Arhive pe etichete: anglia si bomba nucleara

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (2)

Standard

Facem o paranteza pentru a evidentia anumite aspecte ale dezvoltarii programului nuclear, de data aceasta, in SUA –program ce in curand, se v-a intalni cu cel britanic. In anul 1938, dupa primirea premiului Nobel, Enrico Fermi –fizician italian, s-a refugiat in SUA, unde, alaturi de Leo Szilard (de origine maghiara), a inceput sa lucreze intens la Universitatea Columbia din New York. La inceputul anului 1939, Fermi si Szilard au demonstrat, existenta neutronilor secundari. Mai tarziu, au demonstrat ca sub forma de grafit foarte pur, carbonul ar putea actiona ca moderator si ar putea permite realizarea unei reactii in lant in uraniul natural, cu conditia sa fie folosit numai uraniu foarte rafinat (din care ar fi fost necesare cateva sute de tone). Ei au cautat sa obtina un sprijin financiar important din partea oficialitatilor americane, chiar si particulare, care sa le permita un test la scara industriala.

In paralel cu acest efort, la sfarsitul anului 1940, la Universitatea din California (Berkeley), tanarul chimist american, Glenn T.Seaborg, utilizand cel mai puternic ciclotron (accelerator de particule, fiind utilizat in studiul structurii nucleului atomic. Era functional din anul 1931, putand accelera protoni la o energie maxima de 1 MeV –un milion de electronvolti) existent pe atunci, a aratat ca prin bombardarea cu neutroni, uraniul-235 este transmutat intr-un element nou, necunoscut pana atunci pe Pamant. A reusit sa izoleze cateva miimi de miligram din acest element, pe care l-a botezat “plutoniu”, contatand ca acest nou element –plutoniul 239, era fisionabil prin bombardarea cu neutroni (ca si uraniul-235). A tras concluzia ca, daca se putea produce o reactie in lant in uraniul natural –pe care Fermi si Szilard incercau sa o realizeze- simultan cu conversia izotopului rar de uraniu-235 prin fisiune in energie si produsi radioactivi, o parte din neutronii in exces eliberati ar transmuta o cantitate asemanatoare din izotopul abundent de uraniu-238 in plutoniu-239. Astfel, reactia in lant ar furniza alchimia necesara producerii unei substante capabile sa serveasca, asemenea uraniului-235, ca exploziv.

Trebuie sa mentionam faptul ca, plutoniul nu exista in natura din cauza radioactivitatii lui: atomii lui sunt instabili si au o sansa de 1 la 2 de a se dezintegra “in mod natural” in 24000 de ani. Uraniul natural este si el instabil, dar atomii celor doua componente ale lui, izotopii 235 si 238 (cei mai grei din natura) au perioade de dezintegrare atat de lungi incat in cantitatea existenta in momentul formarii planetei noastre a mai ramas inca o proportie substantiala.

In 1941, fizicianul J.Robert Oppenheimer, a ajuns la aceleasi concluzii ca englezii in privinta utilizarii uraniului-235 ca exploziv. Facand calcule asemanatoare pentru plutoniu, el a ajuns la o masa critica pentru noul element de trei ori mai mica decat cea a uraniului-235 (masa critica este in realitate intre 5-10 kg).

In iunie 1941, presedintele Roosevelt, pregatindu-si tara pentru un posibil razboi (el dorea implicarea Americii in razboiul din Europa, lucru neagreat insa de catre marea masa a populatiei. Viziunea americanilor se v-a schimba rapid dupa atacul de la Pearl Harbour), a decis crearea unei organizatii aflate sub directa sa autoritate, care sa se ocupe de ansamblul problemelor stiintifice nationale succeptibile de a avea importanta militara. Pentru conducerea organizatiei l-a ales pe Vannevar Bush. In cadrul acesteia a fost constituit un comitet insarcinat cu probleme de aparare, sub conducerea lui James B.Conant. Problema uraniului a fost integrate in acest ansamblu prin infiintarea unei sectii cu numele de cod S-1 (rolul acestei sectii era sa determine daca fisiunea ar putea fi utilizata cu succes, fie pentru o arma exploziva sau generatoare de radiatii, fie ca mijloc de propulsie pentru submarine sau pentru producerea controlata a energiei. Cand au inceput lucrarile, se considera ca cercetarile americane privind separarea uraniului-235 si bomba atomica erau mult mai putin avansate decat in Anglia –dar acest lucru avea sa se schimbe in curand! Dar, americanii au recunoscut ca lucrarile englezilor, ele insele derivate din cele ale francezilor, au avut o pondere insemnata in luarea, in sfarsit, a deciziei de trecere la etapa elaborarii armei propriu-zise).

Pe data de 9 octombrie 1041, Roosevelt i-a trimis o scrisoare primului ministru britanic, Churchill, propunandu-i ca cele doua tari sa colaboreze in “chestiunea nucleara”. Churchill, a fost informat despre concluziile raportului Comitetului Maud, printr-un memoriu favorabil al consilierului sau intim, lordul Cherwell. El si-a insusit ideea ca chestiunii nucleare trebuie sa i se acorde cea mai mare prioritate, nu insa fara a nota pe marginea memoriului lui Cherwell: “Desi personal sunt foarte multumit de explozivii existenti, sunt de parere ca nu trebuie sa ne opunem progresului, si de aceea cred ca trebuie luate masuri in sensul propus de lordul Cherwell”.

Ca si alti consilieri ai primului ministru, lordul Cherwell era constient de avansul britanicilor la acea data si, din acest motiv, nu era prea incantat de o realizare comuna cu americanii, sau chiar numai de construirea in SUA a uzinei britanice de separare izotopica a uraniului (considera ca tara care poseda o asemenea uzina ar putea dicta conditiile restului lumii –ceea ce nu era departe de adevar!); la fel cum era constient de faptul ca Anglia nu-si permitea de una singura, cheltuielile imense generate de un asemenea program.

Si astfel, Churchill, multumit cu simpla continuare a schimburilor stiintifice, lasa timp de doua luni fara raspuns scrisoarea lui Roosevelt, dar apoi i-a scris, in termeni generali, pentru a-l asigura de sprijinul britanicilor in privinta colaborarii cu administratia americana in acest domeniu ( ezitarea britanica a fost doar o pierdere de timp, iar incercarea englezilor de a-si mentine suprematia in ceea ce priveste cunostintele in domeniu, s-a dovedit intr-un final o mare prostie, in conditiile in care SUA dispuneau de forta economica, financiara si tehnologica, ce depaseau cu mult posibilitatile insulare. La inceputul anului 1942, americanii, explorand simultan mai multe directii de cercetare, i-au ajuns practic din urma pe englezi si in unele domenii chiar i-au depasit, gratie resurselor umane si materiale mult mai mari decat cele ale savantilor englezi. Deci, inca din 1942, avansul britanic era deja, doar o iluzie…).

Intrarea SUA in razboi a avut ca rezultat accesul intreprinderii atomice britanice la resursele celui mai mare stat industrial, intarind pozitia celor care sustineau in Marea Britanie transferul unei parti a lucrarilor de dezvoltare din Anglia in America. Astfel, la prima intrunire a sectiei “Tube Alloys” s-a hotarat ca lucrarile lui Halban privind “boilerul” nuclear sa fie continuate in SUA, dar trensferul intregii echipe britanice acolo, urma sa fie conditionata de ramanerea acesteia ca unitate independenta sub controlul direct al Londrei. Aceasta idee n-a convenit deloc americanilor, iar Vannevar Bush s-a declarat chiar impotriva (cel putin pentru o perioada de timp, britanicii n-au fost priviti cu simpatie si incredere).

Cu toate acestea, in anul 1942, SUA a luat o importanta decizie politica: lansarea realizarii industriale pe scara larga a armelor atomice si trecerea intregii operatiuni sub responsabilitatea si controlul armatei.

Organizatia militara aparuta si-a stabilit sediul la New York, si dirija proiectul ce a devenit cunoscut sub numele “Manhattan Engineer District”, cunscut fiind si ca “Proiectul Manhattan”, fiind condus de catre un general tanar si dinamic, pe nume Leslie R.Groves.

 

Britanicii s-au convins curand, date fiind progresul rapid al intreprinderii americane si noul rol jucat de armata, ca nu mai pot continua singuri, dar refuzau cu incapatanare incorporarea echipei de cercetatori britanici in complexul american (mai ales Halban se opunea cu vehementa unei asemenea idei) de la Chicago (aici, in cel mai mare secret, sub tribunele stadionului de fotbal al universitatii, se asambla o structura din grafit si uraniu natural. Pentru ca era construita prin stivuirea a zeci de mii de blocuri de grafit, in care fusesera facute cavitati umplute cu uraniu sau oxid de uraniu, ea a devenit cunoscuta ca “pila atomica” –termenul de “reactor” a aparut mai tarziu. Aici, pe data de 2 decembrie 1942, pentru prima data in istorie, “pila atomica” realizata de catre Fermi, a atins masa critica, incepand reactia in lant. “Pila atomica” continea 8 tone de uraniu si 50 de tone de oxid de uraniu, iar retragerea lenta a barelor de cadmiu provoca cresterea tot mai marcata a radioactivitatii si a fluxului de neutroni din pila.

In cateva minute, dupa o eliberare de energie mai mica de un watt, reactia trebuia incetinita pentru a impiedica nivelul radioactivitatii sa devina periculos pentru operatori. Se deschisese insa, fara niciun dubiu, o noua era –era atomului!). Halban, fidel ideii sale de independenta, a propus o solutie de compromis –transferarea echipei britanice in Canada, in vederea constituirii, sub conducerea sa, a unei intreprinderi anglo-americane, cu avantajul de a ramane independent de Statele Unite si profitand in acelasi timp de apropierea de Chicago si resursele americane; spera, de asemenea, sa poata obtine primele tone de apa grea produse de americani intr-o uzina din Canada (probabil era vorba de uzina de extractie a radiului si uraniului de la Port Hope, Ontario).

La sfarsitul lunii iulie 1942, ministrul britanic Anderson i-a propus lui Churchill ca echipa lui Halban sa fie, intr-adevar, transferata in Canada si ca in Statele Unite sa fie construita o uzina-pilot de separare izotopica a uraniului bazata pe studiile britanice. Aceasta instalatie, costisitoare dar indispensabila pentru valorificarea definitiva a procedeului britanic, era sortita sa nu vada lumina zilei in timpul razboiului.

Churchill, a aprobat recomandarile lui Anderson, care i-a scris apoi lui Bush, seful cercetarii americane, pentru a-l informa despre transferarea grupului Halban in Canada si pentru a-i cere sa adauge uzina-pilot britanica de separare izotopica la programul american, cu aceleasi prioritati ca si proiectele sectiei S-1. Presupunand ca aceste lucruri vor fi acceptate, dupa cum se astepta, el propunea ca reprezentantii britanici sa fie inclusi in conducerea intreprinderii americane. Dar, desi englezii inca nu constientizau, balanta de forte se inclinase puternic si ireversibil in favoarea americanilor, care nu prea mai aveau nevoie stringenta de cunostintele si sprijinul aliatilor lor. Churchill si consilierii lui, inca nu realizau pe deplin ca sperantele lor de a castiga cursa pentru energia atomica era iluzorie, caci avansul cercetatorilor britanici fata de cei americani, fusese rapid anulata odata cu masiva implicare financiara, umana si industriala a Americii. De unde mai inainte sperasera sa pastreze monopolul atomic, englezii se vedeau privati de posibilitatea impartirii in conditii de egalitate a acestui monopol, care avea sa devina un element essential al suprematiei nucleare americane de dupa razboi.

 

 

WW

 

 

 

 

 

 

Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

            Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

 

 

 

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (1)

Standard

Printre tarile ce dispun de arme nucleare se numara si Marea Britanie. Interesul acestei tari pentru atom si utilizarea sa militara dateaza din WW II, cand specialistii englezi, alaturi de cei americani, au colaborat la realizarea primei bombe nucleare din lume. Atat oamenii de stat, cat si oamenii de stiinta britanici, au participat in secret, de voie, de nevoie, cu ajutorul si implicarea directa si substantiala a SUA, la fabricarea si dezvoltarea celei mai distrugatoare arme pe care o cunoscuse omenirea pana atunci.

Desi si-a creat prima bomba nucleara abia in 1952 (vom vorbi mai incolo despre acest aspect), Marea Britanie a fost activ “legata” la efortul SUA de a obtine “arma suprema”, punandu-si la bataie rezultatele cercetarilor proprii, dar si acumuland cunostintele necesare realizarii unei asemenea arme. Drumul pana acolo insa a fost presarat cu secretomanie (justificata pana la un punct), efort urias (in mare parte financiar, dar si uman), manata fiind si de orgoliul de a-si mentine statutul de mare putere ce incepuse sa fie “umbrit” de SUA (atat in timpul razboiului, cat mai ales dupa). Dupa WW II, aceasta dorinta s-a acutizat, datorita schimbarilor ce aveau loc in lume (implicand cu voia sau fara voia Marii Britanii, coloniile acesteia din Africa si Asia, care doreau -unele chiar luptau -obtinerea independentei), precum si datorita Razboiului Rece (englezii doreau cu ardoare sa dispuna de propriile mijloace nucleare de riposta impotriva URSS, care devenise la randul ei a doua putere nucleara, dupa SUA).

Ca si in SUA, decizia privind realizarea bombei atomice in Marea Britanie a fost luata fara stirea publicului, a autoritatilor parlamentare, si chiar a serviciilor ministeriale implicate in acest program (multe nici nu stiau la ce anume program participau, dar fondurile alocate cercetarii erau substantiale). Ea a fost luata de un mic grup format din sefii de stat si cativa ministrii, asistati de un numar redus de colaboratori apropiati. La fel s-a procedat in luarea deciziei ca aceasta noua arma sa fie utilizata in razboi, rezultand ororile ce niciodata nu pot fi uitate, de la Hiroshima si Nagasaki, din august 1945.

Acesti sefi de stat si ministrii s-au bizuit inca de la inceput pe teoriile savantilor lor, teorii pe care nu le puteau intelege si a caror validitate putea fi confirmata ori infirmata, numai de rezultatul final al acestei initiative tehnico-industriale, americano-britanice.

Astfel, la 15 martie 1945, intr-o lunga convorbire cu ministrul de razboi, Henry L.Stimson, presedintele SUA, Franklin D.Roosevelt, a discutat despre bomba atomica si posibila ei utilizare militara (de altfel, pentru Roosevelt a fost si ultima discutie pe acest subiect, deoarece la patru saptamani, pe data de 12 aprilie, a decedat). Stimson, era in situatia de a-i da informatii satisfacatoare presedintelui despre progresele in elaborarea bombei, in vara urmand sa fie gata doua tipuri (este vorba de prima bomba atomica, numita Little Boy –Baietelul, si prima bomba cu hidrogen, numita Fat Man –Grasul).

Acestea depindeau de doua “materiale speciale” din care, pe baza catorva miligrame izolate in laboratoarele americane in 1941 si 1942, urmau sa fie disponibile in curand, cateva kilograme (cele doua “materiale speciale”, erau: uraniul-235, care se gaseste in uraniul natural in proportie de 7 parti la 1000 si e foarte greu de separate de partenerul lui mult mai abundent, izotopul uraniu-238; si plutoniul, element nou, obtinut prin transmutatia uraniului-238). Cele cateva kilograme din aceste substante, erau rezultatul unei uriase intreprinderi industriale ce fusese creata in numai trei ani, si care egala prin proportii intreaga industrie americana de automobile din acea perioada. Daca savantii nu greseau, acele cateva kilograme puteau fi folosite pentru obtinerea unor explozivi de o forta necunoscuta pana atunci.

Pentru a putea intelege mai bine forta distructiva a unei asemenea arme, este necesar sa privim indeaproape procesele ce au loc intr-o explozie nucleara. Considerand acum o cantitate de uraniu-235 (sau plutoniu) pur, fisionarea unui nucleu de catre un neutron elibereaza cel putin doi neutroni noi, care la randul lor provoaca scindarea altor doua nuclee, de data aceasta rezultand patru neutroni din generatia a doua; acestia duc la opt neutroni din generatia a treia, la o mie din generatia a zecea, un milliard din generatia a treizecea, si asa mai departe, pana cand, in jurul generatiei a optzecea, sunt suficienti “neutroni secundari” pentru a provoca fisiunea in numarul imens de atomi cuprins in cateva kilograme de uraniu-235.

Intr-un material fisionabil pur, reactia in lant va avea loc intr-un timp extreme de scurt, aproximativ a zecea milioana parte dintr-o secunda –intervalul intre doua generatii succesive fiind cam de o miliardime de secunda. Daca exista suficient material fisionabil, aceasta eliberare practic instantanee de energie de fisiune va fi enorma si exploziva.

Daca procesul de multiplicare a neutronilor se petrece intr-o cantitate mica de material fisionabil –de exemplu, o mica sfera de uraniu-235 –multi dintre neutronii care ajung la suprafata sferei vor evada, fiind pierduti pentru evolutia ulterioara a procesului. Prin marirea razei sferei creste mai rapid volumul decat suprafata, si prin urmare proportia neutronilor pierduti fata de cei care vor provoca fisiuni ulterioare va scadea. Este ceea ce se numeste “masa critica”; sub ea se pierd prea multi neutroni, si din aceasta cauza orice reactie in lant inceteaza inainte de a deveni exploziva; deasupra masei critice se formeaza mai multi neutroni decat se pierd, si deci explozia este posibila.

Stimson, a abordat cu presedintele problema controlarii dupa razboi a acestei forte iesite din comun. In aceasta privinta existau doua conceptii -una care dorea mentinerea tehnologiei ca secret anglo-american (si astfel asigura monopolul Marii Britanii si SUA in exploatarea ei), si alta care dorea o solutie in cadrul Natiunilor Unite, infiintata initial ca alianta pe timp de razboi (1 ianuarie 1942. Ulterior, aceasta v-a deveni organizatie internationala, pe data de 24 octombrie 1945). Nu se stia pe atunci, de faptul ca sovieticii erau la curent cu toate cercetarile atomice, inclusiv cu cele legate de obtinerea bombei, prin spionaj.

Nici conducatorii americani, nici cei englezi, nu s-au gandit niciodata ca nu vor folosi bomba atomica. Inca de la inceputul lucrarilor, in anul 1942, prima bomba, asteptata sa fie gata in trei ani, a fost destinata Japoniei. Razbunarea atacului de la Pearl Harbor (operatiunea Hawaii, dupa cum a fost numita de catre japonezi, de pe date de 7 decembrie 1941) ar fi fost, fara indoiala, urmata de o pauza care sa-I dea timp lui Hitler sa capituleze, inainte ca noua arma sa fie utilizata impotriva Germaniei (bineanteles, daca aceasta tara s-ar mai fi aflat inca in razboi. Din fericire pentru populatia civila, nu a mai fost cazul!). Sefii militari anglo-americani vedeau in bomba un mijloc de a crea celor doua puteri inamice, Germania si Japonia, socul psihologic menit sa duca la “capitularea neconditionata”, care –desi controversata –era urmarita ca o chestiune de principiu de catre Roosevelt si Churchill din momentul intalnirii lor la Casablanca, la inceputul anului 1943.

 

Mai mult decat atat, atat in Marea Britanie cat si in SUA, teama ca Germania ar fi putut obtine prima arma atomica, asa cum a obtinut primele rachete operativ-tactice, V1 si V2, a fost factorul cel mai important care i-a obsedat si i-a mobilizat totodata, pe savantii britanici si americani –multi dintre acestia fiind fugiti din tarile ocupate de catre germani, precum Niels Bohr (un participant important din partea Marii Britanii la realizarea bombei atomice. In toamna anului 1943, savantul danez, parintele teoriei atomice moderne, cu rol important in intelegerea structurii atomice si a mecanicii cuantice, a fugit din Danemarca in Suedia. De aici, englezii l-au convins sa mearga in Anglia. El a fost primul care a dat Aliatilor asigurari ca lucrarile din Germania nu sunt prea avansate, linistindu-i in acest sens. Informat asupra progreselor Aliatilor in domeniul militar, Bohr a fost trimis la inceputul anului 1944 la Los Alamos, New Mexico, unde se realiza noua arma) si Edward Teller (la origine maghiar, fugit din Germania la Copenhaga, ulterior refugiat in SUA, devenind cetatean al acestei tari in anul 1941).

Cu toate acestea, pana la colaborarea cu SUA, in Marea Britanie, interesul pentru atom era scazut. Inceputul a fost unul lent, marile laboratoare englezesti de fizica nucleara fiind prea putin implicate intre 1934-1939 in lucrarile ce au dus la descoperirea fisiunii. De asemenea, desi din primavera lui 1939, responsabilii cercetarii stiintifice militare erau la curent cu mersul lucrurilor, ei ramaneau foarte sceptici in privinta posibilitatii de a se realiza o bomba atomica.

Cu toate acestea, fusese contactata conducerea societatii “Union Miniere du Haut Katanga” fara sa se ajunga insa la cumpararea unor cantitati importante de uraniu. Concomitent, incepusera unele lucrari teoretice si practice in laboratoarele universitare. Dar scepticismul general persista, si la izbucnirea razboiului cei mai buni fizicieni britanici se ocupau de o alta lucrare de foarte mare importanta, si anume de cercetarea strict secreta in domeniul undelor ultrascurte, ce au condus la realizarea radarului, care a jucat un rol foarte important in Batalia Angliei.

La cateva luni dupa declansarea razboiului, interesul stiintific britanic a fost brusc declansat de memoriul teoretic secret scris de doi fizicieni germani refugiati, Rudolf E.Peierls si Otto R.Frisch. Frisch, fusese primul care facuse dovada fizica a fisiunii, in ianuarie 1939, la Copenhaga. Memoriul lor, pregatit inca inainte de izbucnirea razboiului, se incheia cu afirmatia ca un singur kilogram de uraniu-235 ar fi suficient pentru a fabrica o bomba cu o putere extraordinara (in realitate, este nevoie de o cantitate de 10-20 de ori mai mare). Autorii descriau o metoda posibila de separare a izotopului-235, stabileau principiile mecanismului acestei arme si evaluau efectele ei. Era o lucrare remarcabila, o prima anticipare a bombei atomice pentru englezi.

In fata acestor concluzii atat de importante, s-a luat decizia ca lucrarile britanice sa fie relansate si amplificate, coordonarea lor fiind atribuita unui comitet dependent de Ministerul Productiei Aeronautice. Acest comitet a primit numele de cod “Maud Committee” (originea numelui este interesanta! La inceputul razboiului, Niels Bohr trimisese o telegrama unuia dintre colegii sai englezi, cerandu-i vesti despre Maud. Acest coleg a crezut ca e vorba de o abreviere a expresiei “Military Applications of Uranium Disintegration”. De fapt, era vorba de prenumele guvernantei englezoaice a copiilor savantului danez). El cuprindea pe toti marii fizicieni englezi si, din primavera anului 1940, a facut tot ceea ce trebuia pentru a promova cercetari in directiile necesare. Ulterior, cercetatorilor englezi li s-au alaturat cei francezi, in speta, Halban si Kowarski (cunoscuti noua din articolele dedicate Frantei); acestia afland rapid despre rezultatele obtinute de catre colegii francezi (acestia ajunsesera la un nivel superior englezilor). Convinsi ca acestea erau de mare valoare si importanta, englezii i-au invitat pe cei doi (ulterior si pe altii) sa ramana in Anglia si sa-si continue cercetarile la Cavendish Laboratory din Cambridge, unde ei se instalasera deja provizoriu. Aici au dus la bun sfarsit, in decembrie 1940, experienta cruciala pentru viitorul atomului, planuita anterior invaziei Frantei cu Joliot-Curie, demonstrand pentru prima data in lume ca exista, fara nici un dubiu, posibilitatea de a realize “masini” care sa produca energie pornind de la uraniul natural, inclusiv “masini distructive”.

In iulie 1941, Maud Committee a raportat concluzii net pozitive atat in domeniul explozivilor cat si in acela al producerii energiei. “Comitetul” si-a exprimat convingerea ca in mai putin de trei ani ar fi posibil sa se separe uraniu-235 la scara industriala si ca, utilizand aproximativ 10 kg s-ar putea confectiona o bomba de o putere extraordinara. Totodata, recomanda ca lucrarile sa se bucure de cea mai mare prioritate in Anglia sau, pentru anumite operatiuni, in America de Nord, daca aceasta ar deveni o necesitate stringenta (ceea ce se va intampla, dealtfel). Raportul se mai referee, de asemenea, la posibilitatea construirii unui “boiler” cu uraniu si apa grea, pentru a se produce caldura utilizabila in mod controlat (pana la urma, acest proiect a fost considerat mai putin important pentru efortul de razboi, fiind amanat).

Guvernul britanic se vedea astfel confruntat cu o declaratie facuta de cei mai mari savanti ai tarii, potrivit careia s-ar putea produce o arma decisiva bazata pe principii stiintifice, acum cunoscute. Dificultatea consta in aceea ca nici bomba, nici “boilerul” propus nu puteau fi testate la scara redusa, iar continuarea lucrarilor la scara industriala presupunea construirea unor uzine de producere a uraniului si a apei grele, precum si a unei uzine de separare izotopica –toate acestea necesitand fonduri si cheltuieli uriase, pe care oricum nu si le permiteau. Cu toate acestea, raportul prevedea participarea eventuala a SUA la acest efort imens.

Chiar in momentul in care aceasta solutie si implicatiile ei politice si militare erau discutate de catre guvernul britanic, de cealalta parte a Atlanticului, in SUA, raportul si concluziile lui faceau o puternica impresie asupra autoritatilor americane si a savantilor de acolo. Va urma!

 

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui articol. 

Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.