Arhive pe etichete: armele armatei romane

Problemele majore ale inzestrarii armatei romane si ale industriei de aparare

Standard

Acest material a fost trimis, sub forma de e-mail, catre mai toate institutiile romanesti cu preocupari si atributii, in sfera securitatii nationale! Poate ca veti zambi de asa naivitate! Cum adica sa trimiti ceva autoritatilor noastre?! Te pomenesti ca ne asteptam sa ne si raspunda?!

Si, cel mai probabil ca a-ti avea dreptate, dar mergand pe ideea ca orice am face oricum nu putem schimba nimic, chiar nu vom face nimic si in mod sigur nici nu vom reusi ceva schimbari. Cateodata TREBUIE sa faci ceva, macar un gest simbolic, poate daca am fi mai multi, ar incepe sa conteze!

In 1963 in Washington un om, cu totul neinsemnat, fara o putere economica sau politica in spate, un om care pana la urma va sfarsi impuscat in Memphis, si-a deschis discursul in fata a sute de mii de oropsiti, de oameni considerati atunci cetateni de categorie inferioara, cu urmatoarele cuvintnte: I have a dream!

Si pana la urma i s-a indeplinit!

GeorgeGMT

Cu ocazia sarbatorii Independentei de Stat a Romaniei, consider ca romanii ar trebui sa marcheze acest moment intorcandu-si privirile catre institutia  fara de care la momentul respectiv aceasta independenta nu ar fi fost posibila, si anume Armata Romana. Spre deosebire de situatia din ajunul intrarii Romaniei in Razboiul de Independenta alaturi de trupele Imperiului Rus, cand armata romana era antrenata si echipata la cele mai inalte standarde ale vremii prin grija conducatorilor de atunci ai Romaniei, astazi militarii nostri, desi o forta profesionalizata, sufera de o lipsa cronica de mijloace moderne de lupta.

Aceasta problema a inzestrarii este una pentru care Romania a platit scump in trecutul sau iar istoria risca sa se repete. Toate acestea se intampla in contextul in care in Balcani sau Transnistria s-ar putea sa nu fim feriti de o escaladare de tip militar a situatiei in urmatorii 10 ani. Este vizibil si pentru un necunoscator ca dotarea armatei romane este deosebit de precara d.p.d.v. al inzestrarii, iar echipamentele care pot fi considerate moderne sunt foarte putine.

Dotarea armatei romane era considerata invechita in proportie de 85% inca din 2006. Probabil ca in 2012 ne-am apropiat de 90%, ca mijloace invechite , cu exceptia achizitiei unor radare si a avioanelor C27J Spartan. In aceste conditii, doar achizitiile mai urgente, ar costa 13 mld euro in urmatorii 10 ani, totalul putand urca dincolo de 15 mld. Avand in vedere suma de peste 15 mld euro adusa in discutie, ar fi pacat ca prin offset sa nu beneficiem cel putin de suma echivalenta daca nu mai mult, sub forma de investitii directe ale diverselor companii straine in economia romaneasca precum si de crearea de parteneriate si transferuri de tehnologie intre firme straine si romanesti. Primul beneficiar al acestor sume ar trebui sa fie industria romaneasca de aparare, subnutrita si in curs de desfiintare in acest moment, industrie care, din informatiile mele, totalizeaza probabil sub 2000 de angajati in acest moment dar al caror efectiv se va reduce cu inca aproximativ 9%, deci cu greu mai poate fi numita industrie. In acest moment, Romarm sustine ca: “Echipamentele de apărare autohtone arată excepţional, dar se fac cu logistică din 1920”.

Acest offset ar avea un efect revigorant pentru economie intr-un moment in care responsabilii statului roman se plang de faptul ca Romania nu mai poate crea, de una singura, un numar semnificativ de locuri de munca. Desi Romania este inglodata in datorii si bugetul nu reuseste sa plateasca venituri decente pentru diferite categorii de bugetari si pensionari, nu vom reusi sa iesim din aceasta spirala fara o politica agresiva de investitii, care pe langa plata dobanzilor sa aduca si profituri consistente si locuri de munca bine remunerate.

Cea mai stringenta problema este cea a avioanelor multirol, deoarece avioanele MIG21 Lancer nu vor mai putea zbura deloc din 2015 iar pentru exploatarea unui tip nou de avion este nevoie de o perioada de acomodare a pilotilor si personalului tehnic de minim 2 ani. Desi Romania va retrage MIG21 Lancer din exploatare, totusi Croatia, care detine si ea MIG21 Lancer, inclina catre o decizie de re-modernizare la Aerostar Bacau.

In materialul “Multirolul construit in Romania ” am incercat sa incropesc o strategie de offset pentru a produce avionul multirol in Romania (cel putin asamblarea si o parte din piese): Multirolul construit in Romania

In dezvoltarea acestui material, am propus si alte posibile directii de inzestrare cu aeronave de lupta, in materialul “ Multirolul si optiunile Romaniei”:

Dincolo de binecunoscutele F16 Fighting Falcon si JAS-39 Gripen, o alternativa interesanta este si Chengdu J-10 (china-trage-la-indigo-avioanele-militare-f16,

0mai ales ca un parteneriat cu China in domeniul energetic dar si in alte domenii ar putea deschide calea unui J-10 produs in Romania, intr-o varianta modificata pentru cerintele Fortelor Aeriene Romane, prin transfer de tehnologie si grefe de tehnologie romaneasca si occidentala sau israeliana (J-10 fiind un concept dezvoltat cu ajutor israelian, pornind de la proiectul IAI-Lavi). Exista si varianta combinata, de a cumpara cu offset similar cu al Poloniei cele 24 de avioane multirol de la unul dintre producatorii occidentali iar pe un orizont de 2-4 ani sa incepem productia lui J10 care sa completeze arsenalul romanesc intr-un numar multumitor de aeronave (adica in jurul a 100-120 de aeronave, similar cu obiectivul programului MIG21 Lancer). Tot legat de ideea programului Lancer, Romania a avut candva un demonstrator MIG29 Sniper, program care ar putea fi re-initializat prin achizitia a minim inca 20 de bucati de MIG 29 la pret redus (din Ungaria, R. Moldova, etc.) si refacerea resursei, eventual inlocuirea motoarelor cu produse similare occidentale, mult mai fiabile. Astfel, alaturi de cele deja stocate pe aeroportul Mihail Kogalniceanu, s-ar obtine 35-45 de celule in inzestrarea Fortelor Aeriene Romane, ca solutie intermediara similara Poloniei, pana la gasirea unei solutii adecvate pe termen lung. MIG29 Sniper+ ar putea adresa o piata externa de peste 1600 de exemplare MIG29, devenind pe urmatorii 10-15 ani noul program echivalent MIG21 Lancer pentru Romania.

Materialele mentionate mai sus, precum si cel legat de situatia IAR S.A. Brasov dar si un articol continand sugestii de dezvoltare a unui avion subsonic de antrenament militar low-cost pentru Avioane Craiova, am indraznit sa le trimit celor responsabili, adica: uzinele vizate, MAPN, ROAF, CSAT, Comisia de Aparare a Senatului, Departamentului pentru Inzestrare a Armatei, etc.

Dincolo de aspectele tehnice ale proiectului de aeronava, trebuie considerat si impactul economic, ce ar putea deschide Romaniei anumite usi catre tehnologii de ultima ora in aeronautica si industria militara, inclusiv in domeniul electronic si SW.

Ideea de baza este deschiderea unui centru de productie aeronautica, initial sub licenta Lockheed/Saab/s.a., a unor variante ale avionului de lupta multirol: F16 FightingFalcon/JAS39 Gripen/Chengdu J10. In contextul parteneriatului strategic cu SUA, Coreea de Sud, Japonia, Turcia, Polonia, China si poate in curand si cu Israel si Germania , colaborarile si transferurile de tehnologie ar putea fi mai usor realizate. De altfel, pana in acest moment nu a existat un efect economic vizibil al acestor parteneriate, cu exceptia celui cu SUA, si el exploatat mult sub potential.

Daca am putea grefa pe aceasta linie de productie si un centru regional de cercetare, intretinere si imbunatatire a aparatelor produse precum si, la nivel militar, a unui centru de antrenament pentru Europa de E si SE (capacitate deja pusa in valoare de antrenamentele cu partenerii din Israel si SUA), am reusi sa cream la nivel economic mii de locuri de munca cu specializare inalta, care ar ajuta probabil si unele initiative strategice sau private din domeniu (ex. Programul privat ARCA), ce vor contribui si la cresterea PIB, compensand astfel costul destul de piperat al licentei initiale si al investitiilor.

Un exemplu demn de luat in considerare in domeniul achizitiei de avioane de lupta, dar si al intregii inzestrari si al industriei de aparare, este cel al Poloniei. Solutia adoptata de Polonia, de a cumpara avioane F16 Fighting Falcon BL52+ noi, complet echipate, la pretul de 3,5 miliarde de dolari, este una care ne priveste si pe noi. Pentru acest contractul, SUA au oferit Varsoviei un credit cu dobanda redusa, avand termen de gratie 5 ani. Plus cel mai mare contract offset, intalnit pana in acel moment, in tranzactiile internationale de armament, in valoare de 6,3 miliarde $! Polonia doreste sa mai comande 48 de avioane si asteapta instalarea unei baze a aviatiei americane pe teritoriul national, incepand cu 2013.

Potrivit legislaţiei romanesti, cel puţin 80% din valoarea contractului de achiziţie va trebui compensată de furnizor prin investiţii sau comenzi către companii locale, în special din industria de apărare. Dincolo de legislaţie, furnizorii de tehnică militară plusează, oferind compensări din ce în ce mai atractive, în funcţie de concurenta. Ce s-a intamplat cu offset-ul in cazul achizitiei aeronavelor de transport C27J Spartan, spre exemplu? Din cate stiu, Avioane Craiova ar fi trebuit sa fie unul din principalii beneficiari ai acestui offset, alaturi de Romaero, insa detaliile offset-ului sunt deocamdata foarte putine iar opinia publica nu cunoaste cifra totala a acestuia: RoMilitary intreaba, MApN-ul raspunde

O abordare similara si inovatoare este necesara si in cazul producerii unui succesor al IAR99 Soim in cadrul uzinei Avioane Craiova, insa ultimele vesti, legate de reducerea personalului, salarii neplatite de un an si demiterea directorului nu dau sperante prea mari pentru viitor. Totusi, se pare ca se lucreaza in primul rand la o modernizare si modificare a IAR 99 numita IAR XT:

https://rumaniamilitary.wordpress.com/2012/03/16/iar-99-va-avea-un-succesor-pana-la-urma/

A existat optiunea de prezentare cu oferta IAR99-XT la competitia deschisa in aprilie de catre Polonia pentru achizitionarea a 16 aparate de antrenament subsonic, insa nu sunt sigur daca sansa a fost fructificata: “Polonia relanseaza cautarea unui avion de antrenament – o sansa pentru IAR99/XT?”

Am incercat sa sensibilizez opinia  publica si cu un fost proiect concurent al actualului F16 Fighting Falcon american, F20 Tigershark II al Northrop-Grumann, un concept mult mai ieftin decat F16, cu caracteristici asemanatoare, dar care poate fi dezvoltat si in varianta de trainer supersonic, asemanator lui KAI T-50 Golden Eagle – detalii in articolul “F20/F5G Tigershark – o varianta interesanta pentru Fortele Aeriene Romane”: varianta-

De asemenea, dotarea cu elicoptere specializate a armatei romane este precara, Puma-Socat apropiindu-se de pragul tolerabil al uzurii morale si fizice. La acest capitol sunt demne de mentionat 2 aspecte. Primul a fost ratarea producerii a 96 de bucati ale unui derivat al elicopterului de atac AH-1 Cobra sub licenta, in tara, la uzina IAR S.A. Brasov. Articolul “Elicopterele Romaniei” al unor pasionati vorbeste despre producerea Puma Socat si despre episodul AH-1 Cobra:

Al 2-lea punct este situatia aproape imposibila in care se afla IAR S.A. Brasov dupa aparitia Eurocopter Romania, datorita faptului ca Eurocopter detine exclusivitatea dotarii pentru statul roman si isi rezerva dreptul de a bloca contracte ale IAR Brasov, pe care nu a dorit sa o achizitioneze in totalitate, daca acestea lezeaza dreptul de licenta al Eurocopter. De asemenea, daca IAR S.A. Brasov intra in faliment, Eurocopter Romania ar putea intra facil in posesia activelor acesteia. Acest contract imi pare destul de suspect, dar probabil nu am toate informatiile ca sa ma pronunt. Am scris si un articol despre situatia actuala –  “IAR S.A. Brasov – o situatie fara iesire?”

Un episod mai putin cunoscut, tot legat de IAR S.A. Brasov, este cel al elicopterului Kamov KA-126, un elicopter utilitar ce trebuia fabricat sub licenta sovietica in Romania si care a intrat in productie de serie in perioada 1987-1988, urmand a se produce peste 100 de exemplare pe an, dar a carui productie a fost oprita in 1991. Interesant de consultat este si articolul  “Elicopterul Ka-126 construit la IAR Brasov”:

Povestea fregatelor T22 cumparate din Marea Britanie la suprapret nu cred ca mai trebuie sa o descriu, ingrijorator fiind faptul ca nici pana in prezent nu s-a facut echiparea lor cu armamentul nou necesar: radare, sonar, sisteme antisubmarin, sisteme de rachete AA si nava-nava. Singurul fapt demn de mentionat este inzestrarea lor cu elicopterele Puma Naval. Acest lucru le reduce eficacitatea la simple nave de patrulare in zona de coasta. Si restul flotei militare are nevoie de un program de modernizare asemenator, fiind necesara si producerea a 4 corvete si 4 vanatoare de mine noi, potrivit strategiei de inzestrare. Variante de inzestrare a fregatelor T22 au fost dezbatute si in articolul “Variante pentru modernizarea fregatelor T22”:

Am citit recent un articol dezamagitor legat de santierul de la Mangalia, care ar fi putut realiza o parte din modernizari si intretinere : “UTI pune mana pe Santierul Naval Mangalia “.

Tancul TR-85M1 s-ar putea sa nu aiba un succesor TR-85M2, productia lui M1 fiind oprita prematur, sub 100 de bucati din datele pe care le-am gasit, desi in stoc se afla inca ne-modernizate peste 250 de tancuri TR-85 iar nevoile de inzestrare ale armatei romane sunt probabil in jurul valorii de 300-350 de tancuri. Probabil si faptul ca presa pentru turele ar fi fost vanduta, a contribuit la oprirea proiectului. Ca sa nu mai vorbim de proiectul dezvoltat cu germanii de la Krauss-Maffei pana in anii 2000-2001, numit TR2000 si care se dorea un Leopard2 romanesc. Despre optiunile Romaniei cu privire la tancuri, am pomenit in articolul “Va avea Romania un nou tanc? Si daca da, cum va arata?! ”:

In domeniul transportoarelor blindate, a aparut un nou proiect – TBT (Transportor Blindat de Trupe), un nou produs dupa seriile TAB B33 Zimbru – fabricat in 69 de exemplare, Saur1 si Saur2, care nu au vazut productia de serie. Ramane de vazut daca acest proiect se va concretiza anul acesta sau in 2013 la uzina Moreni, pentru a inlocui parcul de sute sau mii de transportoare blindate invechite.

Singurul proiect care pare sa continue, este cel al MLI-84M (Masina de Lupta a Infanteriei), care a trecut cu greu de 100 de bucati…

Cu privire la inzestrarea brigazilor de tancuri cu artilerie autopropulsata si foarte mobila, care sa poata asigura un sprijin eficient de artilerie, pe langa modelele mai vechi, APRA 40, artileria reactiva s-a inzestrat cu aproximativ 50 de bucati de lansatoare mobile LAROM, un numar insuficient, mai ales ca artileria autopropulsata clasica, ATROM, conceputa impreuna cu Israel, nu a vazut inca productia de serie, proiectul parand abandonat. Este pacat ca atatia bani investiti in cercetare si in prototip nu au reusit sa se amortizeze in productia de serie, vitregind si capacitatea de lupta a unitatilor blindate mobile de un sprijin de foc esential in razboiul modern si perfect compatibil cu restul tehnicii de lupta si management al luptei din fortele terestre ale Romaniei. Un articol pe aceasta tema este “Perspectivele artileriei autopropulsate romanesti,fata in fata cu proiecte similare straine”

Cat despre capacitatea Romaniei de a produce rachete, am inteles ca nu demult instalatia de fabricat pulberi de la Fabrica de Pulberi Fagaras a fost taiata si stocata sau vanduta, iar personalul are probleme cu plata salariilor, pe cand S.C Electromecanica Ploiesti S.A. si  Pirochim Victoria se confrunta si ele cu probleme similare. Instalatia de pulberi a fost cumparata la sfarsitul anilor ’80 ai secolului trecut, pentru o suma consistenta, iar lipsa ei afecteaza capacitatea armatei romane de a se inzestra cu rachete de productie proprie, atat pentru artileria reactiva cat si pentru vectorii antitanc, sol-aer, aer-aer, aer-sol si antinava. Romania a avut, si poate mai are programe de dezvoltare a unor vectori si sisteme proprii: CA94 (lansator portabil), CA95, STAR80L, etc:

Sistemele antiaeriene SA-6 KUB si SA-8 Geko nu mai pot fi numite functionale si au nevoie de modernizari de urgenta, intr-un program similar cu cele desfasurate de Polonia si Cehia. De asemenea, sistemul de rachete Hawk, cu raza scurta, nu a fost inca modernizat si operationalizat, desi a fost achizitionat de ani buni! Cat despre rachetele antinava, avem sisteme Styx, din perioada sovietica si tehnologia anilor ’60. Apararea antiaeriana nu se poate realiza doar cu cateva zeci de complexe AA Viforul de 30/35mm si a celor catorva blindate Ghepard. La capitolul rachete, as sugera si o varianta de modernizare, alaturi de cea poloneza, a parcului de rachete existent prin colaborare pentru proiecte civile romanesti:Vector Lansare Sateliti, al Centrului de Cercetari pentru Aeronautica si Spatiu (CCAS) in parteneriat cu Agentia Spatiala Romana (ROSA) si INCAS, respectiv Nerva, al UPB in parteneriat cu Electromecanica, Elarom, Aerofina, Comoti si Centrul de Incercari in Zbor Craiova, proiecte prezentate in articolul “Rachete romanesti lansatoare de sateliti”. Astfel, se poate adauga pe o posibila lista de imbunatatiri si vechea racheta S75 Volhov.

Nu mai vorbesc de faptul ca armata romana nu a mai efectuat comenzi consistente de  camioane catre Autocamioane Brasov de ani buni, fiindu-i afectata inclusiv capacitatea logistica. Nici pe partea de autovehicule de teren nu stam foarte bine, Humvee si URO Vamtac fiind achizitionate in serii mici. Este nevoie de echiparea cu mii de exemplare derivate ale aceleiasi platforme de vehicul de teren.

O alta poveste dezolanta a fost incapacitatea de a inzestra trupele din teatrele de operatiuni NATO cu vehicule rezistente la dispozitive explozive, in locul transportoarelor romanesti de trupe fiind achizitionate 17 bucati Piranha 3, la fel de inutile pentru misiunea ceruta si cu probleme de operationalizare care au intarziat intrarea lor in serviciu cu cativa ani. In final comandamentul american a donat, din stocuri, corpului expeditionar roman in jur de 60 de vehicule Grizzly/Oskosh echipate anti-DEI.

Sa speram ca in urmatorul an noua arma de asalt va intra in productie de serie, dand de lucru uzinei de la Cugir, printre putinele uzine din domeniu care prospera dupa ani de restrangere dramatica a activitatii, si ca, de asemenea, va incepe dotarea batalionului de infanterie marina cu tehnica specifica, printre care si nave pe perna de aer.

As dori sa va reamintesc, pe scurt, o lista de proiecte care nu au mai fost transpuse in productie de serie – “Arme, pe care le-am fi putut avea!”

Din pacate, situatia actuala seamana foarte mult cu cea din anii ’30 ai secolului trecut, atat din punctul de vedere al reasezarii sferelor de influenta in contextul crizei economice cat si din punctul de vedere al inzestrarii armatei Romaniei. Atunci, un control riguros al inzestrarii, efectuat de generalul Ion Antonescu, a dezvaluit precaritatea inzestrarii armatei romane, iar rezultatul inaintat fara menajamente intr-un raport acid dar corect i-a atras antipatia politicienilor dar si unei parti a militarilor care aveau anumite interese. Echipamentul pestrit si neperformant, majoritar din import si in stocuri mici, a creat un cosmar pentru inzestrarea cu piese de schimb si mai ales munitie, aceasta hiba devenind foarte vizibila in conditii de front, incepand cu 1941, existand spre exemplu cazuri cand anumite baterii de artilerie nu aveau munitie decat pentru cateva salve. Afacerea tunurilor Skoda a fost un episod emblematic al perioadei carliste a Romaniei. Aceasta stare de lucruri a stat si in spatele incapacitatii armatei romane de a reactiona la amputarile teritoriale ale fatidicului an 1940 iar in timpul celui de-al 2-lea razboi mondial, doar profilul psihologic al soldatului roman a fost cel care a salvat onoarea armatei romane, alaturi de slabe infuzii de tehnica germana si romaneasca si nicidecum echiparea la scara mare si logistica impecabila.

Sper sa nu fie nevoie ca in curand armata romana sa-si demonstreze profesionalismul si capacitatea de lupta, mai ales facand uz de dotarea actuala.

Deoarece este clar ca nevoile de inzestrare necesita peste 15mld. de euro in urmatorii ani, ar trebui conceputa o strategie de inzestrare coerenta, care sa tina cont de offset maximal si de implicarea la maxim a industriei nationale cu ajutorul unor colaborari internationale/ joint-venture, astfel incat acesti bani, cheltuiti cu cap, sa se transforme in investitii si salturi tehnologice pentru economia romaneasca, generand mii de locuri de munca si o contributie semnificativa la PIB. Iar in timp, sper ca acest plus la PIB-ul Romaniei sa ajute si la cresterea nivelului de trai, la accesul la invatamant si la servicii medicale de calitate pentru toti cetatenii Romaniei. In plus, este important ca industria romaneasca sa gaseasca o piata pentru export si parteneri interesati de produsele acestei industrii, cu care sa imparta costurile de cercetare-dezvoltare si productie dar care sa contribuie si cu idei la obtinerea produsului final, mai ales in cazul aeronavelor, care altfel ar necesita un efort financiar urias si nesustenabil din partea bugetului si industriei romanesti.

Si inca un lucru – Polonia a demonstrat cat se poate de elocvent ca in schimbul instalarii unor elemente ale scutului antiracheta ar trebui sa se ofere, prin negociere, un alt set de avantaje tarii gazda – cum ar fi cazul unor escadrile americane dislocate la o baza poloneza, precum si unele avantaje economice sau transferuri tehnologice. Sper ca lectia poloneza sa fie macar bine retinuta de catre elitele noastre, in caz contrar noi, ca si contribuabili, avand datoria de a sanctiona orice incercare frauduloasa sau contrara interesului national de a cheltui aceste sume mari de bani.

Desi probabil, pe buna dreptate, ca unele din sugestiile si ideile mele vor fi catalogate ca pure fantezii ale unei persoane care nu cunoaste realitatile intrinseci ale inzestrarii si industriei militare romanesti, nefiind un profesionist al acestui domeniu, sper ca ele sa fie privite mai mult prin prisma atitudinii de a cauta solutii pentru iesirea din acest impas. Si aceste solutii exista! Este doar nevoie de vointa si efort pentru a le implementa…

Eu totusi inca mai sper sa avem in urmatoarele luni vesti imbucuratoare legate de sporirea capacitatii de lupta a armatei romane prin demararea unor programe adecvate, pe termen mediu si lung, dar si o evolutie pozitiva si perspective de crestere sanatoasa ale industriei de aparare romanesti, bazata pe infuzie de tehnologie, inovatie si competitivitate.

 

Marius Zgureanu

Istoria Artileriei Romane: Tunurile de Camp (II)

Standard

   Interesant este faptul ca in timpul Razboiului de Independenta, Armata Romana a avut in dotare un tun mult superior celui aflat in dotarea armatei otomane.

Acest tun ce a fost cunoscut in inventar ca “tunuri de 9”, a fost comandat in anul 1874, in Germania, la firma KRUPP, de catre ministrul de razboi de atunci, generalul Ioan Emanoil Florescu. Au fost comandate 8 baterii de tunuri de calibrul 87 mm; acesta fiind primul tun din dotarea Armatei Romane, la care afetul era in intregime metalic, fiind alcatuit din doua falcele unite in zona din spate a ochiului de imperechere, intre care se gasea o cutie cu munitii. Pentru ochirea in inaltime se foloseau inaltatorul si cadranul, iar munitia se compunea din: obuzul ordinar, srapnelul si proiectilul incendiar (echipat cu focus percutant ori fuzant) si mitraliera. Pulberea era dispusa intr-un sac de panza de matase numit “cartus”, aprinderea executandu-se cu stupila.

 


Cu acest tun s-a reusit pe data de 12 noiembrie 1877, trageri la distanta record de 6200 m (Bateria 6 din Regimentul 2 Artilerie, comandata de catre capitanul Algiu).

KRUPP, calibrul 87 mm, model 1875, avea urmatoarele caracteristici: greutatea tunului cu inchizator 487 kg; greutatea tunului si a antetrenului cu accesorii 1795 kg; greutatea tunului si a antetrenului fara accesorii 1445 kg; greutatea totala a tunului 965 kg; lungimea tevii 2100 mm; greutate proiectil 6,355 kg; viteza initiala a proiectilului 465 m/s; greutate srapnel 7,1 kg; numarul gloantelor 180; greutatea mitraliei 6,2 kg; numarul gloantelor 62; presiunea lunetei 68 kg; greutatea incarcaturii 1,5 kg; greutatea carului de baterie 1980 kg; munitia transportata de cheson 55 obuze, 2 mitralii, 30 srapnele, 90 cartuse, focoasele –dintre care 6 fuzante si 300 stupile; focoase: percutante la orice distanta si fuzante; bataia maxima 6800 m.

KRUPP, calibrul 75 mm, model 1880, a fost achizitionat initial pentru dotarea regimentelor de artilerie de nivel corp de armata. Tunul era asemanator cu cel de calibrul 87 mm, model 1875 (chesonul, antetrenul, forja, etc), dar teava era superioara, avand “tubul” interior ghintuit, mansonul exterior, bratara de imbinare din 2 parti care nu permiteau tubului interior sa se deplaseze in interiorul mansonului si inelul de strangere (asigura strangerea celor doua parti ale bratarii). Mansonul se incalzea si se introducea peste tubul interior, la racire strangand puternic teava. Interesant este faptul ca acest sistem, constituia un secret de fabricatie al firmei KRUPP, ce a fost “descoperit” intamplator de catre ofiterii Regimentului 6 in 1884, la un tun avariat- acest sistem asigura tevii o rezistenta deosebita.

Krupp, calibrul 75 mm

Incarcatura de azvarlire era dispusa intr-un saculet de panza, cantarind 1 kg. Mecanismul de inchidere era compus din inchizator si obturator fiind de tip “inchizator cu trunchi cilindro-prismatic”.

In anul 1916, 45 de tunuri de acest tip au fost transformate de catre Arsenalul Armatei, in tunuri AA, dotand primele baterii antiaeriene din Armata Romana.

KRUPP, calibrul 75 mm, model 1880, avea urmatoarele caracteristici: greutatea tevii cu inchizator 300 kg; greutatea tunului si a antetrenului cu si fara accesorii 1490/1207 kg; greutatea afetului cu tunul si accesorii 760 kg; lungimea totala a tevii 2000 mm (+/-6,5 mm); greutate obuz 4,1 kg; viteza initiala a proiectilului 460 m/s; camp de tragere vertical de la -8/+24 grade; greutate srapnel 4,355 kg; numarul gloantelor 90; greutatea mitraliei 4,2 kg; numarul gloantelor 69; greutatea incarcaturii 1 kg;  presiunea lunetei pe carligul antetrenului 78 kg; munitia transportata de cheson 72 obuze, 2 mitralii, 36 srapnele, 114 cartuse, focoasele –dintre care 6 fuzante si 255 stupile.

In anul 1881 au fost achizitionate, odata cu infiintarea Regimentului 5 Artilerie Tulcea, tunuri KRUPP, calibrul 87 mm, model 1880. Ulterior, aceste tunuri au dotat si Regimentul 6 Bucuresti si 7Focsani, incepand cu anul 1883 –anul infiintarii lor.

Krupp, calibrul 87mm

Acest tun era la acea data cel mai modern material de artilerie de camp, asemanandu-se mult cu cel de 75 mm. Ochirea in directie a tunului se executa prin miscarea laterala, stanga sau dreapta, a “calcaiului” afetului, folosindu-se “indreptatorul” dispus la partea din spate a falcelelor. Aparatele de ochire in directie si inaltime erau de tip tel-catare dispuse in partea dreapta a tevii. Ochirea in inaltime a tevii se realiza cu ajutorul “vartejului”, tunul neavand aparate de ochire pentru tragerile indirecte.

Tunul folosea munitie compusa din: obuzul ordinar, srapnelul, mitralia, cartusul, stupila si focosul. Obuzul avea forma cilindro-ogivala cu lungimea de 2,5 calibre, fiind prevazut cu 2 braie de arama: braul fortator si braul director. Obuzul era completat cu doua focoase: percutant si “de timp”. Srapnelul avea forma asemanatoare obuzului, fiind fabricat dintr-un material casant denumit “tuci”, avand in interior 180 de gloante.

Mitralia, era o cutie din zinc in care erau introduce 62 de gloante; dupa darea focului, gloantele strapungeau cutia iesind din teava sub forma unui snop care isi marea diametrul pe masura ce se indrepta spre tinta.

Mecanismul de inchidere era compus din inchizator si obturator, fiind de tip “inchizator cu trunchi cilindro-prismatic”. Afetul se compunea din doua falcele, osia, doua roti, sistemul de ochire, sistemul de “impiedicare” si accesoriile. Falcelele erau metalice fiind acoperite cu tabla de 9 mm grosime, iar in vederea atenuarii reculului, pe timpul tragerii rotile se blocau cu o “piedica” fixate de afet cu lanturi.

O baterie de tunuri KRUPP, calibrul 87 mm, model 1881, se compunea din:

-tunul (antetrenul cu trenul), unde antetrenul servea la transportul munitiei (20 obuze, 10 srapnele cu focoase, 3 mitralii, 35 cartuse, 100 stupile, 2 focoase cu timpuri de rezerva si 24 focoase percutante), precum si a 3 servanti pe capacul laditei;

-chesonul (antetren si tren), unde antetrenul era identic cu cel descris mai sus, iar trenul servea la transportul munitiei; pe el se legau ranitele soldatilor si sacii cu orz pentru cai. Avea greutatea totala de 1925 kg;

-afetul port-roti (antetren si afetul port-roti), era un afet de tun complet fara teava de rezerva, pe care erau fixate pe un ax vertical 3 roti suplimentare; in cutii dispuse pe afet pe scaunele servantilor, se gaseau piese de rezerva, precum: inchizator, 3 placi de obturatie, vartej, chei, 2 bucece de roata, 6 spite, 3 obezi, oiste din 2 bucati, indreptator, etc. Avea greutatea totala de 1680 kg;

-carul de baterie (antetrenul), avea o lada pe care erau fixate uneltele genistice: 2 securi, 2 topoare, 2 cazmale, tarnacop, galeata, o cutie de unsoare pentru roti, 2 pari de conovat, conovat de 20 m ( funie intinsa pe tarusi de care se priponeau caii in tabara militara), medicamente pentru oameni si cai, ciocan, nicovala, buloane de rezerva, unsoare si sapun pentru hamuri, uneltele pentru curelar si templar, 2 roti de rezerva. Avea greutatea totala de 1640 kg;

-forja (antetren si tren), avea diferite unelte de lacatuserie, material pentru lucru (metal), potcoave, etc.;

-furgonul, servea pentru transportul a aproximativ 1000 kg de furaje;

-trasura pentru bagajele ofiterilor (fiecare ofiter avea dreptul la cate o lada de bagaje).

Aceste atelaje erau tractate de cate 6 cai, exceptie facand trasura de bagaje care era tractata de 2 cai.

O baterie cuprindea 6 tunuri cu antetren, 8 chesoane de munitie, un afet pe port-roti, un car de baterie, o forja, un furgon, o trasura pentru bagaje, 5 binocluri si 5 telemetre “le Boulage”. Munitia intregii baterii se compunea din: 580 obuze, 310 srapnele, 37 mitralii, 965 cartuse, 1550 stupile, 642 focoase percutante si 372 focoase “cu timpuri”. Media loviturilor de fiecare tun era de 154,5 proiectile.

La inceputul WW I, mai erau in dotare 190 de asemenea tunuri la Regimentele 3/26/27/29/39 Artilerie, precum si la Divizia 18 Infanterie si Regimentul 4 Dorobanti – Arges.

KRUPP, calibrul 87 mm, model 1880, avea urmatoarele caracteristici: greutatea tevii cu inchizator 450 kg; greutatea tunului si a antetrenului cu si fara accesorii 1795/1445 kg; greutatea afetului cu tunul si accesorii 965 kg; lungimea totala a tevii 2100 mm; greutate obuz 6,210 kg; viteza initiala a proiectilului 465 m/s; greutatea ce revine fiecaruia din cei 6 cai/tun -290 kg; camp de tragere vertical de la -8/+24 grade; greutate srapnel 7,1 kg; numarul gloantelor 180; greutatea mitraliei 6,2 kg; numarul gloantelor 62; greutatea incarcaturii cartusului 1,5 kg;  presiunea lunetei pe carligul antetrenului 95 kg; munitia transportata de cheson 55 obuze, 2 mitralii, 30 srapnele, 90 cartuse, focoasele –dintre care 6 fuzante si 300 stupile; focoase: percutante la orice distanta si fuzante.

Tunul “DE BANGE”, calibrul 87 mm, model 1880, de fabricatie franceza (purta numele creatorului sau, ofiterul De Bange) a intrat in dotare in anul 1881, avand 1000 kg greutate si bataia maxima de 6500 m. A fost folosit in luptele duse de catre Armata Romana, in WW I/II.

Tunul lung “DE BANGE”, calibrul 120 mm, model 1878, a intrat in dotarea Armatei Romane in anul 1916. El a fost in dotarea Divizionului 1 din Regimentul 4 Artilerie Grea (4 regimente de artilerie grea au fost infiintate cu suport francez in anul 1916). In 1917, s-a mai primit din Franta un numar semnificativ de asemenea tunuri grele, astfel ca la data de 1 ianuarie 1918, Armata Romana avea 72 de piese (18 baterii).

De Bange, calibrul 120 mm, model 1878

Inchizatorul tunului era de tip “surub” si completat in camera de ardere de un obturator pe baza de azbest, sistem “De Bange”, ce impiedica iesirea gazelor din camera de incarcare (nu se inventase inca tubul cartus metalic). Tunul avea precizie buna si distanta de tragere mare, dar era considerat depasit la inceputul WW I, avand cadenta de tragere redusa.

Ca urmare, la inceputul anului 1916 francezii l-au modernizat cu o teava mai moderna (inelul superior, pentru ridicarea de pe afet era transversal ci nu longitudinal ca la vechiul model), fiind dotat cu munitie moderna tip “D” (mai eficienta decat cea folosita de catre vechiul model).

Tunul a ramas in dotare si in WW II, la Divizioanele 21/22/25/27 Artilerie Grea Independenta (60 de piese).

Tunul lung “DE BANGE”, calibrul 120 mm, modernizat in 1916, avea urmatoarele caracteristici: greutatea in mars 2850 kg; lungimea tevii de 20,1 calibre; bataia maxima 11200 m.

 

  

WW

 

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).

 

Istoria artileriei romane: 4 K51 RUBEJ (Frontiera)

Standard

  Instalatia mobila de lansare a rachetelor de coasta 4 K51 RUBEJ (FRONTIERA) este, pana la aceasta data, singurul sistem terestru de acest gen, dedicat combaterii tintelor navale, folosind rachete antinava de tip P -21/22 (P-15 TERMIT, modernizat) achizitionat vreodata de catre Romania.

Desi sistemul a fost achizitionat din URSS in anul 1986 (4 instalatii mobile de lansare), aflandu-se si astazi in dotare, primele rachete nava-nava de tip P-15 TERMIT au sosit in tara la bordul vedetelor purtatoare de rachete de fabricatie sovietica, OSA-1, incepand cu anul 1964. Aceste nave, deosebit de moderne in acele timpuri, ce se afla inca in dotarea multor state, au fost cunoscute in cadrul Marinei Romane sub denumirea de VPR-uri (Vedete Purtatoare de Rachete, prima nava de acest fel avand numarul de bordaj, 154), aflandu-se in dotare pana in anul 2004. Marina noastra a avut sase asemenea nave, la care s-au adaugat cele construite la Mangalia, din anul 1981 (sistemul de lansare si rachetele se importau din URSS), dar nu si varianta “modernizata” OSA-2 (diferentele fata de OSA-1 erau minore).

Din anul 1992, Romania a achizitionat trei nave purtatoare de rachete, din Rusia, din clasa TARANTUL 1 (cunoscute in Marina Romana ca NPR-uri –Nave Purtatoare de Rachete): ZBORUL (188), PESCARUSUL(189) si LASTUNUL(190). Aceste nave sunt inca operationale, facand parte din Divizionul 150 Rachete Navale cu baza la Mangalia, fiind echipate tot cu instalatia de lansare rachete nava-nava, P-20M, capabila sa lanseze rachete P-21/22 (cunoscuta mai bine ca SS-N-2 C/D STYX), urmase directe a rachetei P-15 TERMIT. Aceasta instalatie se regaseste si pe fregata “MARASESTI”, care alaturi de cele trei NPR-uri sunt singure nave capabile sa lanseze rachete nava-nava din Marina Romana (NPR-urile dispun de cate 2 lansatoare a cate 2 rachete fiecare, iar MARASESTI4 lansatoare a cate 2 rachete fiecare).

 

Instalatia mobila de lansare rachete nava-nava de tip 4 K51 RUBEJ (FRONTIERA), este montata pe platforma auto MAZ -543, 8×8 (aceeasi ca si la SCUD-B -9 K72- ce a fost in dotarea Fortelor Terestre ca ROT, pana in 1995, si despre care am vorbit intr-un articol anterior), de 41 tone, ce are in componenta sa: cabina radar, o turbine cu gaz cu generator electric de putere, platforma de lansare cu doua lansatoare de tip rotativ CT-161. Intregul sistem mobil de lansare, mai are in componenta sa: sistemul de identificare amic-inamic, sistemul de stingere a incendiilor, sistemul de comunicatii (intern si extern), radarul pentru detectarea tintei care este retractabil (se ridica pana la inaltimea de 7,5 m).

Lansatorul mobil 4 K51 are urmatoarele caracteristici: vehicul MAZ-543; camp de tragere orizontal de la +/-110 grade; camp de tragere vertical de la 0/20 grade; lungime 14,2 m; latime 2,97 m; inaltime 4,05 m; tip motor: diesel kW, 385 CP; viteza maxima pe sosea 65 km/h; raza de actiune 635 km; numarul de rachete purtate 2; echipaj 6 militari; timp de parasire a pozitiei dupa lansare 2 minute; timp de trecere in pozitie de lupta 5 minute. Lansatorul este deservit de masina de reaprovizionare ce duce 4 rachete (sunt in dotare 4 asemenea masini, cu 16 rachete).

Racheta P-22 (identica cu cele de pe NPR-uri si MARASESTI) are un sistem inertial care lucreaza incepand cu portiunea de mijloc a traiectoriei, impreuna cu un radar active (ARV GOS) si un radar in infrarosu (IR GOS), pe portiunea finala. Inaltimea de croaziera a zborului este cuprinsa intre 25/50/250 m, iar in cazul lovirii unei tinte sub bataia maxima, combustibilul ramas in racheta se transforma in incarcatura incendiara, marind distrugerile provocate tintei.

Incarcatura de lupta a rachetei este de 513 kg, fiind de tip cumulativ. Racheta are in partea din spate ampenajul in forma de Y cu carme (in vederea ghidarii) si motorul de start destinat lansarii (acesta se largheaza automat dupa lansare, intrand in functiune motorul de mars), iar in partea din fata are doua aripi destinate planarii.

Racheta P-21/22 are urmatoarele caracteristici: diametrul maxim 0,78 m; greutatea la lansare 2523 kg; lungimea rachetei 6,55/7,5 m; anvergura aripilor 2,5 m; viteza 1100 km/h; combustibil lichid: TG-2 + acid azotic; bataia radarului propriu 27 km; bataia radarului in infrarosu 10-20 km; combustibil de lansare –solid; bataia maxima a rachetei cuprinsa intre 8-80 km.

Aceste rachete astazi sunt depasite si usor de bruiat. Ele, dupa unele surse, incep sa devina nesigure in exploatare datorita vechimii si a invechirii combustibilului. Chiar si vehiculele purtatoare MAZ au probleme de ordin tehnic! Nu se stie inca ce ne v-a aduce viitorul, dar in mod sigur noile rachete vor fi identice cu cele ce vor echipa fregatele si noile corvete. Pana atunci insa, asteptati 1 Decembrie, cand din nou, le vom vedea la parada, unde dealtfel au devenit o prezenta constanta. Dar asta avem si cu asta defilam!

 

WW

ISTORIA ARTILERIEI ROMANE: ARUNCATOARELE (II)

Standard

Un capitol aparte in dotarea Armatei Romane, l-au constituit “Aruncatoarele de proiectile reactive”. Acestea, prin puterea lor de foc si de distrugere, dar si datorita mobilitatii, au reprezentat si inca reprezinta, mijloace de foc eficiente si versatile.

Primele aruncatoare de proiectile reactive pe care le-a avut armata noastra, au fost cele de tipul R-2, calibrul 130 mm, incepand cu anul 1950. Aruncatorul era de fabricatie cehoslovaca, montat insa pe autocamioane sovietice ZIS-151 cu 3 punti motoare, avand 32 tuburi de lansare rachete nedirijate. Greutatea aruncatorului cu toate cele 98 de rachete era de 10330 kg, iar numai cu rezerva (66 rachete) de 9700 kg. R-2 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 130 mm; greutatea fara munitie 7575 kg; lungimea aruncatorului 7000 mm; latimea 2380 mm; inaltimea in pozitie de mars 2180 mm; rachetele erau de tipul ORNNG cu focos NZ-60, in greutate de 24 kg, viteza initiala 420 m/s, lungimea 815 mm, timp de ardere-motor cu 8 ajutaje de 0,67 s; camp de tragere vertical de la 0-50 grade; camp de tragere orizontal stanga/dreapta de 120 grade; bataia maxima 8200 m.

Cabina autocamionului ZIS-151 era rezistenta la socul produs de lansarea rachetelor, iar timpul mediu pentru tragerea unei salve era de 12,4 s; viteza de deplasare a instalatiei in teren accidentat era de 10 km/h, iar pe drum de 40 km/h. Romania a avut in dotare putine asemenea instalatii si aproximativ 600 de rachete ORNNG, ce s-au aflat in dotarea Brigazii 74 Obuziere Roman (12 aruncatoare) si Brigazii 175 Aruncatoare Galati (12 aruncatoare), pana pe la jumatatea anilor *60, cand au inceput sa soseasca in tara instalatiile mult mai moderne si complexe de tipul BM-21 GRAD (GRINDINA) de calibrul 122 mm.

Aceste instalatii extrem de raspandite in lume, montate pe o multitudine de vehicule pe roti sau senilate si construite sub licenta ori copiate, de o multime de state, sunt inca performante. BM-21 GRAD a intrat in dotarea Armatei Romane alaturi de punctul de comanda, masinile de transport si reancarcare 9 T254, masina de legare topogeodezica si altele; vehicule ce erau moderne in acele timpuri.

BM-21

Varianta initiala achizitionata de catre Romania la sfarsitul anilor *60, era montata pe camioane de tip URAL 375E (la origine acestea erau camioane civile!), echipate cu motoare V8 pe benzina, avand 180 CP, viteza maxima pe drum 75 km/h, raza de actiune fara realimentare de 750 km; tractiune 6×6 si sistem de umflare a rotilor in mers CTIS (pe atunci aceasta era o noutate in armata noastra), trecea vaduri adanci de 1,5 km, putand traversa zone greu accesibile prin modificarea presiunii in pneuri. La acea data, URAL375E era de departe cel mai modern mijloc auto pe care-l avea Armata Romana!

Si sistemul de lansare era extrem de modern, BM-21 putea lansa rachetele din cabina camionului cu ajutorul dispozitivului de dare a focului 9 V170 sau de la distanta printr-un sistem de control si cablu cu lungimea de 64 m. Rachetele puteau fi lansate la interval de 0,5 s, lansatorul putand fi reincarcat manual in aproximativ 10 minute de catre 5 servanti.

Rachetele GRAD erau de tipul M 21-OF de 66 kg greutate, avand bataia maxima de 20,4 km, si erau mentinute pe traiectorie cu ajutorul blocului stabilizator cu ampenaj. BM-21 s-a aflat in dotarea regimentelor de artilerie de divizie –cate un divizion a cate 18 lansatoare si avea urmatoarele caracteristici:  calibrul 122,4 mm; greutatea cu servanti si munitie 13,7 tone; greutatea fara servanti si munitie 10,8 tone;  lungimea aruncatorului 7350 mm; latimea pentru miscare 3010 mm; inaltimea in pozitie de mars 3090 mm; camp de tragere vertical: stanga 105 grade/dreapta 70 grade.

Ca multe alte state precum Polonia, Cehoslovacia, Egipt, Iugoslavia, Coreea de Nord, Etiopia, Iran, Pakistan, China, etc, si Romania a asimilat in fabricatie, sub licenta, sistemul GRAD. Primul sistem fabricat la noi, a intrat in dotare pe data de 02.07.1975 sub denumirea de APR-21, fiind montat pe sasiul camionului SR-114R “Bucegi” de 4 tone si 140 CP (era in dotarea armatei incepand cu anul 1964), 4×4, avand 21 de tuburi de ghidare (3 randuri a cate 7 tuburi). Interesant este faptul ca  lansatorul romanesc a avut succes la export, fiind intalnit in tari dinAfrica, unde s-a comportat foarte bine, astfel incat unele dintre aceste tari au importat ulterior si varianta mai moderna APRA-40 (precumMaroc, Iran, Irak, Nigeria, chiar si in fosta Iugoslavie). APR-21 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 122,4 mm; greutatea cu servanti si proiectile 8650 kg;  lungimea aruncatorului 6170 mm; latimea 2480 mm; inaltimea 2720 mm; camp de tragere vertical de la 0-155 grade; camp de tragere orizontal: stanga 110 grade/dreapta 70 grade; timpul pentru tragerea unei salve era de 15,6 s; bataia fara inel de franare 20750 m/ cu inel mare de franare 11980 m; racheta era de tipul M-210 F (9 M22U), de calibrul 122 mm, 66,6 kg greutate, dintre care aproximativ 20 kg reprezinta incarcatura de lupta.

APRA – 40

Incepand cu anul 1978, instalatiile de tip APR-21 au inceput sa fie inlocuite de catre mult mai modernul APRA-40 (daca APR-21 este bunicul LAROM-ului, APRA-40 este taticul acestuia), ce are 40 de tuburi de ghidare rachete cu lungimea de 3 m si folosea aceeasi racheta de tip M-210 F GRAD (la inceput, ulterior industria romaneasca a asimilat in fabricatie racheta M-210 F, modernizand-o). APRA-40 de inceput era montat pe platforma camionului DAC 665T, cu tractiune 6×6 (astazi acest camion este dotat cu motoare MAN, mult mai puternice si fiabile) si dispunea de o masina de transportat munitie pe sasiu DAC 665G, in caroseria caruia erau dispuse 2 stelaje pentru 80 de proiectile. Incarcarea se executa manual, APRA-40 fiind deservit de catre 6 servanti, care puteau fi transportati in cabina (ceea ce la APR-21 nu era posibil din lipsa de spatiu in cabina). APRA-40, ca si predecesorul sau, APR-21, a avut succes la export. Astfel, state care au cumparat vechiul model au achizitionat si APRA-40, ceea ce spune multe despre profesionalismul si calitatea cercetatorilor si producatorilor romani.Maroc,Nigeria,Iran, Irak,Etiopia,Croatia,Bosnia(in aceste doua state, APRA-40 era cunoscut sub denumirea de SVLR 122 GRAD), sunt doar cateva dintre tarile ce au achizitionat acest lansator.

Dupa 1985, APRA-40 a fost modernizat, aparand in inzestrare (lansatoarele existente au fost si ele aduse la noul standard) cu un pachet ghidaje rachete separat in doua module, a cate 20 de tuburi, ceea ce usura incarcarea, avand in dotare si o macara de 6 tone + remorca RM-13. Masina de realimentare putea transporta 6 module (120 proiectile -3 salve complete a cate 40 de rachete) si se afla inca in dotare, bineanteles modernizate, deservind inclusiv LAROM. Modernizarea initiala s-a facut la URA Bacau, actuala Aerostar S.A (ce astazi produce LAROM). Astazi, datorita modernizarii, APRA-40 este capabil sa lanseze si rachetele containerizate LAR 160, dar racheta de 122 mm, cu suport israelian, are acum capabilitati cargo, fuzee electronica de timp, un numar de 25 submunitii, fara a-i fi afectate greutatea si raza de actiune, acestea ramanand neschimbate. Noua racheta 122 mm CARGO, este fabricata de catre C.N ROMARM in colaborare cu IMI. LTD. ISRAEL si se afla in dotare.

APRA-40, in varianta originala, are urmatoarele caracteristici: calibrul 122,4 mm;  lungimea 7390 mm; latimea 2150 mm; inaltimea 3250 mm; camp de tragere vertical de la 0-55 grade; camp de tragere orizontal: stanga 100 grade/dreapta 80 grade; bataia fara inel de franare 20750 m/ cu inel de franare 11980 m; incarcarea se facea in aproximativ 15 minute; viteza pe drum/camp: 80/25 km/h.

Un derivat al APRA-40 a fost lansatorul AURORA APR, creat pe la jumatatea anilor *80, dar care n-a intrat niciodata in productia de serie, desi a fost prezentat publicului strain in 1989, la o expozitie de armament in Irak. Nu se stie cu certitudine daca, in afara prototipului, au mai fost fabricate si alte sisteme, dar acesta era montat pe sasiul autovehiculului tot-teren ARO, avand 12 tevi de lansare, folosind racheta M 21-OF-S (aceasta se pare ca era o varianta mai scurta a rachetei originale, de aici si semnificatia literei S=scurt/simplificat). Ultima oara, dupa unele surse, cand a fost vazuta AURORA, a fost in anul 1995 la o prezentare de tehnica in fata conducerii MApN de atunci. Totusi, in 1999, se pare ca mai exista prototipul la fabrica AEROSTARS.A.

AURORA pe sasiu de ARO

Cel mai modern sistem ce se afla in dotarea armatei este LAROM, incepand din 2002. Pana acum in dotarea Fortelor Terestre se afla doar o brigada LAROM. Despre acesta, performantele si caracteristicile sale, am vorbit deja pe larg pe blogul RoMilitary LAROM. Se pare ca si LAROM este in proces de modernizare, dar nimic nu este oficial si sigur. S-ar intentiona dotarea acestuia cu racheta EXTRA produsa de catre IMI Israel, mult mai performanta si cu raza de actiune cuprinsa intre 20-150 km, avand o acuratete de 10 m CEP! Racheta este containerizata (un container contine 4 rachete) si teoretic ar fi usor de integrat pe LAROM. Sa speram ca asa va fi! Pentru mai multe detalii, aici: Viitorul LAROM

 

AG-urile, 7 si 9

O arma foarte versatila, extrem de cunoscuta si raspandita, este RPG. Aceasta arma a aparut in inventarul Armatei Sovietice in 1960-1961, fiind produsa si astazi in diferite variante. RPG este o arma pe care atat cei care au facut armata, dar si pasionatii, o cunosc foarte bine, sub numele de AG-7. Fara a fi deloc complicata si relativ ieftina, “vedeta” incontestabila a gruparilor teroriste, gherilelor de tot felul, luptatorilor pentru “libertate” din toate colturile planetei, anarhistilor, nebunilor si a tot felul de descreierati, etc., RPG este o arma pe care doar cine n-o vroia, n-o avea! Ea este usor de construit, fiind fabricata in multe tari, precum:China,Bulgaria,Serbia, Cehia, Slovacia,Filipine,Vietnam, Coreea de Nord, etc. Pana si gruparea terorista HAMAS din Liban (mai precis Brigada Hamas Izz ad-Din al-Qassam –ce nume au bre si gorobetii astia!) o fabrica in mici ateliere sub denumirea de YASIN! SiRomania a asimilat in fabricatie RPG sub denumirea de AG-7, inclusiv munitia necesara, iar in dotare a aparut prin anii *60, probabil intre 1963-1965. Se afla inca in dotare.

AG-7

O arma la fel de cunoscuta, ce se afla si ea inca in dotare, este AG-9, fratiorul mai mare al AG-7. Acest aruncator a inceput sa fie fabricat la noi in anii *70 (anii 70-80, au fost anii de varf in ceea ce priveste relansarea industriei de aparare. In aceasta perioada au fost asimilate in fabricatie categorii de tehnica, unele mentionate in aceste articole, ce se afla si astazi in dotare, fiind modernizate succesiv de-a lungul timpului. Interesant de mentionat este faptul ca in anul 1978, s-au achizitionat sisteme si instalatii deosebite, inexistente pana atunci in dotare, precum: statia de radiolocatie pentru artilerie SNAR-10 -8 asemenea instalatii, statia meteorologica ARMS 3 -2 instalatii, si statia de radiolocatie RMS 1M -2 instalatii, destinate plutoanelor meteorologice; toate acestea fiind de fabricatie sovietica) sub licenta dupa aruncatorul sovietic SPG-9 KOPYE, inlocuind in dotare tunurile fara recul B-10/11. AG-9 se afla in dotare din anul 1980 la companiile antitanc din batalionul de infanterie, vanatori de munte si parasutisti (compania antitanc, cate 3 plutoane cu 9 aruncatoare).

Aruncatorul AG-9 este montat pe afet-trepied si dispune de tren rulor in vederea transportului. Are si o varianta montata pe autoturismul tot-teren ARO-26M, aparuta pe la jumatatea anilor *90, dar se pare ca nu se mai este in uz.

AG-9M, este ultimul venit in familie, fiind facut la CARFIL/Brasov, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 73 mm; greutate 52,1 kg; lungime 2110 mm; latime in pozitie de lupta 900 mm; zona periculoasa din spatele ajutajului este de -90×30 m; inaltimea maxima a trepiedului este de 850 mm; bataia maxima: cu proiectil cumulativ 1,5 km, cu proiectil exploziv de fonta 4,5 km, cu proiectil exploziv de otel 5,4 km; cadenta de tragere 4-6 lov/min; 4 servanti.

AG-9 utilizeaza lovituri cumulative PG-9 cu putere de penetrare blindaj de 400 mm, lovituri explozive OG-9, incendiare si cu fragmentatie, dar cel mai performant este cel termobaric cu mare putere de distrugere (de fabricatie romaneasca). Dupa aprinderea incarcaturii de azvarlire (cu un sistem de dare a focului electric), proiectilul este propulsat din teava lisa cu viteza de 250-400 m/s, iar cand acesta ajunge la distanta de 15-30 m de lansator, se initiaza motorul de propulsie cu combustibil solid care mareste viteza proiectilului la aproximativ 700 m/s. AG-9, este inca performant si va ramane inca mult timp in dotarea armatei, iar pentru mai multe detalii, aici: Lovitura Termobarica

 

WW

 

Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.

www.rwd-mb3.de/pages/snar10.htm

Sursa poze: Wikipedia

Istoria artileriei romane – aruncatoarele (I)

Standard

                     ARMELE ARMATEI ROMANE: ARUNCATOARELE (I)

   De la aparitia primei baterii de artilerie la 10 noiembrie 1843, urmata la 21 decembrie 1860 de primul regiment de artilerie, comandat de catre maiorul Tobias Gherghel si pana la 21 iulie 1862, cand la Arsenalul Armatei si Pirotehniei, infiintat cu doar cateva luni inainte (1 ianuarie 1862) a fost turnat primul proiectil de artilerie ce a fost daruit domnitorului Alexandru Ioan Cuza; drumul dezvoltarii Artileriei a fost rapid intr-o perioada relativ scurta de timp. Astfel, de la tunuri si guri de foc extrem de moderne in epoca, la proiectile de artilerie performante, de diferite tipuri, calibre si destinatii, Artileria si-a continuat in permanenta drumul de formare ca Arma, destinatie, tehnica si tehnologii specifice, raspandindu-se in toate corpurile armatei, de la Infanterie pana la Aviatie si Marina.

O categorie aparte de mijloace de foc artileristice au reprezentat-o mortierele si aruncatoarele de bombe, ce au culminat in epoca moderna, dupa anul 1960, cu lansatoarele de proiectile reactive nedirijate. Despre toate acestea vom vorbi in continuare, fiind extrem de interesant faptul ca Romania a avut o preocupare constanta in a realiza pe plan local, prin licenta sau proiecte proprii, asemenea mijloace de foc, care fara niciun dubiu, n-au fost si nu sunt inferioare, sistemelor similare straine.

Primul mortier aparut in Armata Romana a fost cele cunoscut ca “Mortier de 58 nr.2”, de fabricatie franceza ce a aparut pe frontul romanesc de la Marasesti. Acest mortier era extrem de fiabil si performant, avand lungimea tevii de 550 mm; greutatea de 401 kg; camp de tragere vertical de la 45-80 de grade; camp de tragere orizontal de 35 grade; greutatea bombelor: 16 kg cea din otel, 40 kg bomba D, 18 kg bomba LS, 35 kg bomba DLS, 20,5 kg bomba 1917, tip A; bataia in functie de bomba folosita era de 650/445/930/550/1550 m. Bombele aveau ampenaj mare, in teava introducandu-se doar ampenajul cu incarcatura de azvarlire. Armata Romana a achizitionat din Franta intre anii 1916-1917, un numar de 130 de astfel de aruncatoare, ce au fost in dotarea bateriilor de mortiere din diviziile de infanterie.

Un aspect inedit al acelor vremuri, in care industria ori cercetarea militara romaneasca erau ca si inexistente, este faptul ca in 1916, colonelul Gabriel Negrei a reusit sa construiasca integral intara, un mortier de calibrul 250 mm. Acest mortier nu era cu nimic inferior celor franceze sau germane, avand teava dispusa pe un afet cu rol de tragere de pe sol, inclusiv cu rol de deplasare, iar pe latura opusa avand fixate o osie cu doua roti. In partea din spate mortierul avea doua roti mici metalice, ce aveau rolul de a executa ochirea usoara a piesei in directie. Pentru ochirea in inaltime, mortierul dispunea de un volan cu cremaliera. Nu se stie cate asemenea mortiere au fost construite.

Din anul 1930, in procesul de modernizare al Artileriei -inclusiv in crearea unei industrii nationale cu specific militar- demarat atunci (si care din pacate a avut parte de scandaluri rasunatoare in epoca, cu “ecou” ori…”continuitate” chiar si-n zilele noastre, precum afacerea SKODA. Despre toate acestea intr-un articol special!) s-au realizat aruncatoarele de calibrul 60/81/120 mm cu munitia aferenta, astfel ca la inceputul WW II, Armata Romana avea in componenta sa 42 de plutoane de aruncatoare de 81,4 mm, 72 de plutoane de aruncatoare de 60 mm si un numar redus de aruncatoare grele de 120 mm.

  Cel mai raspandit aruncator era modelul BRANDT, calibrul 60 mm, model 1935, utilizat atat de catre batalioanele de infanterie, cat si de catre vanatorii de munte si cavaleristi. In 1942 in organigrama fiecarui regiment de infanterie apareau un numar de 27 de aruncatoare, iar la divizia de vanatori de munte 75 de aruncatoare.

Aruncatorul BRANDT era net superior celui german calibrul 50 mm, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 60,7 mm; lungimea tevii 725 mm; regimul de foc 20-25 lov/min; greutate 19,7 kg; viteza initiala 158 m/s; greutatea bombelor explozive: usoara 1,33 kg, grea 2,2 kg; bataia maxima: 100-1700 m cu bomba usoara, 100-950 m cu bomba grea. Acest aruncator a fost fabricat intarasub licenta cu munitia aferenta.

Modelul mai mare de calibrul 81 mm, a inceput sa fie fabricat sub licenta odata cu achizitionarea sa in anul 1935. BRANDT calibrul 81 mm a fost fabricat ca si fratiorul sau mai mic de 60 mm, la uzinele “Voina” din Brasov, aflandu-se in dotarea trupelor de infanterie, vanatori de munte si cavalerie. El avea urmatoarele performante: calibrul 81,4 mm; lungimea tevii 1267 mm; regimul de foc practic 15-18 lov/min; greutate 58,5 kg; camp de tragere vertical de la 45-85 grade; camp de tragere orizontal de la 8-12 grade; bataia maxima: 1000-1900 m; tragea cu bombe standard de 3,25 kg, bombe cu greutate dubla si cu bataie mica de 6,9 kg, bomba cu fum; era deservit de 5 militari.

In anul 1942 uzinele romanesti “Resita” au reusit fabricarea unui aruncator de 120 mm foarte modern si fiabil, ce a avut rezultate foarte bune la toate testele la care a fost supus. Aceste uzine capatasera experienta necesara proiectarii si realizarii unei asemenea arme grele si complexe, deoarece fabricau deja tunul antiaerian de 75 mm. La realizarea aruncatorului, specialistii romani dintre care s-au remarcat profesorul inginer Lazar Stoicescu (proiectantul si realizatorul tunului antiaerian de 75 mm, despre care vom vorbi intr-un alt articol) si general-maior Valerian Nestorescu (proiectantul unui tun fara recul, cunoscut sub numele de “Tunul Nestorescu” despre care se spune ca puteai sa pui pe afet in timpul tragerii un pahar cu apa, acesta ramanand…intact! Nu se cunosc date certe cu privire la acest tun, dar se pare ca in anul 1944 ar fi fost realizat un prototip, fara insa a intra in productia de serie.), s-au inspirat din aruncatorul de fabricatie sovietica, de captura, PM -38 (acesta era la randul sau o copie a celui francez BRANDT), dar cel romanesc era superior calitativ. Pana la sfarsitul razboiului au fost realizate putine aruncatoare de 120 mm model “Resita”, in principal datorita indeciziei si ezitarilor factorilor de decizie militari (parca ne suna cunoscut si-n ziua de astazi, nu-i asa!?), multe dintre ele fiind pierdute pe front. Cu toate acestea cele care au supravietuit, datorita fiabilitatii, performantelor ridicate si a rezistentei, au ramas in inzestrare pana in anul 1982, ceea ce spune multe despre profesionalismul si priceperea inginerilor, cercetatorilor si muncitorilor romani din acele timpuri, maziliti si deportati pe nedrept, din ura si prostie, de catre “civilizatorii rosii” si slugoi lor comunistii autohtoni, de ei creati si pusi in “slujba” poporului, dupa anul instaurarii “marii democratii populare”, 1945, avand grija insa de a lua (mai bine zis au furat fara nicio rusine) ca “despagubiri”, tot ceea ce industria romaneasca avea si crease, inclusiv mijloace tehnice si armament superioare calitativ din inventarul Armatei Romane, considerata pe nedrept ca facand parte din tabara invinsilor. Mama lor de jigodii rosii, ca ne-au dat inapoi cu cel putin 100 de ani!

Aruncatorul de 120 mm “Resita” avea urmatoarele caracteristici: calibrul 120 mm; lungimea tevii 1862 mm; latimea 1300/1360 mm; greutatea bombei 16 kg; greutatea pentru mars 480/555 kg; greutatea pentru lupta 286/285 kg; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; camp de tragere orizontal cuprins intre +45/+53 miimi; viteza initiala 272 m/s; bataia maxima 5700 m.

Aceste aruncatoare performante, dupa anul 1965, cand Romania a trecut la refacerea industriei militare distrusa dupa WW II de catre sovietici, au avut urmasi. Astfel, in anul 1977 a fost realizat aruncatorul de bombe calibrul 82 mm, ce se afla si astazi in dotare. El este destinat sprijinului cu foc al subunitatilor de infanterie, neutralizarii personalului si a mijloacelor de foc usor adapostite sau neadapostite, iluminarii terenului (cea mai moderna bomba de iluminare este cea realizata recent de catre specialistii romani la MIRSAND-Brasov, dotata cu fuzee electronica de timp produsa la AEROFINA, FET 1T, inclusiv pentru bombele de 120 mm. Bomba dispune de un programator ETF-P, aflandu-se deja in dotare) si mascarii prin fumizare a fortelor proprii. Se afla in dotarea companiilor de infanterie, vanatori de munte, parasutisti, FOS, IM, etc. Aruncatorul se gaseste montat si pe TABC-79, avand cadenta mare de tragere, de aproximativ 20 lov/min. Are urmatoarele caracteristici: calibrul 82 mm; lungimea tevii 1220 mm; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+85 de grade; camp de tragere orizontal: fara mutarea bipiedului de la +/-3 grade, cu mutarea bipiedului dela +/-360 grade; bataia minima 100 m; bataia maxima 4460 m.

Aruncator calibrul 82 mm, model 1977

Cel mai mare aruncator ce se afla astazi in dotarea Armatei Romane, desi nu este clar daca el se mai afla inca in fabricatie, este cel de 120 mm, model 1982. Acesta a inlocuit aruncatoarele “Resita” si PM-43 (sovietic), interesant fiind faptul ca poate folosi munitia ramasa, inca excedentara dupa unele surse, de la cele doua vechi aruncatoare! Aruncatorul de 120 mm, model 1982, este montat si pe MLVM si MLI (nu stim sigur daca asemenea vehicule rare in dotare, mai sunt inca operationale), avand greutate scazuta si putand fi transportat cu caruciorul, camionul DAC 665T sau samarizat (de catre VM in teren greu accesibil, fiind totodata una dintre cele mai grele arme din dotarea acestora. Pe zapada VM il deplaseaza pe sanii –akie-iar samarizat, aruncatorul+munitia formata din bombe explozive, de iluminare, incendiare si fumigene, este transportat de 6 caluti de rasa pur romaneasca Hutul, cu 6 samare). Aruncatorul de bombe are urmatoarele caracteristici: calibrul 120,1 mm; greutatea bombei 16 kg; greutatea pentru mars 480 kg; greutatea pentru lupta 280 kg; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; bataia maxima 5775 m; echipaj 6 militari.

Aruncator (mortier) calibrul 120mm, model 1982

Oficial, viitorul TBT va avea si o varianta echipata cu aruncator de 120 mm. Se intentioneaza ca aceasta sa fie complet automatizata (partea de incarcare, vizare si tragere), iar sistemul avut in vedere ar fi de fabricatie franceza (nu se stie insa cu siguranta). Posibil, daca nu probabil, sistemul sa fie asimilat intarasi adaptat actualului aruncator de 120 mm de fabricatie romaneasca, fiindca asa ar fi normal, existand capacitatea de a-l integra. Vom vedea insa ce va fi pana la urma, asteptam inca cu interes aparitia TBT nr. 1, care speram sa fie pe masura asteptarilor si dorintelor noastre, inclusiv ale militarilor nostrii.

Insa, de departe, cele mai mari aruncatoare ce s-au aflat in dotarea Armatei Romane, sunt cele de fabricatie sovietica de 160/240 mm. Aruncatorul MT-13, calibrul 160 mm, model 1943, a intrat in inzestrare in anul 1950, mai intai la Brigada 74 Artilerie Roman, si ulterior la Brigada 17 Artilerie Barlad. Nu se stie cate asemenea aruncatoare a avut armata in dotare. Insa, datorita masivitatii sale, bomba se incarca pe la culata prin bascularea lagarului cu teava catre inainte. Datorita reculului mare, aruncatorul era dotat cu amortizor de atenuare a acestuia, fiind transportat cu ajutorul ochiului de imperechere dispus la gura tevii, inlaturandu-se in timpul tragerii.

Aruncatorul MT-13 de 160 mm avea urmatoarele caracteristici: calibrul 160 mm; greutatea bombei F-852, 40,8 kg; greutatea pentru lupta 1170 kg; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; camp de tragere orizontal de 25 de grade; viteza initiala 245 m/s; bataia maxima 5150 m; bataia minima 630 m; lungimea tevii 3030 mm; regimul de foc optim era de 3 proiectile/minut.

Aruncator calibrul 160mm MT-13

Tot in anul 1950, a intrat in dotare cel mai mare aruncator pe care armata l-a avut, pana in prezent, in dotare, M-240 de calibrul 240 mm. Acest urias in adevaratul sens al cuvantului, a ramas in dotare pana in anul 1995, la Brigada 74 Artilerie Roman (divizionul de aruncatoare mixt 160 si 240 mm), Brigada 175 Artilerie Galati (12 aruncatoare) si la Brigada 17 Artilerie Barlad ce facea parte din Rezerva General Strategica. Este interesant faptul ca acest aruncator masiv se mai afla inca in dotarea unor state ca: Bulgaria, Ungaria, China, India,  Vietnam, etc, iar din anul 1975 are si o varianta autopropulsata 2S4 TULPAN (bataie extinsa la 20 km), neachizitionata insa de catre Romania. Desi era inca performant, decizia retragerii acestuia din dotare s-a datorat proiectelor LAROM si ATROM, dupa unele surse, si s-ar afla stocate si conservate.

Aruncator calibrul 240mm M-240

Datorita masivitatii sale, acest aruncator, in anii *50, era tractat de autotractoare de fabricatie sovietica AT-P/L/S, care duceau totodata 11 oameni si munitia aferenta acestuia. Dupa anul 1955, cand in inzestrare au inceput sa intre autocamioanele de fabricatie romaneasca “Carpati” si “Bucegi”, aruncatorul era deservit inclusiv de catre acestea.

Aruncatorul era un adevarat mastodont fiind greu de manevrat si amplasat. Putea fi amplasat doar pe teren sau sol tare, fiind compus din: teava cu inchizator dispusa pe un afet cu sistem de atenuare a reculului cu arc, ce proteja aparatele de ochire si evita afundarea in pamant a placii de baza (aceasta cantarea nici mai mult, nici mai putin de 685 kg!), iar ochiul de imperechere pentru tractarea cu autotractorul, detasabil in timpul tragerii, cantarea…65 kg. Un adevarat monstru, am putea spune!

Bomba aruncatorului F-864, era si ea “micuta”, cantarind 130,7 kg (34 kg reprezenta numai incarcatura de trotil) si avea o inaltime de 1,6 m. Operatia de incarcare era laborioasa si greoaie, fiind executata de catre 5 militari antrenati in acest sens. Ea decurgea in felul urmator: teava aruncatorului se rabata in pozitie orizontala cu inchizatorul deschis; bomba se aducea pe un carucior langa teava fiind ridicata cu doi clesti metalici care se fixau pe corpul acesteia, fiecare cleste fiind manuit de catre doi militari; bomba era ridicata de cei 4 militari la inaltimea umerilor si asezata pe suportul de usurare a incarcarii, dupa care era impinsa in teava de cel de-al cincelea militar. Datorita acestui procedeu complicat si greoi, un echipaj bine antrenat si… rezistent, ajungea sa traga un foc/minut. Mult sau putin nu conteaza, fiindca efectul la tinta era devastator!

Aruncatorul M-240 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 240 mm; greutatea pentru lupta 3610 kg; greutatea pentru miscare 4230 kg; lungimea tevii 5340 m; inaltimea in pozitie de mars 2120 m; camp de tragere vertical cuprins intre +45/+80 de grade; camp de tragere orizontal de 25 de grade; bataia maxima 9700 m.

 

Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.

Sursa poze: Wikipedia

 

 

Va urma,

 

WW

Arme uitate

Standard

Arme necunoscute

 

Rasfoind niste reviste mai vechi,  am intalnit o reclama intr-o revista franceza de arme, CIBLES, din decembrie 1994, unde o firma specializata in arme si echipament militar, Eurosurplus publica extrase din ultimul sau catalog de vanzari. Aici am intalnit ceva ce m-a pus pe ganduri: armele din fotografie sunt clar romanesti. PSL-ul, oferit aici sub denumirea de Dragunov, este realizat intr-un calibru civil si are un frana de gura (ascunzatorulde flacari ) modificata. Arma prezentata sub denumirea de AKSU are aceeasi catare cu „BB”-urile realizate la Cugir, manerul de pe uluc fiind si el caracteristic doar variantelor romanesti de AKM. De asemenea, lemnul stratificat utilizat este caracteristic si el armelor romanesti. Ceea ce nu pot spune este daca armele au fost modificate in Franta, sau sunt o tentativa a Cugirului, a sectiei prototipuri in speta, de a intra pe piata civila de arme cu ceva adaptat legilor franceze din acele timpuri.

 

Dar arme nu au realizat doar uzinele specializate. Armata romana nu a dus lipsa de oameni pasionati de meseria armelor. Observatorul Militar a prezentat o arbaleta realizata de un sergent angajat (grad specific acelor vremuri ), dintr-o unitate de cercetasi.

Desi la prima vedere ar parea desueta, parasutistii polonezi foloseau si ei un model asemanator. Arma romaneasca dispunea in plus de un inaltator optic de AG-7 (se putea adapta si unul pentru ochirea pe timp de noapte), iar pe langa sagetile obisnuite au fost realizate sageti dotate cu un dispozitiv exploziv sau cu o seringa pentru injectarea de substante somnifere.

Au fost realizate cu forte proprii modele de  amortizoare de sunet pentru armamentul din dotare (eu am auzit de doua, unul prezentat aici ), care au dat rezultate bune.

Din pacate, nici una din aceste realizari nu a fost sprijinita in vederea trecerii la productia de serie.

 

 

Nicusor

Istoria Artileriei in Romania ( I )

Standard

     ARME DE RAZBOI: ROT-urile, Armatei

 ARMELE ARMATEI ROMANE: RACHETE OPERATIV-TACTICE (ROT)

 

   Desi poate parea tardiv, asemenea rachete nemaiaflandu-se in inzestrare, in acest articol ne propunem sa aruncam o privire asupra sistemelor de rachete sol-sol, ce candva erau mandria Armatei Romane. In jurul acestor sisteme au circulat si mai circula inca, zvonuri si legende. Desi erau de fabricatie sovietica, ele au reprezentat in acele vremuri un motiv de ingrijorare pentru NATO, putand fi echipate cu incarcaturi explozive, chimice, de instructie, de propaganda, chiar si nucleare, fiind construite in numar mare.

In Romania, membra a Pactului de la Varsovia din 1955 pana in 1989, primul sistem de rachete sol-sol cu bataie mare ce a intrat in dotarea armatei, a fost R-11.

R-11, era un sistem balistic sol-sol cu bataie mare (170 km), ce avea in componenta sa racheta cu combustibil lichid, 8 K11 (SCUD-A). Era de productie sovietica, fiind o imbunatatire substantiala a celebrei V-2 germane din WW II (“mamica” multor sisteme de rachete, inclusiv americane. Sa nu uitam ca atat rusii cat si aliatii au pus mana pe “creierele” germane, la sfarsitul razboiului, astfel ca multe dintre realizarile si proiectele acestora au “continuat”). Racheta 8 K11 folosea un motor pe baza de kerosen si oxidant (acid nitric), avand sistem de dirijare autonom, diametrul de 880 mm, diametrul aripilor de 1,82 mm, lungimea de 10,25 m, greutate 4660 kg, greutatea componentei de lupta 950 kg, bataie minima 60 km, bataie maxima 170 km; lansandu-se de pe instalatia 8 U218. A ramas in inzestrare pana in anul 1978.

R11 si racheta 8K 11, pregatire de tragere

   Pregatirea lansarii unei rachete dura foarte mult, dupa standardele actuale, aproximativ 90 de minute; lansarea facandu-se vertical. Dupa ce racheta era lansata, intra automat in functiune sistemul de dirijare de tip inertial (era format dintr-un calculator electromecanic pe baza de relee electrice si patru giroscoape ce masurau viteza rachetei, abaterea in directie, abaterea laterala si unghiul de inclinare in zbor).

In compunerea sistemului mai intrau: masini pentru verificarea aparaturii de dirijare, masini de alimentare cu combustibil si oxidant, masini de transport rachete, macarale, compresoare pentru alimentarea cu aer, autospeciale pentru transportul componentei de lupta, autospeciale de stins incendii. O adevarata menajerie am putea spune! Insa, pentru acele vremuri era un sistem avansat si foarte performant. Cu atat mai mult cu cat rachetele 8 K11, puteau fi dotate cu o gama variata de incarcaturi: explozive, chimice, de manevra si…nucleare (nu mai mari de 50 kilotone).Romanianu a avut insa in dotare incarcaturi nucleare (sovieticii nu livrau aceste incarcaturi aliatilor, decat in cazul unui razboi cu NATO, conform intelegerilor in vigoare), desi la Academia Militara se studia si acest tip de incarcatura.

Interesant este faptul ca sovieticii amplasasera instalatia de lansare 8 U218 pe sasiul tancului IS-3 (aflat inca in numar mare, dar depasit tehnic). Armata Romana a avut in dotare 13 instalatii R-11: 6 la Brigada 32 Artilerie –Tecuci (1961); 6 la Brigada 37 Artilerie –Ineu (1962); una la Centrul de Instructie Rachete de laPloiesti.

Un alt sistem ROT ce s-a aflat in dotarea Armatei Romane, dar inferior ca raza de actiune, a fost 2 K-6 LUNA (FROG). Acesta a intrat in inzestrare in anul 1962 -3 divizioane: 113 si 151 la Ploiesti, 180 la Craiova; fiecare cu cate doua baterii a cate o instalatie de lansare. Acest sistem ROT nu avea sistem de ghidare, iar instalatiile de lansare erau de tip 2 P-16 FROG 3, si dispuneau de rachete de tip 3 R-9 (LUNA-1) si 3 R-10 (LUNA-2). Aceste rachete puteau fi dotate cu ogive nucleare, insaRomania nu a avut decat componente de lupta explozive si de instructie (inerte), din aceleasi motive mentionate anterior. Racheta tactica 3 R-9 avea diametrul de 0,4 m, diametrul aripilor de 0,61 m, lungimea 10,49 m, greutate 2249 kg, combustibil solid, componenta de lupta de 450 kg, bataie minima de 15 km, bataie maxima de 55 km. Au ramas in dotare pana pe la sfarsitul anilor *80, fiind vazute la parada din 23 august 1984.

2K 6 LUNA  FROG

Un alt sistem, de data aceasta mai complex, a fost 9 K-52 LUNA M (FROG-7), ce a intrat in inzestrare in anul 1982, fiind ultimul retras la “pensie” din seria ROT de la noi, in anul 1998. Acest sistem de ROT era montat pe o instalatie de lansare pe roti (sistemele anterioare fiind pe senile), 8×8, ZIL-135. Sistemul de lansare de tip 9 P113 avea lungimea de 10690 mm, latimea de 2800 mm, inaltimea cu racheta de 3550 mm, raza de actiune de 650 km, greutate totala (racheta+echipaj) de 19 tone, timp de incarcare a rachetei pe ghidaj folosind macaraua din dotare de 7-10 minute, putand transporta si lansa o singura racheta de tip 9 M21.

9P113 LUNA M

Racheta de tip 9M21 era destinata in principal lovirii mijloacelor de atac nuclear si concentrarilor de trupe, si avea o viteza de zbor de 1100 m/s, greutate la start de 2450 kg, componenta de lupta nucleara 9N18B (nu au fost in dotare, dar rachetele aveau si aceasta capacitate), bataia minima era intre 15-25 km (in functie de configuratie), bataia maxima era de 70 km, iar precizia la obiectiv –in bataie 470 m/in directie 620 m.

Datorita faptului ca sistemul putea transporta doar o singura racheta, el a avut in compunerea sa si o masina de transport rachete la fiecare baterie- 9 T29, avand capacitatea de a purta 3 rachete. Aceasta masina avea lungimea de 9970 mm, latimea de 2800 mm, inaltimea cu rachete de 3230 mm, echipaj de 3 servanti, greutate cu 3 rachete de 20000 kg, viteza maxima pe sosea cu incarcatura maxima de 3 rachete era de 65 km/h.

9P 113 cu racheta 9K 52 pe lansator

In compunerea Armatei Romane au fost 6 divizioane de FROG-7, amplasate la: Basarabi,Braila,Ploiesti,Craiova, Lugoj siOradea.

Cel mai complex sistem ROT ce l-a avut Armata Romana in inzestrare a fost 9 K-72 (SCUD-B), intrat in dotare in anul 1978 (13 instalatii de lansare). Ele au fost in dotarea Brigazilor 32 si 37 Artilerie (ROT) de la Tecuci si Ineu, pana in anul 1995. Acest sistem a fost de departe cel mai puternic si complex, el fiind scos din dotare prematur la insistenta SUA si a Israelului (dupa unele surse). Se pare ca au fost vandute (sistemele de lansare+rachetele, fara vehiculele tehnice si de intretinere aferente) via SUA, Israelului. De ce oare, ne intrebam? Mister!

 

 Instalatia de lansare 9P 117  Tel, cu racheta 8K14 in pozitie de lansare

 

SCUD B 8K14

Instalatia de lansare 9 P117 M1, era echipata cu racheta 8 K14 (o singura bucata); racheta fiind din duraluminiu era compusa din: componenta de lupta (inclusiv nucleara –nu a fost in inzestrare, armata noastra avand doar componente de lupta explozive si de exercitiu), compartimentul sistemului de dirijare, compartimentul rezervoarelor, compartimentul motor, stabilizatoarele si carmele. Racheta avea lungimea de 11250 mm, diametrul de 880 mm, anvergura aripilor 1800 mm, greutate fara carburant de 2076 kg, viteza pe portiunea coboratoare a traiectoriei de 5400 km/h, greutatea totala a rachetei era de 6350 kg, putea avea componenta nucleara de 100 kilotone, greutatea componentei de lupta era de 985 kg, durata de functionare a motorului racheta era intre 41-61 secunde, bataia minima era de 60 km, bataia maxima de 300 km. Racheta putea urca in sageata maxima pana la 89 km, dar nu era precisa, avand o abatere circulara (extrem de mare dupa standardele actuale) cuprinsa intre 500-900 m!

In legatura cu SCUD-B, exista unele zvonuri, neconfirmate inca, cum ca specialistii romani ar fi reusit sa imbunatateasca sistemul de ghidare al rachetei, facand-o mai precisa, crescandu-i totodata si raza de actiune undeva intre 400-500 km. Tot la nivel de zvon este si asa-zisa dorinta a lui Ceausescu de a monta in viitor pe aceste rachete a loviturilor chimice de productie autohtona (incendiare in special), inclusiv bacteriologice (Bruceloza si Antrax, insa nu se stie daca Romania dispunea de acesti germeni, cu atat mai mult sa-i si produca!).

Posibil ca Romania sa fi renuntat la ROT sub presiunea SUA de a respecta tratatul INF (Intermediate Range Nuclear Forces Treaty) semnat cu URSS in 1987. Posibil, dar dupa unele surse neoficiale, rachetele SCUD-B modernizate autohton ar fi ajuns in Israel, prin intermediul SUA, existand teama ca acestea ar fi putut fi exportate in terte tari arabe. Daca asa a fost, nu putem sti. Daca ele au fost intr-adevar modernizate, iarasi nu putem sti. C-asai la noi!

Indiferent insa care-i adevarul, la ora actuala Armata Romana nu mai are rachete operativ-tactice. Exista (daca mai exista) un proiect de racheta de 273 mm, ce teoretic ar trebui sa atinga 150 km, insa nimic nu-i sigur! Daca armata noastra v-a mai avea in dotare ROT, in viitor, nu se stie deocamdata. Dupa parerea mea este pacat ca s-a renuntat la niste capacitati militare care fara nicio indoiala, puteau fi modernizate.

WW

 

Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SI IMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru); WIKIPEDIA –Enciclopedia libera; Internet.

Sursa poze: Wikipedia