Arhive zilnice: august 17, 2012

Războiul restructurării industriei auto europene: bătălia de la Aulnay e gata să înceapă

Standard

Decizia grupului PSA Peugeot Citroen de a închide uzina de la Aulnay a dat naștere mai întâi unei furtuni de declarații belicoase ale oficialităților care nu vor să accepte ideea că o companie privată aflată în pragul falimentului va face orice ca să supraviețuiască și că ei nu au niciun drept legal de a interveni în deciziile acționarilor.

E drept că în cazul PSA situația este ceva mai complicată pentru că firma a apelat în ultima perioadă la ajutoare guvernamentale garantate cu promisiunea că nu va face disponibilizări masive și nu va închide uzine de pe teritoriul statului care acordă banii. Numai că ajutoarele au fost returnate, iar înțelegerile făcute anterior sunt ușor trecute cu vederea atunci când este amenințată însăși supraviețuirea entității.

Și dacă firma privată, fie ea PSA sau alta, a ajuns la concluzia că nu poate trece de criză decât închizând una sau mai multe uzine, nici statul nu are curajul de a interveni cu măsuri drastice de teamă că un eventual faliment ar genera mult mai multe concedieri și probleme fiscale.

 

 

Articolul complet pe RomaniaEconomic

 

 

Reclame

Editorial-Primavara araba, reversul medaliei

Standard

Un proverb chinezesc, probabil unul dintre cele mai intelepte spuse vreodata zice asa: „Ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa ti se intample!”

Suna ciudat, cum adica sa nu ti se intample ce-ti doresti?! Cu totii ne dorim sa reusim in ce ne propunem, dar oare chiar ne dorim sa avem in mod real, ceea ce visam cu ochii deschisi?!

Pare o intrebare retorica si usor naiva, dar in realitate nu este deloc asa, Haideti sa le luam pe rand.

Democratie si  respectarea drepturilor omului, dreptul la libera circulatie! Cam asa tipau statele Vestice, in fata tarilor comuniste, in urma cu 22 de ani. Vroiau sa vada  comunismul cazut, oamenii din Europa de Est sa fie liberi, la fel si cei din URSS, sa poata circula liber, iar in tarile lor sa fie democratie. Pana la urma, din cauze interne, dorinta arzatoare a NATO s-a infaptuit: Tratatul de la Varsovia si lagarul comunist s-au spart. Adica li s-a indeplinit dorinta. Doar ca mai apoi au regretat amarnic, cel putin pe termen mediu, dorinta realizata. Milioane de est europeni au migrat spre vest, tarile fost comuniste au intrat in haos si lipsa de guvernare.

Un echilibru care dura din 1945, s-a rupt, iar construirea altei arhitecturi de securitate si sociala se face foarte greu…

Ce au facut europenii cei cu gura mare, cei care cereau respectarea drepturilor omului, dreptul la libera circulatie?! Si-au inchis granitele, in fata puhoiului de sarantoci din Est si au impus fel de fel de reguli, numai sa scape de ei. Au cerut ceva, iar cand dorinta li s-a indeplinit, i-a luat cu ameteala…

Este adevarat ca pana la urma au acceptat noile democratii, care nota bene, aveau practic aceeasi cultura si religie, fiind asadar usor asimilabili, plus ca noile tari, proaspat eliberate, au devenit excelente piete de desfacere si un rezervor nesecat de forta de munca ieftina. S-au descurcat pana la urma, dar a fost greu si destul de scump.

Acum revenind la tema articolului, Primavara Araba a fost salutata de toata Europa si de SUA. Cu totii, cu lacrimi in ochi, au felicitat poporul tunisian pentru curajul si hotararea cu care si-a luat soarta in propriile maini. Asta a fost la inceput, apoi cand hoardele de tunisieni hamesiti de foame au dat navala in Italia, Europa democrata, si-a trimis o intreaga flota de nave ale politiilor de frontiera din statele membre, pentru ai opri pe proaspetii eliberati.

Mai apoi, au inceput sa-si faca griji ca poate acum, in urma alegerilor libere, in Tunisia vor schimba un dictator sangeros,  cu un guvern islamist! Si nu stiu ce sa faca! Parca dictatorul sangeros era mai bun, sau nu?!

A invatat ceva Occidentul din lectia tunisiana?! As! Da de unde, nici nu s-a terminat bine tambalaul de acolo ca a inceput in Libia. Aceasi placa, aceleasi lozinci, democratie, liberate, egalitate, de parca eram sub zidurile Bastiliei la sfarsitul secolului XVI. Dupa care stie toata lumea ce a urmat. Jos Gaddafi si sus…dracu stie cine, ca acum este un mic-mare haos in Libia.

Acum urmeaza Siria, iar inainte de asta a fost Egiptul. Ori in toate aceste state arabe, state vorba vine,  sunt cateva probleme care nu le recomanda pentru exercitarea democratiei asa cum vedem noi acest sistem.

Prima problema este  si cea mai simpla: care tari, care popoare?! Pentru ca este impropriu sa spui poporul sirian, sau poporul libian, pentru simplu fapt ca asa ceva nu exista. Exista, in fiecare tara, o uniune de triburi, care colaboreaza sau nu, si care pe vremea “odisosilor dictatori” erau tinuti in frau prin forta si mita. Nu exista poporul libian sau sirian, nu au existat niciodata, si asta datorita faptului ca britancii sunt  cu adevarat baieti destepti.

Cand s-au hotarat ei sa decolonizeze imperiul, au zis sa lase in loc orice numai liniste si prosperitate nu. Asa ca un diplomat britanic sau francez, nu mai tin minte exact,  a venit cu ideea, geniala de altfel, de trasare a granitelor pe criterii strict geometrice, chiar estetice daca vreti!

Astfel englezii si mai apoi si ceilalti europeni, au creat colonii, care mai apoi au devenit tari, fara a tine seama de specificul local, de nationalitate, de limba sau alte astfel de lucruri. Asa ca au adunat la un loc triburi diferite, care se dusmaneau de moarte cu mult inainte ca europenii sa puna piciorul pe acolo, sau dimpotriva au imprastiat un trib prin doua-trei tari,  au bagat in aceeasi oala religii diferite, confesiuni diferite, si au fost diavlolesc de smecheri, predand puterea, cand au plecat, minoritarilor. Religioase sau etnice!

Adica daca tara era majoritar sunita, conducerea facea parte dintre cei 10-15% din populatie siita, si tot asa. Au adus la conducere cate un mic dictator, l-au inarmat ceva-ceva, iar acesta i-a potolit pe contestatari prin metode pe care chiar si colonizatorii le considerau barbare, numai ca nimeni nu-i putea acuza acum pe ei. Erau afacerile interne ale unui stat suveran 🙂 🙂 .

In practica, europenii s-au asigurat ca fostele lor colonii nu vor deveni niciodata tari si popoare adevarate, nu vor putea sa fie niciodata libere si independente in mod real. Practic colonialismul a trecut intr-o noua faza, neo-colonialism, adica o ocupatie prin interpusi, doar economica si indirect politica, prin mita si crima in masa. Astfel locul armatelor a fost luat de marile corporatii trans-nationale care, sprijinite de guvernele lor, au facut legea intr-un mod atat de dur, incat vreamea colonialismului curat, este acum privita de multi localnici ca o epoca de aur! Exemplele sunt atat de multe ca nici nu merita expuse. Congo, Africa de Sud, Coasta de Fildes, etc, etc.

Practic imperiile destramate acum, au ramas cu accesul la resurse, insa au scapat de grija locuitorilor care erau acum absolut liberi sa-si taie capetele cum credeau ei de cuvinta. Stabilitatea relativa din timpul ocupatiei coloniale, bruma de legi care se respecta, s-au dus dracului de tot si haosul s-a pogorat asupra fostelor colonii, blocate pentru eternitate intr-un razboi civil contiunu.

Este suficient sa aruncati o privire pe harta Africii si tarilor arabe, petru a remarca frumusetea falsa a granitelor trasate special pentru perpetuarea ocuparii economice ale fostelor provincii.

OK, pana aici nimic nou, ideea in sine este geniala, dar acum avem de-a face cu o noua dimensiune e impactului democratizator al Vestului asupra arabilor din nordul Africii.

In urma cu cateva zile presedintele nou ales al Egiptului, membru al Fratiei Musulmane, a decapitat armata, inlaturand din functie vechii generali si numind in locul lor oamenii sai de incredere. Pana aici …spaga lui, ce de doare pe noi de generalii egipteni?! Pai haideti sa va spun de ce va doare. Noul presedinte, numai ce a numit noi ofiteri la conducerea armatei si a inceput sa-si puna intrebari existentiale, printre care: ce-ar fi daca Egiptul ar trimite ceva trupe mai serioase in Penisula Sinai?! Ce ar fi daca tratatul de pace, dintre Isreal si Egipt ar fi renegociat, asa doar un pic?!

Cu ce scop?! Pai…combaterea terorismului of course, numai ca tratatul de pace dintre Israel si Egipt, incheiat in anii”70, prevede ca Egiptul nu are voie sa militarizeze excesiv aceasta regiune geografica, tocmai pentru a evita un nou razboi de sase zile. Israelul a declarat ca tratatul nu poate fi renegociat si se asteapta ca Egiptul sa-l respecte intocmai, numai ca preventiv trupele israeliene se misca usor-usor spre Sinai. Apai nu vroiau ei democratie in Egipt, si moarte sangerosului dictator?!

Au obtinut exact ce si-au dorit, numai ca se pare ca nu si-au dorit bine de loc.

In Tunisia si Libia, gruparile islamiste sunt extrem de bine reprezentate, iar luptele interne dintre diversele triburi si fractiuni religioase sunt abia la inceput. In Libia care este “democratie” de cateva luni, guvernul de la Tripoli stapaneste de facto sub o treime din tara, in restul de doua treimi intreaba daca poate sa intre si pentru orice chestie, se negocieaza cu sefi locali, ajunsi din nou puternici, dupa moarte lui Gaddafi. Superba democratie, stati sa vdem ce dracu o iesi la primele alegeri libere!

Siria este urmatoarea pe lista. Cel mai probabil va fi si ea democratizata, mai greu dar va fi, sa vedem apoi ce vor face europenii cu aceste tari, care daca inainte nu erau sarace, acum sigur vor deveni, pentru ca pe vremuri furau doar cativa si aveau si din ce sa fure, acum sunt mult mai multi la furat, si nu prea mai au din ce, asa ca ceva mici conflicte sunt foarte probabile.

Iar bataie pestelui este bineinteles Iranul! Alta categorie dacat jamahiriile din Africa de Nord, destul de bine dotat si aratand, cel putin deocamdata, vointa de a lupta, Iranul este si el pe lista, cu vajnicul motiv al armelor de distrugere in masa. Cate arme de acest tip o avea Teheranul, si daca programul sau nuclear chiar merita deranjul unui razboi, posibil, mult mai dur si lung dacat cel din Irak, vom vedea.

Iar Vestul miop si prostanac s-a trezit pe cap cu sute de mii de arabi, imposibil de integrat, la granitele sale. De aceea spun, chinezii sunt baieti destepti si te avertizeaza: ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea….

GeorgeGMT

Cassidian merge inainte cu Baracuda

Standard

Desi toata lumea este cu ochii pe dronele americane, europenii s-au hotarat sa micsoreze si in final sa elimine ecartul in tehnologia si folosirea dronelor. Lider in acest proiect este divizia de UAV-uri a EADS, Cassidian, care isi continua cu inversunare testele cu cel mai nou membru al familiei: Baracuda.

Acesta drona propulsata de un turbofan si incorporand tehnologie  stealth are un scop dual.

Pe de o parte proiectul Baracuda este unul real, unul la capatul caruia se asteapta ca drona europeana sa intre in dotarea armatelor de pe Batranul Continent, iar al doilea scop, poate chiar mai important dacat primul, este acumularea de experienta si testarea de noi tehnologii si in acelasi timp, eficientizarea proiectarii si producerii acestora, din punct de vedere financiar.

Cum Europa a ramas in urma cu dezvoltarea tehnologiei dronelor si a tehnologiilor adiacente, fata de Israel si SUA, Baracuda este privita ca un mare pas in fata, pas care ca scop scaderea decalajului.

In testele executate pana acum cu succes de catre Baracuda, s-a reusit o serie de zboruri autonome, teste de comunicatie cu alte drone sau alte avioane si echipmament e de la sol, s-au facut experimente de autocontrol si alegerea te tinte si protocoale de urmat, de catre drona, fara interventie umana, si de asemenea s-a reusit si o aterizare complet automata.

Pana acum in zborurile de test Baracuda a avut drept partener de zbor un avion Learjet, care a simulat cea dea doua drona. Ideea inginerilor europeni este foarte abitioasa. Ei spera ca un anumit numar de Baracude sau alte UAV-uri dezvoltate ulterior, sa poate fi trimise deasupra unui teatru de lupta, iar odata intrate in misunea de patrulare, dronele sa fie cu totul autonome, sa ia singure hortarari, sa-si repartizeze singure misiuni.

Astfel una dintre ele poate fi observator, iar alte cateva sa fie inarmate si impreuna sa survoleze/controleze un teritoriu cat mai mare, avand la baza misiuni doar parametri generali, dar putand lua singure hotarari, putand comunica una cu alta si cu trupele de la sol, sprijinind prin observare sau chiar prin actiuni de lupta alte drone, avioane, sau trupe la sol, complet autonom.

Proiectul Baracuda nu este doar o alta drona, este ceva cu totul si cu totul nou, o generatie complet diferita de vehicule autonome, fara pilot, o noua familie de UAV-uri cum nu s-a mai vazut. Cel putin deocamdata EADS-ul este foarte multumit de progresele facute in dezvoltarea tehnologiei si spera ca ecartul dintre industria europeana a UAV-urilor si cele insraeliene si americane sa fie in scurt timp doar istorie.

 

Sursa: defensenews

 

GeorgeGMT

ÎNCEPE RĂZBOIUL: Israelul va ataca Iranul înainte de alegerile prezidenţiale din SUA

Standard

Israelul este pregătit să atace Iranul înainte de alegerile prezidenţiale din SUA, care vor avea loc pe 6 noiembrie, conform unui fost analist CIA, Ray McGovern, citat de cei de la businessinsider.com.

Israelul plănuiește de luni de zile un atac asupra infrastructurilor nucleare ale Iranului, însă acesta ar putea avea loc chiar înainte de alegerile prezidențiale din SUA. Ray McGovern, fost analist CIA, consideră că israelienii încearcă astfel să forțeze mâna americanilor care preferă ideea intensificării sancţiunilor împotriva Teheranului în detrimentul opţiunii militare. McGovern mai crede că infrastructurilor nucleare ale Iranului sunt doar un pretext de război, isralienii fiind mai mult deranjați de faptul că nu vor mai putea face jocurile în regiune. „Israelul este conștient că nu poate purta un război de la egal cu Iranul și se bazează pe forța militară a SUA”, afirmă McGovern.

 

Între timp Israelul îşi pregăteşte populaţia pentru un eventual conflict care ar putea dura 30 de zile pe mai multe fronturi simultane. Potrivit lui Matan Vilnai, fostul ministrul israelian al Apărării Pasive, Matan Vilnai, Israelul s-a pregătit pentru un scenariu de război de 30 de zile pe mai multe fronturi, care ar putea provoca, cel puţin, 500 de morţi. Vilnai a precizat că în prezent există truse anti-chimice şi anti-bactereologice pentru mai mult de jumătate din populaţia israeliană.

 

În plus, armata israeliană testează un sistem de alertă prin SMS pentru a putea avertiza populaţia în caz de atac cu rachete. Mai multe persoane din Ierusalim, Tel Aviv, Haifa şi alte câteva oraşe incluse în eşantionul de testare au primit pe telefonul mobil un SMS în limbile ebraică, arabă, engleză şi rusă cu textul ”Frontul intern de comandă: testarea sistemului de alarmă mobilă”. Sistemul de avertizare va fi probat timp de patru zile, după care va urma un test la nivelul întregii ţări, a explicat armata israeliană.

 

Iranul nu crede într-un atac israelian

 

Ministerul de Externe iranian elimină posibilitatea unui atac israelian asupra instalaţiilor nucleare ale Iranului, în contextul reluării acestei idei în presa din Israel.

 

„Asistăm constant la astfel de declaraţii lipsite de raţiune şi apreciem că acum nu există o asemenea posibilitate”, a declarat purtătorul de cuvânt al diplomaţiei iraniene, Ramin Mehmanparast, într-o conferinţă de presă la Teheran.

 

„Chiar dacă unii din reprezentanţii acestui regim (israelian) ilegal pledează pentru o asemenea acţiune stupidă, Israelul nu şi-o poate permite deoarece ar avea de suferit consecinţe foarte grave”. Statul evreu are probleme interne şi Iranul nu acordă o prea mare importanţă eventualităţii unui atac israelian antiiranian, a insistat diplomatul iranian.

 

Capital

 

MAREA BRITANIE SI ARMA NUCLEARA (4)

Standard

La Los Alamos, vreo 20 de cercetatori britanici au participat la faza finala a elaborarii bombei, ca si la munca extrem de complexa legata de constructia ei si de perfectionarea mecanismelor de detonare, aspectul cel mai delicat dintre toate. Printre acesti savanti se aflau marele expert in explozivi, William G.Penney, si un stralucit fizician teoretician, Klaus Fuchs.

Colaborarea cu englezii a fost restabilita dupa Acordul de la Quebec. Cu toate acestea, neancrederea a persistat, si intreprinderea anglo-canadiana de la Montreal a trebuit sa faca fata unor noi dificultati.

In prima saptamana a lui ianuarie 1944, o delegatie oficiala de la Montreal, a venit la Chicago pentru a restabili colaborarea. Intalnirea, prezidata de Groves si Chadwick, reunea 24 de experti din cele doua laboratoare si, characteristic pentru componenta internationala a echipelor, erau prezente 13 nationalitati, marturie a atitudinii generoase si inteligente, dinainte de razboi, a tarilor anglo-saxone, fata de cei ce fugisera de Nazism. Recompensa acestei atitudini deschise, a constat in succesul cercetarilor nucleare.

Intalnirea, a debutat cu o discutie in contradictoriu, intre cei doi sefi de echipe, Groves si Chadwick, pe subiectul chimiei plutoniului si a metodelor de extractie a acestuia –partea americana dorind excluderea din intelegerea comuna a acestei oportunitati de colaborare (din motive lesne de inteles, fiindca astfel, englezii s-ar fi aflat mult prea aproape de crearea propriei bombe nucleare, precum si in ceea ce priveste realizarea pilelor cu apa grea. Asa ceva, nu era deocamdata, pe gustul si vointa SUA) –atitudinea SUA fiind urmatoarea: colaborarea urma sa se limiteze la domenii care ar fi putut contribui la efortul de razboi; ca urmare, deoarece proiectul uzinei americane de la Hanford pentru extractia plutoniului din uraniul iradiat –un procedeu incredibil de complicat, controlat in intregime de la distanta –fusese deja finalizat, el putea fi cu greu modificat si cu atat mai putin ameliorat prin eventuala participare britanica. De aceea, participarea britanica a fost restransa, dar pentru englezi, interpretarea deosebit de severa a Acordului de la Quebec, de catre partea americana, echivala cu refuzul transferului de tehnologie intr-unul din sectoarele cheie ale chestiunii devenite atat de vitala si de actuala a atomului.

Cu toate acestea, in primavara anului 1944 s-a hotarat, in sfarsit, sa se construiasca o mare pila cu apa grea in Canada. Destinata sa reprezinte principalul rezultat al colaborarii din cadrul Acordului de la Quebec, oferind echipei din Montreal, dupa un an de incertitudine, un scop si in acelasi timp o munca interesanta de facut. Munca echipei engleze n-a mai fost insa benefica efortului de realizare a armei atomice –decizia venind mult prea tarziu, SUA fiind aproape gata in ceea ce priveste noua arma –dar a reprezentat o mare experienta pentru…viitor.

Marea pila canadiana cu apa grea a fost precedata, in acelasi loc, de una mult mai mica, construita sub conducerea lui Kowarski, terminata in septembrie 1945 (aceasta a fost prima pila din lume care a functionat in afara Statelor Unite, dupa ce prima instalatie de acest gen fusese construita deja in mai 1944, la Chicago). Pila canadiana, mai mare, continea aproximativ 10 tone de apa grea si cam tot atat uraniu metallic. Materialele fusesera furnizate de catre SUA; pila a fost construita in doi ani, intre 1945-1947, intr-un loc izolat din motive de securitate, numit Chalk River, pe malurile raului Ottawa/Canada.

Englezii au incercat zadarnic sa-i convinga pe americani sa-si schimbe decizia in privinta plutoniului, dar au reusit sa obtina doar o concesie; americanii au consimtit sa livreze laboratorului Canadian cateva bare de uraniu care fusese iradiat in pila lor experimentala de la Oak Ridge si, ca urmare, contineau cateva miligrame din pretiosul element, fara a se pune totusi la dispozitie nici un fel de informatii tehnice.

Asta fiind situatia, britanicii aveau doua posibilitati: puteau incerca sa descopere singuri metoda folosita de catre americani in ceea ce priveste obtinerea plutoniului, despre care stiau cate ceva –nu suficient insa; ori sa incerce pe calea solventilor organici –cale pe care o considerau promitatoare. In luarea unei decizii a intervenit si factorul timp, astfel ca lordul Cherwell, in timpul unei vizite la Montreal, la sfarsitul lui 1944, a optat pentru cea de-a doua solutie, considerand-o “mai originala, si in spirit britanic”…

Ca urmare, a fost intreprins un program sistematic de cercetare, pentru a alege cel mai promitator dintre cei aproximativ 300 de solventi organici disponibili in conditii comerciale in SUA. Dintre acestia au fost selectati 5-6 si, in 1945, la Montreal, au reusit sa foloseasca unul dintre acestia ca baza pentru un procedeu complet nou de extractie a plutoniului.

Patru ani mai tarziu, in SUA a fost descoperit un solvent mai eficace decat toti ceilalti, ce este folosit si astazi. Acest solvent nu era insa disponibil commercial, in anul 1944.

Investitia britanica in timpul razboiului in proiecte atomice era scazuta, ea reprezentand numai o sutime din cea Americana, care se ridica la suma uriasa pe atunci, de 2 miliarde de dolari. Cu toate acestea, desi considerau ca relatia cu americanii nu este chiar amiabila, englezii au fost totusi castigatori, intr-o oarecare masura. La incheierea razboiului, ei erau in posesia a aproape tuturor datelor tehnice privind lucrarile atomice americane, ceea ce, cu siguranta, a facilitat dobandirea de catre ei a armelor nucleare dupa razboi.

Cu toate acestea, Marea Britanie a platit in fapt pentru cunostintele castigate de la americani prin renuntarea, in baza Acordului de la Quebec, la dreptul de a comunica informatii nucleare unei terte parti, chiar si in cazul in care informatiile erau descoperite de cercetatorii britanici, in Marea Britanie. Ceva asemanator, dar intr-o alta conjunctura, au patit si cercetatorii romani din partea “prietenilor” sovietici in anul 1962, la realizarea primului laser romanesc…Despre toate acestea insa, intr-un articol viitor.

Churchill, fidel ideii de “autonomie britanica”, a avut o noua tentativa de “recunoastere” a meritelor insulare in fata lui Roosevelt, in timpul intalnirii la nivel inalt de la Hyde Park din septembrie 1944 –ultima zvacnire dealtfel, a “orgoliului” britanic. Primul ministru britanic, dupa aceasta intalnire, traia cu speranta unei colaborari continue si stranse, pe picior de egalitate, dupa razboi cu SUA. Aceasta discutie a fost inregistrata in Aide-memoire-ul de la Hyde Park, in care se scria: ”Colaborarea deplina intre Guvernele Statelor Unite si Marii Britanii in dezvoltarea proiectului Tube Alloys in scopuri militare si comerciale, va continua si dupa infrangerea Japoniei, daca nu, sau pana cand, intervine un acord comun de incetare a colaborarii”. In realitate insa, acest acord, pentru americani reprezenta doar apa de ploaie, angajamentul lor ramanand doar pe hartie. Si asta, fiindca in noiembrie 1945, Churchill nu mai era prim ministru (fusese inlocuit de catre, Clement R.Attlee), iar Roosevelt decedase intre timp –ca urmare, intelegerea de la Hyde Park nu-l obliga cu nimic pe actualul presedinte, Truman.

Insa, primul ministru Attlee, al carui guvern nu ascundea intentia sa dezvolte productia de materiale fisionabile, la 16 noiembrie 1945, in prezenta celor trei sefi de stat (SUA, Marea Britanie si Canada), a semnat un document prin care se aproba principiul cooperarii extensive: “Dorim sa existe o colaborare deplina si efectiva in domeniul energiei atomice intre Statele Unite, Marea Britanie si Canada”. Dar, ca intotdeauna, una sunt declaratiile si intentiile, si altele faptele, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza.

In cursul discutiilor, generalul Groves s-a opus principiului colaborarii depline. Groves a cauta sa-i arate secretarului de stat, James F.Byrnes, ca acordul propus nu putea ramane secret, deoarece Carta Natiunilor Unite cerea, in baza articolului 102, ca orice tratat international sa fie publicat. Ca urmare, intreaga lume va vedea ca Statele Unite, desi pretind infiintarea unui control international asupra aplicatiilor civile ale noii surse de energie, ajutau in acelasi timp un alt stat in dezvoltarea “nepasnica”. Sic!

Chestiunea colaborarii a ramas, astfel, in suspans, si in cele din urma Attlee a pus-o din nou in fata lui Truman in aprilie, cerand sa fie aplicate hotararile adoptate de comun acord. Raspunsul lui Truman a fost scurt si clar; expresia “colaborare deplina si efectiva” aprobata cu cinci luni mai inainte era, dupa opinia lui, vaga si putea fi aplicata numai in privinta datelor stiintifice. Nerespectarea angajamentelor cu privire la energia atomica, avea sa se repete in istoria politicii nucleare americane, inceputul fiind facut cu englezii. Va urma…

 

   

 WW

Surse poze si informatii: Wikipedia –Enciclopedia libera; Internet.

Multumesc unui foarte bun prieten pentru sprijinul acordat in realizarea acestui