.

Repet inca o data: BANI PENTRU DOTAREA ARMATEI SUNT CU NEMILUITA! Ba mai mult, inarmarea Romaniei la cele mai inalte standarde operationale este o joaca de copil. Am putea sa avem o frumusete de armata si ca rezultat, o superba industrie adevarata in Romania.

Saab-ul mai sta si acum cu 48 de avioane noi-noute, C/D sau E/F, cu finantare extrem de ieftina, cu perioada de gratie si rambursare in functie de mersul economiei noastre. Adica elvetienii sunt tampitii Europei, cumpara Gripen cu offset, iar noi „bogatii” Europei si industrializatii Europei, cumparam F-16 cu banii jos! Probabil ca Oprea se crede Ministrul Apararii printr-un emirat din Golf. Da in ultima vreme si ciuhabii s-au facut destepti si cer si ei offset.

Asadar oprea gabriel poata sta linistit, doar ministrul liberal al Apararii Teodor Atanasiu a fost, daca nu mai prost ca el, cam tot pe acolo. Va intra in istoria Armatei ca fiind cel mai handicapat, cel mai om de paie, cel mai paiata, ministru de razboi al Romaniei, de la Unirea sub Cuza, pana astazi!

Ce a spus gugustiucul in fata Comisei, nu este relevant: A recitat acelasi text ca de obicei, acum cica i-ar mai trebui 200 de milioane si gata! cumpara avioane americanesti, 48 de bucati! Adica ce ar face el cu 300 de milioane?! Si filtrele de ae
+lichidul de parbriz costa mai mult, la 48 de F-uri…Bre daca nu-l duce mintea saracu’…si noi suntem nenorociti, ca-i cerem sa gandeasca, sa ia decizii, sa fie si el barbat, da el cand l-a chemat basescu sa-l faca Big Chief peste RoArmy, el saracu’ de unde sa stie ca aceste lucruri, de i le cerem noi acum, fac parte din fisa postului?!

El credea ca tre sa faca cu mana, sa ranjeasca la presa si sa recite, la cate o ocazie mai pompoasa, ce-i trimitea El Comandante, ca El Comandante il iubeste pe el si nu i-ar face nici un pocinog…Deci noi suntem tampiti ca  am crezut ca oprea nu e tampit. Asadar si el este si noi suntem…

Asadar nu nici o stire, ci doar inca o rafala de schizofrenie maniaco-depresiva, o ragaiala numita intelectual: „Zicerile Ministrului in fata Comisiei de Aparare”! Sper ca Dumnezeu sa nu-i ierte pe niciunul…

Poate ar trebui sa-mi cer scuze pentru ton, vocabular, dar ca orice om, am si eu limitele mele. Pur si simplu acest imbecil imi provoaca o stare de greata si furie rece, de fiecare data cand ii aud vorba spurcata si uscata si figura-i bovina de contopist avarist!

Iar fata de ideea de la inceputurile blogului: fara politica, fara politicieni, asa va fi si de acum incolo, dar sa nu uitati un lucru:

Ca raul si mizeria sa invinga, este suficient ca oamenii normali si cu bun simt sa nu faca nimic!

INTELIGENTA ROMANEASCA: SICIB –Sistem Integrat de Comunicatii si Informatica pentru Batalion

Standard

Despre sistemele de comunicatii ale Armatei Romane am mai vorbit intr-un articol anterior. Aceste sisteme se afla inca in dezvoltare si implementare, si aici ma refer la trecerea la standard FALCON III a acestora (deja operational), dar si la realizarea unor subsisteme, mijloace, echipamente, proceduri, aplicatii si servicii, cu rol in colectarea, procesarea, diseminarea si stocarea datelor ori a informatiilor, care urmeaza sau sunt deja folosite in procesul de comanda/decizie/control, de la nivel esalon superior, pana la nivel batalion. Acest sistem, inclusiv aplicatiile sale software, vor inlocui vechile sisteme analogice pentru comanda batalion cu servicii securizate de voce si de date, avand inalta protectie impotriva actiunilor de bruiaj/detectie/recunoastere. Acest sistem asigura prin echipamentele si programele software (acestea sunt realizate de specialistii romani): criptarea, optimizarea puterii la emisie în funcţie de raportul minim semnal/perturbaţie la recepţie în scopul emisiei doar în aria de acoperire a forţelor proprii, utilizarea antenelor directive sau a tehnicilor de împrăştiere a spectrului informaţional (salt de frecvenţă), fiind compatibil cu sisteme similare din cadrul NATO.

Acesta este destinat inclusiv trupelor ce actioneaza in teatrele de operatiuni, fiind extrem de mobil, incluzand echipamente de ultima generatie, produse de catre firme de renume mondial, precum: General Dynamics, Harris, DRS Technologies, etc. Intregul complex este mobil, fiind distribuit pe vehicule URO si are in componenta sa statii radio Harris (RF-5800H/5800V/7800S/7800W); terminale de date (DRS Technologies); terminal de comunicatii prin satelit SATCOM (General Dynamics); sistem intercom MESHNET (General Dynamics); corturi dotate cu filtroventilatie, aer conditionat, sisteme de afisare si vizualizare SMARTBOARD; generatoare electrice, etc. Sistemul este protejat impotriva PEM.

Vehiculele de tip URO, au urmatoarele destinatii in cadrul Sistemului: COM (comunicaţii, videoconferinte criptate si de gestionare servicii); ISM (informatii); TXM(transmisiuni –avand echipamente de emisie Gateway GW/MIP, permitand interconectarea cu alte sisteme similare sau nu, din dotarea altor structuri). Vehiculele sunt echipate cu interfete comune PMI, asigurand schimbul de date, inclusiv cu staţiile radio din dotarea categoriilor de forţe (conceptul JTRS –acesta asigura combatanţilor conectivitate în reţea atât pe orizontală, cât şi pe verticală, avand la dispoziţie mijloacele necesare obţinerii superiorităţii informaţionale, staţii radio mobile modulare, multibandă, multimod, sisteme de comunicaţii interconectate, asigurând conectivitate la nivel tactic).

De asemenea SICIB se bazeaza pe aplicatii software de comanda si control ce asigură următoarele servicii necesare comandantului de vehicul (aceste aplicatii se vor regasi pe toate mijloacele de lupta ale Armatei, inclusiv pe cele ce vor fi achizitionate in viitor si vor fi implementate gradual in functie de fondurile allocate): servicii de mesagerie SMTP peste mediul radio şi peste LAN; servicii de mesagerie instant – tactical chat; afişarea situaţiei tactice pe ecranul calculatorului folosindu-se simbologia APP-6A; servicii de stocare/citire a datelor în/dintr-o bază de date a platformei mobile care să utilizeze modelul de date JC3IEDM; servicii de schimb de date privind poziţia geografică a forţelor proprii folosind standardul NFFI pentru asigurarea interoperabilităţii cu coaliţia privind situaţia tactică a forţelor proprii şi ale coaliţiei;

servicii de mesagerie formatată AdatP-3 pentru asigurarea schimbului de rapoarte/cereri cu coaliţia (OWNSITREP,ENSITREP, CASEVACREQ-Provider, INCREP, INTSUM – Consumer, INTREP); servicii GIS.

Aplicatiile de comanda si control, despre care am mai vorbit, sunt: BC2A CINETIC (oferă comandanţilor de la eşalonul batalion şi în jos, instrumentele necesare conducerii luptei şi suportul decizional în mişcare); MEM VOIAJOR asigură servicii de mesagerie bazate pe roluri şi fluxuri de documente pentru conducerea batalionului; BC2A STAFF, asigură lucrul colaborativ la nivelul conducerii batalionului, furnizând spaţii de lucru partajate pe misiuni pentru documentele operative; BC2A CONNECTOR, asigură conectivitatea Sistemului Informatic de Comandă şi Control (SIC2) al Batalionului cu alte C2IS ale coaliţiei;BMSCINETIC, reprezinta sistemul de management al luptei, si asigura integrarea C4ISTAR (Command, Control, Communications, Computers, Intelligence, Surveillance, Target Acquisition and Reconnaissance) la nivel de vehicul de luptă.

Acest sistem se afla deja in inzestrarea Armatei, urmand ca el sa fie introdus in dotarea tuturor categoriilor de forte, avand aplicatii inclusiv pentru Fortele Navale. La nivelul Fortelor Terestre, este cunoscut ca Punct de Comanda Batalion (PCB), fiind deja testat si evaluat in cadrul aplicatiilor desfasurate in acest an.

    WW