Arhive pe etichete: constructia iar 99

Der Teufel steckt im Detail, istoria IAR99 (6)

Standard

Deci dupa ce am rezolvat conceptia aerodinamica, jonctiunea cu fuselajul, trecem la munca de rutina/detalii. Uneori e partea plictisitoare a muncii de ing. proiectant, trebuiesc desenate zeci de nervuri, toate seamana intre ele, de cotat mii de nituri, plictisitoarea tabela de componenta unde niturile trebe reprezentate, se inventase o legenda, cercul taiat era nit cu cap, cerculet de doua ori taiat, nit cu cap inecat si, si, si…. In plus dracu’ se ascunde in detalii, e stiut ca un concept genial poate sa fie compromis de detalii, calculate greutatile si pozitia centrului de greutate.
Partile fixe ale ampenajului orizontal, respectiv vertical erau asemanatoare ca structura, doua longeroane, niste nervuri si niste lise cu bulb, din corniere trase. Problema e intotdeauna nituirea, evident ca ne doream o suprafata curata, deci era clar ca se vor folosi nituri cu cap inecat. Operatia de nituire e cumva idioata, un profesor spunea ca e absurd ca faci o gaura si mai apoi sa-ncerci sa o umpli. De regula se dau gauri pilot numai pe una din piese, dupa aceea se aseaza piesele impreuna, se strang cu agrafe si se gaureste la diametrul final, mai apoi se debavureaza, se baga pasta de etansare, se nituieste.

Problematic e atunci cand tablele sunt foarte subtiri, atunci capul nitului e mai mare decat grosimea tablei si deci tabla trebuie ambutisata, o operatie destul de sensibila, care daca nu e facuta corect poate duce la fisuri in tabla. De asemenea trebuie tinut cont ca gaurile necesare nituirii slabesc structura. Am ales o solutie relativ high tech si anume invelis cu grosime variabila, ceva asemanator cu ce azi se numeste „Tailored Blanks”, de la automobile. Invelisul era mai gros in zona cordoanelor de nituire, atat de gros incat gaura de nit sa nu necesite ambutisare ci doar frezare/gaurire. Invelisul cu grosime variabila se obtinea prin eroziune elecrochimica, se introducea tabla intr-o baie cu acid si curent, povestea anod, catod si tabla era mancata. Zonele care nu trebuiau erodate erau protejate cu o masca. Aceasta tehnologie era relativ noua, putin folosita in Romania acelor ani.
Sa trecem la profundor, respectiv directie. Si de data asta ne-am hotarat la o tehnologie avansata si anume structura lipita, fagure. Am facut un crash curs de o zi in domeniul sandwich, organizat de un prof. mare campion de sah, care mai tirziu a infiintat o fac. ecologica, nu mai stiu cum il cheama. Acesta l-a invitat pe un reprezentant al firmei Ciba Geigy, cea care fabrica fagurele si adezivii.

O structura sandwich cu miez fagure consta din invelis, la 99 cu o grosime de 0,6mm si din miezul fagure, toate lipite in autoclava cu un adeziv folie, epoxid, marca Redux. Fagurele era confectionat din tabla foarte subtire, mai subtire decat firul de par, firul de par are o grosime de 50-70 miu, cositele de frumusica esti tigancusa, tigancusa mea, sunt mai groase, ca. 70 miu, folia de fagure poate sa fie chiar si 17 miu, adica 0,017mm. Miezul fagure trebuie frezat la contur, exista doua posibilitati (a) se umple fagurele cu o ceara, care dupa frezare se topeste sau (b) se frezeaza cu o scula speciala in forma de ciuperca cu o viteza de rotatie foarte mare. Candva, atunci cand s-a incercat „asimilarea” materialelor a existat o sectie in INCREST unde se producea acest fagure romanesc.
IAR 99 avea comenzi directe, adica era o transmisie mecanica prin leviere si tije, de la pilot. Deci suprafetele de comenzi trebuiau compensate atat mecanic cat si aerodinamic. Compensare mecanica inseamna ca centrul de greutate a suprafetei trebuie sa fie in fata axei de rotatie, cel mult pe axa. Compensarea aerodinamica inseamna ca centrul de presiuni trebuie sa fie de asemenea in fata axei de rotatie. Pentru compensare mecanica, am pus longeronul in fata axei de rotatie, chestie destul de dificila pentru ca sarniera trebuia sa sparga longeronul. Din fericire mai exista si asa numitul „horn”, nu mai repet poza, care contribuia substantial la compensariile aerodinamice si mecanice.

Inca o mica atentie trebuia acordata trimmerului, o aripioara foarte mica, actionata electric de catre pilot, atunci cand la zbor indelungat, orizontal vroia sa-si reduca forta pe mansa sa nu-i amorteasca mana.

Incepuse sa-mi fie frica de propriul curaj, mult prea multe noutati, din fericire am avut norocul sa lucrez cu niste baieti exceptionali de la I.Av. Brasov.

Un articol Neamtu-Tiganu

Devin din nou tata, IAR99 (1). Un nou inceput!

Standard

Vad ca n-am scapare, toti vor sa povestesc mai departe, asa ca
 Once upon a time, sau despre nasterea si adolescenta avionului IAR99.

IAR99, foto: Top Gun
Asa cum am invatat la compunerile de la scoala, intai trebuie sa explicam contextul istorico, economico, politico in care s-a intamplat chestia. Era pe la sfarsitul anilor ’70, situatia din Romania deja incepuse s-o ia la vale, unu oarecare Stefanescu, colonel de armata, tot visa sa cosntruiasca un avion. Persoana Stefanescu nu prea era in focusul conducerii, era un pic dat la o parte, nu avea nici o functie administrativa, nici director, nici secretara. Se zvonea ca pregateste un nou proiect, un avion de scoala. Entuziasmul nostru nu era prea mare, unii dintre noi deja eram arsi cu 93, eram satui de delegatiile la Craiova, stiam ca Stefanescu nu-i director si deci nu poate sa intervina pentru cineva pentru a-i mari leafa la exceptional, sau sa-i dea vro prima.
Si erau o multime de alte tentatii. In primul rand, BAC 1-11, multi visau sa scuipe-n Tamisa, multi au reusit si au lasat Dambovita in urma. Mai era IAR95 (rabdare, voi ajunge si aici), tentant era chiar un post la Magurele, la Institutul proaspat infiintat pentru proiectarea centralei de la Cernavoda, cica erau salarii foarte mari. Se infiintasera sau se infiintau o multime de fabrici de componente de avioane. Era o cerere enorma de ingineri cu experienta si totusi IAR 93 era inca o carte de vizita foarte buna.
Si la Institut se diversificase activitatea, dir. Teodorescu nu se multumea sa fie manager, credea despre el ca e si mare inventator, inventase o instalatie eoliana cu ax vertical, un fel de pirueta, cica asta ar fi viitorul. La Magurele era o noua sectie, condusa de un preten foarte bun, Ionut, care se ocupa cu militarizarea lui BAC 1-11. Acesta urma sa transporte trupe si chiar sa lanseze parasutisti, lucru absolut absurd, daca consideram ca viteza de stall (cea mai mica) a BACului e de vro 250km/h, iar daca aruncai parasutistii cu o cadenta de 5 secunde, ce e chiar exagerat, ii imprastiai pe o distanta de peste 14km, adica primul cadea la Casa Presei si ultimul la Piata Sudului, si cred ca trebuia sa ia metroul pentru a se intilni la Unirii. S-a facut chiar un mock-up cu o gaura in partea din spate a avionului, in podea, intre motoare. (BAC 1-11, are motoare in spate). Ar fi trebuit spart cadrul de presiune si podeaua tocmai intr-o zona extrem de solicitata.
Cert e ca toata lumea vroia sa fuga, numai la 93 sa nu ramana, de altfel munca la 93 devenise plicticoasa, se faceau doar fise de modificari si se rezolvau miile de derogari de fabricatie.

Dar mai e ceva, uneori am inclinarea sa ma apuc de filozofie de doi bani, chiar acum mi-a venit, nu e nevoie sa ma luati in serios.  Acel ceva s-ar numi poate nevoia de a-ti dovedi tie ca e ceva de capul tau, acel ceva care te face sa renunti la bani sau niste alte avantaje pentru a-ti construi o trotineta, ma rog, Berufung, cum zice neamtu’, chemarea inginerului din tine. Cred ca fiecare dintre noi are niste indoieli privind propriile calitati, se-ntreaba daca ar fi in stare sa rezolve o anumita sarcina, era si cazul meu, desi in oarecare masura IMI dovedisem, la 93, ca sunt un bun inginer, totusi acolo conditiile erau cam stramte, activitatea era intre niste jaloane fixe.
Era clar ca singurul proiect realist, care are sanse sa devina realitate e IAR 99, celelalte erau bazdiganii si astfel am aterizat in aceasta grupa. Speram sa am posibilitatea sa fac tumbe, sa-mi pun in practica toata fantezia si ideile de care eram in stare si din fericire Stefanescu ne-a dat toata libertatea de a crea, mai ales ca marii „manageri” din institut nu prea dadeau atentie acestui proiect.

-va continua-

Un articol Neamtu-Tiganu