Arhive pe etichete: armata romana in ww2

TRANSNISTRIA -27 iunie 1941

Standard

Transnistria…O bucatica de Moldova, o parte de Romanie! Un teritoriu cu un trecut zbuciumat, ieri si astazi; un teritoriu in care romanii au patimit si patimesc inca. Un teritoriu pe care la 27 iunie 1941, Armata Romana, la ordinul Maresalului Antonescu, trecand Nistrul, l-a readus pentru o scurta perioada de timp acolo unde i-a fost intotdeauna locul -la ROMANIA. Un teritoriu ce astazi, este reclamat cu nonsalanta de Rusia, desi el este deja “stapanit” (si cu parere de rau trebuie s-o spun, fara prea mari sanse de a reveni la Moldova) de aceasta, cu ajutorul slugilor si marionetelor rusofile din conducerea asa-zisei Republici Nistrene Moldovenesti –un pseudostat nerecunoscut decat de Rusia (din motive lesne de inteles), condus de catre mafioti si nostalgici comunisti.

Astazi, fara niciun fast si fara nicio pomenire –cel putin la nivel oficial –se implinesc 71 de ani de la ELIBERARE. Prezentul il cunoastem si putem spune fara niciun dubiu, chiar daca este dureros si deranjant pentru noi toti cei care ne dorim UNIREA (eu, cu siguranta mi-o doresc, indiferent de costuri!), ca “au prezentul nu ni-i mare”, dupa cum bine intuia marele nostru poet, Mihai Eminescu (pe care sovieticii il vedeau…Eminovici). Nu cred ca astazi sunt multi romani care sa fie relativ multumiti de vremurile in care traim; vremuri in care lipsa de bani (a noastra, a marii majoritati a populatiei) se intrepatrunde cu cea de timp si interes (a lor, a celor ce ne conduc din 1990 incoace). Lipsa de interes si vointa ce se rasfrange nu numai asupra noastra ci si asupra fratilor nostri de dincolo dePrutsi chiar de dincolo de Nistru…Sa-mi fie cu iertare aceasta dizertatie ce sincer, nu-mi face nicio placere!

Desi stim cum arata Transnistria astazi, haideti sa vedem cum era ea in 1941, atunci candRomania, prin armata sa, si-a facut din nou simtita prezenta acolo unde romanii asteptau…venirea fratilor de-o limba, port si traditie. Este, daca vreti, o scurta istorie a acestui teritoriu, incompleta dealtfel –sa-mi fie cu iertare, dar peste 200 de ani de stapanire bolsevica, sovietica si ruseasca, si-au pus amprenta distrugatoare, istoria fiind stearsa si rescrisa, “capitol” la care rusii s-au priceput intotdeauna. Orice corectura ori adaugire este binevenita; multumesc anticipat tuturor!

Transnistria…Sub aceasta denumire, in 1941, se intelegea teritoriul cuprins intre Nistru si Bug, la sud fiind Marea Neagra. Acest tinut, se numea in vechime Moldova Noua, denumit mai tarziu si Transtyrana (numele provine de la Tyros, vechea denumire a Nistrului) sau Transnistriana; el fiind de fapt o prelungire a pamantului moldovenesc. Intreg teritoriul avea atunci, aproximativ 40000 km patrati.

Acest teritoriu a constituit intre anii 1925-1940, Republica Moldoveneasca, partea rasariteana apartinand din punct de vedere administrativ, Republicii Ucrainei, avand in anul 1941 –anul eliberarii de catre Armata Romana- aproximativ 3 milioane de locuitori, dintre care doar 600000 mai erau romani…Restul fiind ucraineni, germani, evrei, polonezi, rusi, bulgari, sarbi, tigani, greci, etc.

Dintre acestia, rusii erau urmasii functionarilor taristi, meseriasi, negustori, etc. Bulgarii si sarbii, colonizati incepand cu 1792, erau rusificati in totalitate. Germanii, suedezii, cehii, erau germanizati si in numar de circa 250000, ei fiind adusi intre anii 1770-1850 si colonizati in regiunea sud-estica a Transnistriei.

Evreii, erau in numar mare, fiind plasati in centrele comerciale si industriale, la exploatarile forestiere, ferme, etc. Interesant este faptul ca, multi dintre evrei, erau reprezentanti ai bolsevismului, fiind tortionarii populatiei romanesti transnistrene!

Grecii si armenii se gaseau in regiunea Odessei, iar polonezii –in buna parte ucrainizati- locuiau in regiunile nord-vestice.

Ucrainenii, erau infiltrate de catre sovietici din teritoriul ucrainean, gasindu-se in numar mare in regiunea de nord si de sud a Bugului.

Cu alte cuvinte, in Transnistria anului 1941 se gasea multa populatie straina, colonizata de catre rusi, obiectivul fiind stergerea si estomparea elementului romanesc autohton, ceea ce din pacate a reusit, urmarile fiind vizibile si astazi! Fiindca romanii, contrar tuturor cutumelor de sorginte bolsevica, sovietica si ruseasca, erau locuitori stravechi a-i acestui teritoriu. Punct!

Satele romanesti din Transnistria sunt amintite inca din secolul al XII-lea in “Cronica lui Ipatie”, unde sunt amintite satele: Bursu, Bursucu, Padurea-Branzei, Buza, Aratul, Brusturi, Valea-Putreda, etc.       Aceste topice se gasesc si in documentele veacurilor urmatoare, iar a sustine ca acestea sunt de fapt denumiri slave, este o ineptie tipic bolsevica!

Astfel, in secolul al XVI-lea, documentele pomenesc satele: Chetrosu, Malaesti, Chiscu-Lung si altele. In interiorul Transnistriei au existat sate (acum, in marea lor majoritate, distruse si cu denumirea rusificata de catre sovietici) cu nume similare celor dinRomania, precum:Alexandria, Bucuresti, Cernavoda, Lapusna, Ocna, Perisca, Slobozia, Vaslui, etc. Multe sate purtau numele unor boieri moldoveni care aveau mosii in zona, precum: Alistarovca, Armasevca, Brancoveanova, Camarasevca, Cantacuzenca, Catargina, Harjeu, etc.

Tiraspolul, actuala “capitala” a asa-zisei Republici Transnistrene, avea in 1941, 43700 de locuitori. Aici, sovieticii creasera inca de la inceputul anilor *20, un avanpost avansat de propaganda bolsevica, comunista, ce viza in principal Regatul Romaniei, dar si “sovietizarea si indoctrinarea” populatiei romanesti autohtone. Acest avanpost era constituit dintr-un post de radio si publicatii, care, pentru a-si putea indeplini menirea si a fi “intelese”, emiteau si publicau in limba romana. Dar, mai exista un motiv foarte deranjant pentru sovietici! Romanii, erau autohtoni si primii ocupanti a-i acestui tinut, ce facuse parte din vechiul Regat Dac al lui Burebista, ce se intindea pana la gura Bugului. Chiar si in 1941, sovieticii erau deranjati de faptul ca romanii, in marea lor majoritate, nu “invatasera” inca, limba rusa…

Prin secolele XI-XIII, in aceste tinuturi locuiau Bolohovenii (Valahii), cnezatele lor avand probleme cu atacurile popoarelor barbare. Chiar si voievozii moldoveni au stapanit acest tinut, precum Ioan Voda cel Cumplit si Duca-Voda, deci cu alte cuvinte, Transnistria nu a apartinut Rusiei, cazacilor ori Ucrainei, asa cum lasa unii a se intelege.

Transnistria, a fost luata de catre rusi abia in anul 1792, cand Nistrul devine hotar, fiind readusa in trupul tarii in 1941, de catre Armata Romana, pentru scurt timp insa.

Din anul 1928, Tiraspolul a devenit capitala asa-zisei Republici Moldovenesti, dupa ce mai intai fusese la Balta. Rusii ii spuneau capitalei Tirispolea, ceea ce in traducere inseamna Cetatea Nistrului sau Orasul Nistrului.

Facem o paranteza pentru a da doar un singur exemplu, desi ele au fost nenumarate la adresa romanilor autohtoni, de civilizare si pacificare-asimilare bolsevica, a carui victima a fost cel ce era cunoscut ca “bunul parintel” Inochentie. Acesta, pe numele sau adevarat, Ion Livejoara, a fost acuzat de catre biserica rusa ca fiind eretic, fiindca avea curajul sa tina slujbele religioase in limba romana, ceea ce era INTERZIS. Fiindca “erezia” n-avea ce cauta pe vechile “plaiuri rusesti”, acesta a fost arestat si schingiuit de catre bolsevici –“victoriosi” in Revolutia din Octombrie- mutat din inchisoare in inchisoare, unde a si murit pana la urma, la doar 47 de ani.

Transnistria, dupa ce Armata Romana a eliberat-o, a fost impartita administrativ in 13 judete, dupa cum urmeaza: Odessa (capitala- Odessa), Oceacov (capitala- Oceacov), Ovidiopol (capitala –Ovidiopol), Tiraspol (capitala –Tiraspol), Ananiev (capitala –Ananiev), Berezovca (capitala –Berezovca), Crivoi-Oziero (capitala –Crivoi-Oziero), Dubasari (capitala –Dubasari), Rabnita (capitala –Rabnita), Balta (capitala –Balta), Jugastru (capitala –Iampol), Tulciu (capitala –Tulciu), Moghilau (capitala –Moghilau).

Intreaga Transnistrie a fost pusa sub conducerea unui guvernator civil, ce-si avea resedinta laOdessa.

Odessa, isi datoreaza intemeierea si dezvoltarea, in principal emigrantului francez,Richelieu, si tarinei Ecaterina a II-a, a Rusiei, ce dorea dezvoltarea zonei. Acest emigrant francez, a contribuit in mare masura la intemeierea si ridicarea orasului, in anul 1793. Ecaterina a II-a, tarina Rusiei, l-a ajutat si sprijinit puternic in ridicarea orasului, care cu timpul, a devenit cel mai insemnat port la Marea Neagra.

La construirea Odessei, romanii, care erau autohtoni, au jucat un rol important. Arhitectul Manole a fost cel dupa ale carui planuri s-a cladit orasul. Iar portarul Gaius a fost cel care a transportat, din padurile Moldovei, materialul lemons pentru constructii.

Un numar insemnat de parcele de pamant a fost distribuit boierilor si negustorilor romani, astefel ca odata cu trecerea timpului, populatia romaneasca, devine din ce in ce mai numeroasa. Un cercetator strain chiar marturiseste ca moldovenii, in afara de centru Odessei, mai ocupa in oras doua mahalale, dintre care una numita Moldoveanca, era cu mult mai veche decat fondarea orasului!

Interesant este ca Odessaa avut ca ajutor de primar, un descendent din familia Milescu Spatarul (probabil pe la sfarsitul secolului al XVIII –lea), iar un Buzescu a fost cel din urma roman care a predat “Istoria Universala” la Universitatea din Odessa. Tot aici este mentionat si Ilia Ilici Mecinikov –microbiolog, imunolog, anatomist si zoolog, de provenienta rusa dar avand radacini moldovenesti. Pentru mai multe detalii, aici: ro.wikipedia.org/wiki/Ilia_Ilici_Mecinikov.

De altfel, in Odessa, a existat o statuie de marmura ce-l reprezenta pe Richelieu, emigrantul francez, cu bratul intins spre mare si dominand portul, pe care bolsevicii au distrus-o prin explozie, in vederea inlaturarii oricaror marturii “capitaliste, exploatatoare” din oras.

Situatia economica a Transnistriei in 1941, era relativ buna. Desi nu exista industrie grea, provincia dintre Nistru si Bug, fiind lipsita de bogatii miniere, era bogata din punct de vedere al productiei agricole. Avand suprafete intinse cu cernoziom de cea mai buna calitate, Transnistria avea o productie agricola insemnata din punct de vedere cantitativ, dar si calitativ.

Se cultiva in mare parte sfecla de zahar, cu care fusesera aprovizionate si fabricile de zahar din Ucraina; asa-zisa Republica Moldoveneasca, pe timpul cat “a apartinut” de Ucraina, ocupa primul loc in productia de sfecla de zahar.

Alte culturi agricole des intalnite in aceasta provincie erau: floarea-soarelui, inul, canepa, soia, graul, orzul si porumbul. Mare parte dintre plantele industriale, precum inul si canepa, se valorificau in cadrul fabricilor locale. De asemenea, pe acest teritoriu se gaseau peste 46000 de hectare de pomi fructiferi si vita de vie (vitis vinifera).

Sericicultura si pescuitul, constituiau in Transnistria, una din ramurile principale ale economiei. Produsele sericicole moldovenesti ajungeau inclusiv la Moscova, iar laOdessa, pestele era conservat, acolo aflandu-se majoritatea fabricilor de conserve.

Industria se baza in principal numai pe ramura alimentara: mori, fabrici de spirt si conserve, iar laOdessase mai gaseau fabrici de produse chimice si santiere navale.

Infrastructura rutiera si feroviara, se baza pe un numar mic de sosele (acestea, in 1941, erau impracticabile, datorita dezinteresului si a jafului sovietic), iar calea ferata era rara. Reteaua feroviara se compunea in principal, dintr-o axa cu directia N.V-S.E, care strabatea intreaga Transnistrie, paralel cu Nistrul, pana laOdessa, avand de o parte si de alta, ca niste trepte, legaturi cu Basarabia (mai importanta era Tighina-Tiraspol) si cu Ucraina.

Navigatia fluviala se facea pe Nistru si Bug, iar cea maritima prin principalele porturi, Odessasi Oceacov –cele doua porturi de la Marea Neagra.

In incheiere, cuvintele lui Miron Costin, mare logofat al Moldovei, despre hotarele vechii Dacii, sunt, zicem noi, extrem de elocvente, ele neavand nevoie de niciun comentariu: “despre Rasarit este Nistru, apa, la istoricii cei vechi Tiros, iar despre amiaza-zi Marea Neagra si Dunarea; despre Apus Panonia, adeca teara Ungureasca, iar despre amiaza-noapte Moravia si Podolia, in Craiea Leseasca, unde este si vestita cetate Camenita. Sunt o seama de istorici, care dau si Podelia si Campul peste Nistru, pana la apa Buhului, si peste Dunarea Misiile amandoua, carora le zicem acum Dobroge, si o parte de Iliria, se fi fost deDacia”.

  WW

Istoria Artileriei Romane: Tunurile Anti-tanc II

Standard

Tunul AT RESITA DT-UDR Nr.26, a aparut ca o necesitate izvorata din realitatea dura intalnita de catre Armata Romana pe front –lipsa tunurilor AT moderne si eficiente. Lucrul la tunul AT romanesc a inceput pe data de 1 februarie 1943, si viza realizarea unui tun modern, ce putea fi folosit si ca tun de camp usor, destinat trupelor romane aflate pe front. Acest tun a fost realizat de catre un colectiv format din colonelul Valerian Nestorescu (pe atunci) si capitanul Eugen Burlacu –ambii din partea Directiei Tehnice a Armatei –impreuna cu inginerul Lazar Stoicescu –seful Biroului de Constructii Guri de Foc, de la “Uzinele Resita”. Trebuie sa mentionam faptul ca “Uzinele Resita”, fabricau deja tunul AA VICKERS, calibrul 75 mm si aruncatorul calibrul 120 mm, avand deci experienta necesara conceperii unui tun AT.

La “Uzinele Resita” au fost concepute trei prototipuri, la care au fost utilizate elemente ale tunurilor de 76,2 mm sovietice de captura (am vorbit despre acesta in capitolul anterior), ale celui AA VICKERS (calibrul 75 mm), precum si ale tunului AT german, PAK-40 (aflat deja in dotarea armatei pe frontul din Crimeea si Caucaz). Prototipurile 1 si 3 n-au fost insa reusite, avand performante slabe si ca urmare au fost respinse, dar nr. 2 ce fusese realizat in doua variante de teava, numite simplu “a” si “b” a rezistat cu performante excelente, la incercari foarte dure (“a” –avea camera de incarcare identica cu cea de pe tunul AA VICKERS, iar profilul ghinturilor ca la tunul sovietic de 76,2 mm, model 1941; “b” –avea interiorul tevii identic cu cel al tunului AA VICKERS, dar teava era monobloc si cu frana de gura).

Prototipul nr.2, era fabricat din otel aliat cu nichel, crom si molibden, avand o rezistenta la rupere de minimum 110 kgf/mm patrat; aliaj ce purta denumirea de RNCM -110 (otel romanesc cu nichel, crom, molibden cu rezistenta de rupere de 110 kgf/mm patrat). Tunul prototip nr.2, in varianta “b”, a fost incercat in: poligonul Suditi, “Centrul de Instructie al Artileriei” de la Mihai Bravu si la “Uzinele Resita”. El s-a dovedit a fi exceptional din toate punctele de vedere, atat AT cat si ca tun de camp, reusind sa strapunga 8 placi de otel cu grosimea de 100 mm, dispuse astfel: 4 placi la 300 m, sub un unghi de 30 grade; 3 placi la 500 m, sub acelasi unghi; o placa la 1000 m, dispusa vertical.

Tunul avea caracteristici revolutionare, precum: constructie simpla, teava putandu-se inlocui usor, ceea ce permitea folosirea la aceeasi gura de foc a doua calibre (75/76,2 mm), precum si a oricarui tip de munitie aferent acestor calibre; capacitate de foc mare de pana la 20 lovituri/minut (in conditiile in care tunurile aflate in dotare aveau o cadenta inferioara, de 12 lovituri/minut) si debite orare de 240/280 lovituri, ceea ce a crescut eficienta in lupta a unitatilor cu peste 100% (120 de lovituri erau prevazute de regulament); posibilitati de manevra si tragere superioare prin: greutatea in baterie cu 5% mai mica, energie la gura tevii cu 16% mai mare, campul vertical de tragere de 42 grade, afet bifles cu doua deschideri (35/70 grade) ceea ce permitea marirea de 7 ori a campului de tragere; stabilitate si precizie superioara tuturor tunurilor aflate deja in dotare –la tragerea a trei lovituri consecutive, ochirea se facea numai pentru prima lovitura; scut de protectie dublu, curbat; capacitate de perforare superioara a blindajelor, cu o viteza initiala a proiectilului de 840 m/s; rezistenta foarte buna la uzura; tunul dispunea de un opritor automat ce actiona atunci cand teava in recul ar fi lovit pamantul; tractiune auto; si foarte interesant, tunul utiliza proiectilul perforant-trasor de tip “Costinescu”, ce era construit la uzinele din Sinaia, ce combina modelul german PzGr -40 cu tub cartus VICKERS. Tunul avea aparat de ochire de fabricatie romaneasca (o noutate pe atunci), model “Septilici”, fabricat la IOR –Bucuresti.

Tunul a intrat in fabricatia de serie in data de 25 februarie 1944, la “Uzinele Resita”, ASTRA –Brasov si CONCORDIA –Ploiesti; ramanand in productie pana in luna decembrie a aceluiasi an, cand la ordinul “civilizatorilor si eliberatorilor rosii” totul a fost oprit si confiscate. Au fost produse totusi un numar de 216 exemplare, ce s-au aflat in dotarea bateriei antitanc (6 piese) de la nivelul diviziilor de infanterie si la divizionul antitanc al corpurilor de armata. A mai fost si in dotarea regimentelor antitanc subordonate la Armata 1 si 4, care din august 1944 au fost transformate din Regimentul 1 Artilerie Granicereasca si din Regimentul 36 Artilerie de Camp –fiecare avand in compunerea sa cate 36 de tunuri RESITA.

Tunul AT RESITA, model 1943, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 75 mm; lungimea 6650 mm; inaltimea 1405 mm; lungimea tevii 3635 mm; camp de tragere vertical intre -7/+34 grade; greutatea pentru lupta 1430 kg; viteza initiala a proiectilului 1030 m/s; greutate proiectil perforant 6,6 kg; servanti 7 militari; bataie maxima 11450 m, cu proiectil exploziv. Acest tun a reprezentat o realizare remarcabila pentru industria romaneasca de atunci, el ramanand multi ani in dotare. Se pare, dupa unele surse, ca ar fi fost inca in dotare prin anii *70-*80.

Din anul 1950, in dotarea Armatei Romane a inceput sa intre tehnica de fabricatie sovietica. Printre acestea s-a numarat si tunul AT ZIS-2, care a fost la inceput in dotarea artileriei batalionare (2 piese), ulterior din 1960 si la divizia de infanterie (cate 27 de tunuri). A iesit din inzestrare in anul 1977, fiind inlocuit cu tunurile AT romanesti de calibrul 100 mm, mult mai moderne si performante.

Tunul AT ZIS 2

ZIS-2, a aparut in anul 1941, fiind fabricat intr-un numar foarte mare (aproximativ 10000 de exemplare) si avand performante foarte bune –puterea de penetrare in blindaj a proiectilului BR -271P, ce era folosit de acest tun, era de 83 mm la distanta de 1000 m, cu blindaj dispus sub un unghi de 60 grade. A fost montat si pe tractorul senilat KOMSOMOLET, fiind cunoscut ca “distrugatorul de tancuri” ZIS-30 (Armata Romana, nu l-a avut in dotare).

Tunul AT ZIS-2, avea inchizator semiautomat de tip “pana” si o cadenta foarte mare de lovituri (cam 25 lovituri/minut), dispunand de un antetren tractat de 6 cai, utilizat atat pentru tractarea tunului cat si pentru transportul munitiei, de tip 52 –P-353M.

Tunul avea urmatoarele caracteristici:  calibrul 57 mm; lungimea tunului 7030 mm; inaltimea 1370 mm; lungimea tevii 4160 mm, 73 calibre; camp de tragere vertical intre -5/+25 grade; camp de tragere orizontal de 56 grade; greutatea 1250 kg; viteza initiala a proiectilului 1000 m/s; greutate proiectil 3,16 kg; regim de foc 25 proiectile/minut; bataia maxima 8400 m.

In anul 1945, a aparut in Armata Romana, tunul sovietic de camp, ce putea fi folosit si in rol AT, ZIS-3, calibrul 76,2 mm, model 1942. Acesta a fost fabricat intr-un numar imens de exemplare, de aproximativ 103000, fiind urmasul direct al tunului ZIS-2. A aparut in Romania odata cu cele doua divizii de voluntari romani, “Tudor Vladimirescu” si “Horia, Closca si Crisan” –cate o baterie la regimentele de infanterie, ulterior si la divizionul de artilerie (18 piese) de la toate regimentele de infanterie. Nu se cunoaste cu certitudine daca Armata Romana a capturat si folosit, anterior anului 1945, asemenea tunuri.

Tunul AT ZIS 3

Tunul era deosebit de performant, avand frana de gura, ceea ce a permis reducerea greutatii afetului, piese turnate, stantate sau sudate, avand un cost de productie scazut. Datorita energiei foarte mari la gura tevii (175 tf) a fost folosit cu succes si ca tun AT cu proiectil perforant BR-350A (putere de perforare in blindaj de 55 mm la 1000 m, lovitura sub un unghi de 60 grade).

Interesant este faptul ca tunul putea fi operat de catre servanti cu o pregatire sumara, iar profesorul Wolf (inginer-sef al departamentului artilerie de la Krupp, spunea: “Tunurile germane sunt cele mai bune din lume cu exceptia celor sovietice”, iar pe ZIS-3 il considera “cea mai ingenioasa arma din istoria artileriei” –cuvinte care n-au nevoie de niciun comentariu!

ZIS-3, putea trage cu diferite tipuri de munitie, precum: proiectile perforante BR-350A/B, proiectil perforant-trasor subcalibru BR-354P, proiectil exploziv OF-350, proiectil cumulative BR-354, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 76,2 mm; lungimea tunului 6095 mm; lungimea tevii 3200 mm, 42 calibre; camp de tragere vertical intre -5/+37 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 680 m/s; greutate proiectil OF-350 – 6,2 kg; regim de foc 25 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 13290 m; bataia minima cu proiectil perforant 4000 m.

Nu se stie cu siguranta cand a iesit din inzestrare ZIS-3, dar dupa unele surse, acesta mai era inca folosit la sfarsitul anilor *60.

Un tun AT superior ZIS-3, tot de fabricatie sovietica, a fost BS-3, calibrul 100 mm, model 1944. Acest tun putea fi utilizat si ca tun de camp, aparand pe front in ultima parte a razboiului. Utiliza proiectilul BR-412B ce putea penetra blindaje de 150 mm la o distanta de 1000 m, si a intrat in dotarea Armatei Romane in anul 1954 –la artileria antitanc din rezerva strategica: Regimentul 99 Antitanc Caracal, Divizionul 1057 Antitanc de la Mihai Bravu si la Regimentul 242 Artilerie de la Braila subordonat Corpului 19 Armata. Nu se cunoaste cate asemenea asemenea tunuri a avut armata noastra in dotare, dar BS-3 avea urmatoarele caracteristici: calibrul 100 mm; lungimea tevii 5960 mm, 59,6 calibre; greutate tun 3650 kg; camp de tragere vertical intre -5/+45 grade; camp de tragere orizontal de 58 grade; viteza initiala a proiectilului 900 m/s; greutate proiectil exploziv 15,6 kg; echipaj 8 servanti; regim de foc 8-10 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 20000 m. Se mai afla in dotare pe la jumatatea anilor *70, ulterior a fost inlocuit cu tunul romanesc AT de acelasi calibru (aflat si astazi in dotare).

Tunul anti-tanc model BS-3

Un alt tun divizionar de camp ce putea fi folosit cu succes in lupta antitanc a fost D-44, calibrul 85 mm, model 1944, de fabricatie sovietica. Acest tun cu proiectilul cumulativ BK-2M putea strapunge -prin lovitura directa- blindaje de 300 mm, iar cu proiectilul exploziv O-365K –prin lovitura indirecta-in greutate de 9,5 kg, putea distruge tancuri si vehicule blindate de la peste 15000 m.

Tunul D-44, era foarte performant la data aparitiei sale, el putand utiliza o gama larga de proiectile ceea ce ii conferea un avantaj major in lupta, de tip: exploziv, perforant-trasor subcalibru si cumulative, avand urmatoarele caracteristici: calibrul 85 mm; lungimea tevii 8340 mm; greutate tun 1725 kg; camp de tragere vertical intre -7/+35 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 1030 m/s; echipaj 8 servanti; regim de foc 22 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 15650 m.

Acest tun s-a aflat din anul 1954 in inzestrarea divizioanelor antitanc ale corpurilor de armata romane, precum si la divizioanele antitanc ale diviziilor. Nu se cunoaste numarul lor si nici anul iesirii din inzestrare.

Un alt tun AT sovietic ce s-a aflat in inzestrarea Armatei Romane, a fost D-48, calibrul 85 mm, model 1948. Acest tun a preluat afetul de la tunul divizionar calibrul 85 mm si blocul inchizator de la tunul BS-3, remarcandu-se prin teava foarte lunga. Rotile acestui tun proveneau de la camionul ZIS, fiind umplute cu cauciuc buretos, iar trecerea tunului din pozitia de mars in cea de lupta, necesita un timp de 1,5-2 minute, cu servanti bine antrenati. Calitatile AT ale tunului erau bune, el putand distruge cu proiectilul perforant BR-372 blindaje de 120 mm de la 2000 m, la un unghi de incidenta de 60 grade.

Tun anti-tanc D 48

A aparut in Armata Romana probabil in anul 1954, si se pare ca a fost utilizat pana la jumatatea anilor *80, impreuna cu proiectilele explozive OF-372 si perforant-trasoare BR-372.

D-48, avea urmatoarele performante: calibrul 85 mm; lungimea tunului 9195 mm; greutate pentru mars 2400 kg; inaltimea 1475mm; greutate proiectil exploziv 9,66 kg; camp de tragere vertical intre -6/+35 grade; camp de tragere orizontal de 54 grade; viteza initiala a proiectilului 1040 m/s; bataia maxima cu proiectil exploziv 18970 m.

Armata Romana a primit in dotare odata cu tunurile mentionate mai sus, si tunuri fara recul, de tipul B-11 (RG-107), calibrul 107 mm si B-10, calibrul 82 mm, ambele model 1954. Aceste tunuri fara recul aveau dubla destinatie: tun de camp si tun antitanc.

B-11 (RG-107), putea fi tractat de la gura tevii, cu autoturisme de tip GAZ/M-461 si folosea proiectile cu miscare lenta de rotatie si aripioare. Ca tun de camp folosea proiectilul exploziv O-883A, cu greutatea de 8,5 kg –greutatea loviturii fiind de 13,6 kg; iar ca tun AT folosea proiectilul cumulativ BK-883, in greutate de 7,5 kg (insa completata cu focosul GK-2, aceasta crestea la 12,5 kg). Puterea de patrundere in blindaj a proiectilului BK-883 era de 380 mm, la maxim 1400 m.

Tun anti-tanc fara recul B-11

S-a aflat in dotare la divizia de infanterie, la artileria regimentara ce era compusa dintr-o baterie de aruncatoare calibrul 120 mm si o baterie de tunuri fara recul B-11 (4 tunuri). A fost si in dotarea diviziei mecanizate, in bateria antitanc: un pluton de 2 piese, alaturi de tunuri fara recul de 82 mm (B-10) si tunuri de 57 mm (cate un pluton de 2 piese, ZIS-2). Se pare ca au iesit din inzestrare la sfarsitul anilor *70, alaturi de fratiorul mai mic, B-10, fiind inlocuite cu tunul fara recul AG-9 (facut inRomaniasub licenta dupa tunul sovietic SPG-9, calibrul 73 mm, cu caracteristici tehnice superioare, ce se afla si astazi in dotare).

B-11, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 107 mm; lungimea tevii 3383 mm; lungimea totala 3560 mm; inaltimea 1190 mm; greutate 305 kg; echipaj 5 servanti; camp de tragere vertical intre -10/+45 grade; camp de tragere orizontal de 70 grade; viteza initiala a proiectilului 375 m/s; regimul de foc 6 proiectile/minut; bataia maxima cu proiectil exploziv 6650 m.

Armata Romana a avut in dotare si varianta B-10, calibrul 82 mm, probabil de la inceputul anilor *60, ce a fost inlocuit ulterior de SPG-9, fabricat la noi sub licenta si cunoscut ca AG-9. Tunul fara recul B-10, era dotat cu teava lisa, tren rulor cu doua roti ce putea fi detasat si cu un afet tripod pentru tragere (caracteristici ce sunt intalnite si la AG-9), doua manere dispuse la partea din fata a tevii pentru a putea fi transportat pe distante scurte si o roata mai mica ce prevenea deteriorarea tevii pe timpul deplasarii.

Tun anti-tanc B-10

B-10, folosea proiectilul antitanc cumulativ BK-881, si pe cel exploziv (pentru misiunile de sprijin de foc) O-881A, pana la distanta maxima de 4500 m.

S-a aflat in dotarea artileriei batalioanelor de infanterie romane, la bateria antitanc (un pluton de tunuri fara recul B-10, alaturi de un pluton de tunuri de calibrul 57 mm cu 2 piese si un pluton de mitraliere AA). A fost folosit (ca si AG-9, dealtfel) si de catre VM, samarizat pe patru caluti de rasa romaneasca Hutul: unul transporta tunul propriu-zis, lada cu piese de schimb si accesorii pentru tun, inaltatorul cu dispozitivul de iluminare si acumulatorii; iar calutii 2,3 si 4, transportau munitia, lopetile, tarnacopul, fierastraul, toporul si lanterna cu acumulatori.

 

WW

Surse poze: WorldWar2. ro; Wikipedia–Enciclopedia libera; Internet;
Surse: ARTILERIA ROMANA IN DATE SIIMAGINI (Col. Conf. univ. dr. Adrian Stroea; Lt. col. Gheorghe Bajenaru).