Arhive zilnice: august 8, 2012

Corveta „Horia Macellariu” la plecarea spre „Blackseafor”.

Standard

5 august 2012, portul militar Mangalia. Durata misiuni, 6-24 august.

Foto: RoNavy  via militaryphotos

Cum a luptat primarul Ştrifundă din Borşa ca Maramureşul istoric să nu fie ocupat de sovietici – 5 martie 1945

Standard

Puţini ştiu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului istoric la Ucraina subcarpatică comunistă. Comuniştii sovietici controlaţi de ucraineanul Hrusciov au încurajat acţiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului istoric cu URSS. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un vacuum politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

 

Situaţia se agravează foarte grav şi în Maramureşul istoric, când un grup de ucrainieni conduşi de aventurierul Ion Odoviciuc proclamă la Sighet „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică” şi Comitetul Naţional Român este alungat, instituindu se un Comitet Popular. Limba română a fost interzisă şi, paradoxal, pengo-ul unguresc este declarat monedă oficială. Primarul Borşei, legendarul Ştrifundă, adună ţăranii români revoltaţi şi iau cu asalt „manu militari” oraşul Sighet. S-au dat lupte cu morţi şi răniţi.

 

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

 

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

 

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

 

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainian, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

 

Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureşul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic în amintirea eroicei lupte de menţinere a Maramureşului istoric în graniţele ţării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Strifundă. Dacă nu ar fi fost acest primar „omul potrivit la locul potrivit” astăzi noi, românii, am fi mers cu paşaport la Sighet şi Săpânţa. Faptul că autorităţile locale şi naţionale nu comemorează şi nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupaţie o parte din trupul ţării, spune multe despre indiferenţă, uitare şi trădare la contemporani.

 

Ionuţ Ţene

Sursa: www.napocanews.ro

 

Atacul speculativ asupra unei monede: in speta leul.

Standard

Am auzit cu totii si auzim si astazi, sintagma “ atac asupra leului”, atac in general considerat speculativ. Dar ce este un atac pe moneda, cum se face si care sunt cauzele? Bineinteles pe cei mai multi dintre noi ne intereseaza care sunt masurile de protectie posibile.

Un atac asupra monedei unei tari, poate fi de mai multe feluri:

1. atac major asupra finantelor tarii respective si in secundar pe moneda. Astfel de lovituri vin in general din partea marilor corporatii financiare si au conotatii politice. In astfel de cazuri, se incearca cresterea dobanzii la imprumuturile suverne, artificial, adica fara motive serioase economice. Se incepe prin zvonistica, se continua cu o declasare a ratingului tarii respective, apoi la iesirea pe piete cu titluri de stat, se solicita dobanzi mai mari. Pentru astfel de atacuri, nu este necesar ca atacatorul/atacatorii, sa detina moneda locala si se poate executa inclusiv pe euro, pe anumite tari.

Scopul acestor atacuri pot fi politice, financiare sau chiar mai rau. Pentru a rezista unui astfel de atac, tara respectiva are nevoie de imprumuturi, la dobanzi joase, acordate da catre alte state sau FMI. Daca si FMI-ul inchide robinetul situatia este foarte grava si este vorba de o lovitura politica, care are ca scop ingenucherea respectivei tari.

2. atac specaulativ asupra unei monede nationale. Aici lucrurile sunt mai simple, dar la fel de dureroase. Atacul are ca scop numai obtinerea de castiguri financiare, din diferentele de curs. In principiu, atacatorii sunt brockeri ai unor banci straine sau romanesti, care spera sa cumepre euro ieftin, sa zicem la 4.4 lei si sa-l vanda apoi in castig la, sa zicem 4.7 lei. Este o simpla escrocherie, un pariu futures, care nu este ilegal si pana la urma nici imoral.

Nu este imoral insa cu o conditie: ca piata si cererea naturala de valuta sa urce cursul, iar tu ca jucator sa pariezi, sa cumperi pozitii lungi si apoi sa astepti, cum ti-o fi norocul. Problema apare atunci cand cumperi euro, apoi ataci cursul fortand cresterea lui, fara absolut nici o justificare macroeconomica. Faci adica escorcherie.

Pentru acest tip de “afacere” este insa nevoie de foarte multa moneda autohtona, de lei adica, si iata de ce. Mecanismul atacului este urmatorul:

-atacatorii vin in Romania si pentru a putea paria pe deprecierea leului  imprumuta lei, de la bancile locale, imprumuturi rapide pe perioade foarte scurte, cu care cumpara euro la 4.4, iar mai apoi incepe scandalul.

-in piata apar ordine de vanzare de valuta la cursuri din ce in ce mai mari, dar nimeni nu vinde, atacatorii isi dau propriile ordine de vanzare la cote inalte, dar tot ei refuza sa vanda. Si este normal, doar nu sunt nebuni sa-si cumpere singuri marfa la un pret mai mare, dar ei incearca doar sa impuna un anume trend, sa creeze panica in piata.

-ba unii dintre ei, cum este domnul Lucian Isar, ies pe la televiziuni si declara emfazic ca…ne-am dus dracului, euro va creste necontenit, ca vine apocalipsul, etc, etc.

-in principiu daca atacatorii detin peste jumatate din oferta de euro pe piata, ei pot creste pretul, nu foarte mult, dar ceva tot pot, in mod natural, dar nu asta urmaresc ei. Atacul urmareste sa declanseze panica, urmareste sa-i faca pe oameni sa cumpere euro la orice pret, in orice cantitate. Iar atunci cand cursul ajunge la cotatia dorita vand, isi marcheaza profitul si se retrag.

In general, dupa terminarea atacului, cursul isi revine datorita faptului ca cererea, la un curs atat de ridicat, nu exista, cantitatea de euro pe piata este suficienta. Insa intodeauna cineva se arde, iar sume importante ne ies nou din buzunar.

Ca principala metoda de contraatac, BNR-ul retrage leii dupa piata, iar atacatorii raman cu euro in buzunar. Mai mult decat atat, BNR-ul poate interveni agresiv pe piata oferind la vanzare euro la un curs mai mic, sau chiar ii poate ologi de tot, asa cum s-a intamplat in 2008, cand BNR-ul a blocat practic finantarea sistemului bancar cu lei, nemaiacordand credite rapide pe o zi sau doua, si, in acelsi timp a aruncat pe piata euro cu sacul, la preturi mici.

Problema atacului este ca ei joaca pe bani imprumutati, banii(lei) care trebui restituiti repede, in general in cateva zile, ori daca nu vand euro, de unde lei?! Si astfel BNR-ul sta la panda si asteapta ca disperarea sa-i cuprinda. Toate au o limita, iar cand pierderile cresc, atacatorii vor vinde pana la urma, isi vor marca pierderile si vor pleca acasa.

Cam acesta este mecanismul unui atac speculativ pe monedna. Problema apare atunci cand cele doua tipuri de atacuri sunt combinate si executate impreuna, iar daca pe langa asta ai si niste date macroeconomice proaste, basca un razboi civil politic, BNR-ul nu mai poate face mare lucru.

 

GeorgeGMT

Pledoarie pentru Astra Română

Standard

 

Astra Română este un nume consacrat cu 150 de ani în urmă, fiind un simbol pentru românii asupriţi din imperiul Austro-Ungar. Nu există român cu studii superioare care să nu fi auzit de Astra Română! Fondatorul şi mentorul spiritual al acestei asociaţii este binecunoscutul Mitropolit Andrei Şaguna, care îşi va găsi în curând locul binemeritat printre sfinţii neamului românesc!

Această asociaţie a fost unul dintre vârfurile de lance ale afirmării identităţii românilor din Imperiul Habsburgic, lupta încununată de UNIREA de la 1918. În perioada comunistă, departamentele Astrei au fost desfiinţate, deoarece se aflau în strânsă legătură cu Biserica Ortodoxă Română şi susţineau românii din comunităţile istorice din afara ţării, lucru ce contravenea directivelor primite de la “fraţii mai mari” de la Moscova iar mai apoi ideii de “neamestec în treburile interne ale altor state” din perioada ceauşistă.

Mitropolitul Andrei Saguna

Începând cu 1990, departamentele au fost reînfiinţate, printre care şi cel din Timişoara, prin efortul domnului Cristea-Sandu Timoc şi al altor personalităţi locale şi cu sprijinul Mitropoliei Banatului. Însă treptat, aceste asociaţii au intrat într-un con de umbră, pierzând membri şi primind tot mai puţine sponsorizări din partea statului român, a autorităţilor locale dar şi a iniţiativei private din România.

Criza din ultimii ani a afectat grav funcţionarea acestor asociaţii culturale, în special a Astrei Române pentru Banat şi Porţile de Fier, departament situat în Timişoara, continuator de drept al Astrei Bănăţene înfiinţate la 1899. Cu toate eforturile micului colectiv rămas activ la sediul Astrei Timişoara, situaţia asociaţiei a devenit disperată, puţinii bani din sponsorizări fiind folosiţi pentru a acoperi cheltuielile din urmă cu 3-4 luni iar datoriile actuale rostogolite pe cât posibil, până la găsirea unor noi fonduri.

Deşi activitatea din ultimii 20 de ani a fost deosebit de bogată, fiind însufleţită şi ghidată de IPS Mitropolitul Nicolae Corneanu şi de dl Cristea Sandu-Timoc, interesul la nivel local, bănăţean, pentru românii din Voivodina, din Timocul Sârbesc şi Bulgăresc, precum şi pentru aromânii din Albania, Serbia, Macedonia, Bulgaria şi Grecia, a fost în continuă scădere. Conform statutului asociaţiei din martie 1936, scopul activităţii Astrei Române Timişoara este: “Promovarea culturii poporului român prin editarea publicaţiilor literare, ştiinţifice şi artistice, înfiinţarea căminelor culturale, a bibliotecilor, a sălilor de lectură, respectiv de citire, a societăţilor muzicale şi de cântare, a corurilor şi fanfarelor, muzeelor şi altor colecţii; decernarea de premii şi acordarea de burse, organizarea de expoziţii şi prelegeri publice”.

De reţinut este şi interesul scăzut al tineretului pentru cunoaşterea istoriei şi valorilor culturale ale comunităţilor menţionate mai sus, prezenţa tinerilor fiind extrem de redusă la congresele anuale organizate de Astra Timişoara. Explicaţii plauzibile ar putea fi şi modul defectuos în care se desfăşoară învăţământul actual, ignorarea valorilor naţionale, precum şi bulversarea scării de valori în societatea noastră. În acelaşi timp, voluntariatul şi donaţiile financiare individuale au atins un minim istoric, prevalând egoismul şi incapacitatea de a ieşi din orizontul îngust al nevoilor personale sau cel mult de clan. Sărăcia unei largi pături a populaţiei nu este o justificare suficientă pentru această stare de fapt.

În contextul în care statul român alocă anual zeci de milioane de euro pentru păstrarea şi promovarea valorilor şi culturii minorităţilor conlocuitoare, este inacceptabilă situaţia penibilă în care se află asociaţiile de promovare a istoriei, culturii şi tradiţiilor româneşti, atât din ţară cât şi din comunităţile istorice din jurul României. Sumele alocate anual Departamentului Pentru Relaţii cu Românii de Pretutindeni sunt sub minimul necesar pentru a sprijini semnificativ comunităţile din afara ţării. Acest lucru constituie încă o pată pe rămăşiţele blazonului naţional, dezinteres cultivat şi instituţionalizat. O simplă comparaţie cu modul în care Ungaria se ocupă de etnicii maghiari din afara ţării este edificatoare.

Singura (fosta) instituţie a statului român care, alături de Biserica Ortodoxă, a considerat just să sprijine în ultimul an Asociaţia Astrei Timişoara este Casa Regală a României, onorând asociaţia cu Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I. Astra Română, alături de Biserică şi Monarhie, reprezintă un reper al conştiinţei Naţiunii Române, repere fără de care elitele noastre viitoare sunt condamnate să rătăcească în deşertul necunoaşterii identităţii spirituale a neamului lor.

Cu toate acestea, nu a dispărut speranţa că în anii următori lucrurile vor începe să evolueze către normal, şi probabil interesul de a sprijini asociaţiile culturale româneşti va reveni, atât la nivel de stat, cât şi la nivelul societăţii civile. Însă până atunci, cred că este de datoria noastră, a tuturor celor din Banat şi din România, să nu lăsăm să dispară un simbol al culturii şi civilizaţiei neamului românesc în această parte a ţării!

Căci, după cum însuşi Alexandru Mocioni spunea acceptând funcţia de preşedinte al Astrei: „Asociaţiunea este expresiunea unităţii şi solidarităţii noastre pe tărâm cultural“, iar „lupta pentru cultură (pentru cultura adevărată, care nu poate fi decât naţională), nu este altceva decât lupta pentru existenţa naţională.“

Nu trebuie uitat că în cadrul Astrei Române activează o serie de personalităţi formate şi educate în perioada interbelică, oameni care au avut ca mentori ctitori ai României Întregite, cum ar fi Iuliu Maniu sau Patriarhul Miron Cristea. Pentru tinerii de astăzi este o şansă unică de a prelua ştafeta de la această generaţie de excepţie, martirizată în închisorile comuniste pentru convingerile sale, generaţie ai cărei supravieţuitori, tot mai puţini pe zi ce trece, şi-au păstrat intacte convingerile şi nobleţea. Suntem datori să reluăm dezvoltarea spirituală a Naţiunii Române din punctul în care ea a fost abrupt întreruptă de senilele tancurilor “eliberatoare” sovietice şi să împlinim visul generaţiei UNIRII.

Mai multe detalii pe pagina de internet a Astrei Timişoara: http://astraromana.wordpress.com

Marius Zgureanu, colaborator al Astrei Române Timişoara

 

TEHNICA BLINDATA: BLINDATE FRANCEZE (3)

Standard

Renault FT-17

De departe, cel mai bun tanc al razboiului a fost, fara doar si poate, RENAULT FT-17. Acest tanc de fabricatie franceza, a aparut ca proiect in luna octombrie 1916, fiind ideea renumitului constructor de automobile, Louis Renault, si a designerului firmei, Rodolphe Ernst-Metzmaier. Acest proiect revolutionar a fost imediat agreat de catre colonelul Estienne, care i-a intuit capacitatile, si mai ales, performantele. Din pacate insa,  initial, acest proiect nu s-a bucurat de sustinerea forurilor conducatoare ale armatei franceze.

Dar, colonelul Estienne, dorea nici mai mult nici mai putin, realizarea a 1000 de tancuri armate cu mitraliere si tunuri cu teava scurta, calibrul 37 mm, in turela. Insa, prima comanda certa pentru aceste tancuri a venit abia in data de 22 februarie 1917, cand s-a solicitat un numar de 150 de exemplare; ulterior, generalul Petain a ridicat cerinta la cel putin 3300 de unitati. Cu toate ca productia a fost repartizata la mai multe companii, pana la sfarsitul razboiului s-au realizat 3177 de exemplare, dar constructia blindatului a continuat si in anii urmatori: in anii *20, cu deosebire in 1921, au fost realizate 3728 de vehicule (2100 armate cu mitraliere; 1246 de vehicule armate cu tun de calibrul 37 mm; un numar mic de vehicule au fost echipate cu tun de calibrul mai mare, 75 mm, cunoscute sub denumirea de Renault 75 BS –dispunea de un obuzier cu teava scurta, Schneider, doar 39 de unitati fiind realizate, desi cerinta era de 970 de unitati.

FT-17 BS VARIANTA

RENAULT -17 BS, avea turela modificata, greutate marita la aproximativ 7,2 tone si maxim 30 de obuze, ca rezerva. Se pare ca aceasta varianta era operationala in Africa de Nord la momentul invaziei Aliate –Operatiunea Torta); 188 de unitati echipate cu mijloace de comunicatii radio, dar neanarmate, numite RENAULT FT-17 TSF (Telegraphie Sans Fil –tanc de comanda/comunicatii, la care turela a fost inlocuita cu o incinta blindata, destinata conductorului, operatorului radio si observatorului.

RENAULT F-17 TSF

Vehiculul era echipat cu echipament de comunicatii, ER-10, ce utiliza codul Morse, fara fir, dispunand de o antena din sarma dispusa pe un stalp montat pe suprastructura vehiculului. Se pare ca asemenea tancuri erau inca operationale in Africa de Nord in WW II); precum si cel putin 155 de unitati destinate scolarizarii echipajelor (unele dintre acestea neavand turela). Incepand cu anii *30, cel putin 1500 de tancuri RENAULT FT-17, au fost echipate cu mitraliera de calibrul 7,5 mm, REIBEL (avea greutatea de 11,8 kg; lungimea de 1,03 m; putea trage 750 de proiectile/minut. Aceasta varianta a fost cunoscuta si sub numele de FT-31).

Mitraliera Reibel

Cert este faptul ca in aprilie/iunie 1917, s-a decis realizarea a cel putin 650 de tancuri RENAULT FT-17, inarmate cu tun de calibrul 37 mm, la un cost estimat la aproximativ 56000 de franci per bucata –o suma deloc mica pe atunci.

FT-17 cu tun calibrul 37mm

Cu toate acestea, tancul a reprezentat un mare succes, el fiind cumparat, chiar produs sub licenta ori copiat (americanii au construit dupa razboi, sub licenta, propria versiune numita „Tanc de 6 tone, model 1917”, din care au produs cam 950 de exemplare, inclusiv pentru canadieni). Printre utilizatorii acestui tanc s-au numarat state, precum: Belgia, Brazilia, Cehoslovacia, Estonia, Finlanda, Iran, Italia, Japonia, Lituania, Olanda, Marea Britanie (peste 20 de unitati), Polonia (aceasta tara a avut cateva variante modernizate pe plan local a vechilor tancuri franceze –cel putin 60 de unitati au beneficiat de modernizare, care a constat intr-un nou design al turelei, mitraliera coaxiala cu tunul si blindaj mai bun, dar si cateva construite sub licenta, fiind numit, RENAULT FT CWS.

FT CWS POLONIA

 

FT-17 in Armata Romana

FT-17 AUTOTRACTATE POLONIA

FT-17 polonez

FT-17 POLONEZ IN REMORCA

Numarul total al tancurilor FT-17 poloneze era de cel putin 170 de unitati, mare parte dintre acestea fiind operationale la momentul invadarii tarii de catre germani in WW II. Polonezii au testat diferite variante de transport a tancurilor FT-17, considerand pe buna dreptate ca transportul pe trailer a blindatelor este mai eficient si mai rapid, marindu-le durata de functionare si reducand foarte mult uzura tehnica a acestora, remarcandu-se in acest sens, camionul URSUS A –greutate 6,5 tone; lungime 6,5 m; latime 2,07 m; inaltime 2,75 m; viteza maxima cu incarcatura 20 km/h; autonomie 150 km; consum 65 litri/100 km), URSS (Armata Rosie a dispus cel mai probabil de 30 de unitati, dar le-au intretinut pe plan local la „Fabrica nr.12” din orasul Sormovsky/Nizhny Novgorod. Exista surse care mentioneaza copierea acestor tancuri, la aceiasi fabrica, cel mai probabil fara licenta, intre anii 1920-1922–nu mai mult de 15 unitati. Ulterior, intre anii 1928-1931, au creat o varianta proprie bazata pe RENAULT FT-17, numita T-18, ce avea diferente constructive majore.

T-18 Rusia

Varianta sovietica avea urmatoarele caracteristici: greutate de aproximativ 6 tone; lungime 4,38 m; latime 1,76 m; inaltime 2,10 m; echipaj 2 oameni; blindaj cuprins intre 6-16 mm; tun de 37 mm, Model 28, copie a celui francez, Puteaux; mitraliera calibrul 7,62 mm, Fiodorov DT; motor de 35 CP; autonomie de 50 km; viteza maxima pe sosea de 17 km/h.

SU-18 URSS

Pe baza acestui tanc s-a realizat la inceputul anilor *30 un tun de asalt, numit SU-18, armat cu un tun de calibrul 75 mm si blindaj cuprins intre 5-7 mm. Autotunul, ce nu a depasit stadiul de prototip, nu a dat rezultatele scontate la teste, avand greutate mare, motor slab si mobilitate scazuta, fiind intr-un final abandonat), Spania, Elvetia, Turcia, SUA (peste 500 de exemplare), Iugoslavia si Romania. Tancul a fost folosit in WW I de catre francezi, americani, britanici, canadieni si italieni (acestia au avut doar 4 exemplare pe care le-au folosit pentru instruirea echipajelor. Ulterior, din anul 1921, au produs acest tanc sub licenta, numindu-l FIAT 3000.

FIAT 3000

In 1930 a aparut varianta FIAT 3000B, avand motor mai puternic, suspensii modificate, tun calibrul 37 mm cu teava marita. Au fost utilizate si in WW II, avand urmatoarele caracteristici: greutate 6 tone; lungime 4,29 m; latime 1,65 m; inaltime 2,20 m; motor FIAT cu 4 cilindrii, de 50 CP/1700 rpm, pe gazolina; armament: tun calibrul 37 mm/doua mitraliere de calibrul 6,5 mm/o singura mitraliera de calibrul 6,5 mm; autonomie 100 km pe sosea; viteza maxima pe sosea de 21 km/h. Au fost produse cel putin 300 de unitati, in ambele variante, dar exista surse care dau o cifra mult mai mare, 1400 de unitati.

O varianta interesanta aparuta prin modificarea unui tanc RENAULT FT-17, a aparut in anul 1918/1919, fiind creata de catre Ansaldo, si a constat din eliminarea turelei si inlocuirea acesteia cu un tun-obuzier calibrul 105 mm, ce nu dispunea de spatiu pentru proiectile, necesitand vehicul specializat.

Samovente 105

Acest model, s-a numit SEMOVENTE 105, dar el n-a intrat in productia de serie, desi a existat intentia de a se comanda 12 unitati, din partea armatei italiene); prima sa aparitie in lupta a avut loc in data de 31 mai 1918, in padurea de la Retz, fiind utilizat de catre francezi (in sprijinul infanteriei marocane –trupe coloniale). Germanii au utilizat si ei un numar limitat de tancuri Renault FT-17, de captura. Japonia, a utilizat si ea acest tanc, numindu-l, TYPE 79 KO GATA, incepand cu anul 1919, cand au importat 13 unitati, utilizate pana la inceputul anilor *40.

FT-17 Germania

Type79 KO Gata

In Armata Romana, tancul RENAULT FT-17, a aparut in anul 1919, cand a fost infintat Batalionul Care de Lupta/Asalt, prima unitate blindata de la noi. Aceasta a avut in dotare 76 de tancuri, dintre care 48 erau dotate cu tun Puteaux, calibrul 37 mm, iar restul cu mitraliere Hotchkiss, calibrul 8 mm. Tancurile Armatei Romane, au fost reconditionate in perioada interbelica in tara, la Atelierele Leonida si Arsenalul Armatei, ele devenind invechite atunci cand Romania a intrat in razboiul contra URSS.

Renault FT-17 Armata Romana

Cu toate acestea, au fost folosite pentru instructie si paza obiectivelor importante, precum si in cursul evenimentelor declansate de momentul 23 august 1944 (pe atunci erau doua batalioane de RENAULT FT-17, in zona Bucurestiului, la Sibiu si Resita –doua plutoane). Armata Romana, a pierdut toate tancurile RENAULT FT-17 in luna februarie 1945, acestea fiind luate ca prada de razboi, mai bine zis, confiscate, de catre sovietici. Cu toate acestea, 40 de tancuri RENAULT FT-17, au participat la razboi in cadrul Regimentului 2 Care de Lupta, pe frontul din Cehoslovacia. Regimentul a ajuns pe front in data de 26 februarie 1945, debarcand la Sahy –zona Moravce, in Slovacia. La inceput, Regimentul a apartinut de Armata a VI-a Tancuri de Garda sovietica, ce tinea de Frontul 2 Ucrainean, ulterior fiind alocata Brigazii 27 Tancuri din Armata a VII-a de Garda.

Datorita vechimii si a lipsei de piese de schimb, tancurile RENAULT FT-17 care mai erau in stare operativa, au fost depozitate de catre sovietici, si distruse ulterior. Sovieticii au furnizat armatei romane cateva tancuri germane de captura, pentru a suplini lipsa acuta de blindate –problema cu care ostirea romana s-a confruntat inca de la implicarea in WW II. Acest regiment avea o dotare pestrita, de stransura, formata din: 8 T IV; 13 STUG III; 12 TACAM R2; 5 SKODA R 2; 26 RENAULT R 35/45; 8 T-38; 8 AB dotate cu tun de calibrul 20 mm, si 5 SPW (semisenilate germane).

Renault FT-17 prototip

RENAULT FT-17, al carui prototip a aparut in octombrie 1916, avea cateva caracteristici revolutionare, ce vor defini arma “Tancuri”, odata pentru totdeauna, el fiind de fapt “piesa etalon” pentru toate tancurile ce i-au urmat, avand turela mobila, armamentul principal dispus in turela si motor in spatele vehiculului, fiind astfel protejat de loviturile inamice. Tancul era realizat din placi de blindaj din otel prinse cu nituri (la modelele tarzii, turela era turnata din otel, fiind anulate niturile, dar aceasta se putea roti la un unghi complet de 360º. Niturile, in caz de lovitura directa se puteau rupe, devenind adevarate proiectile, extrem de periculoase pentru echipaj), senilele constand din placi de otel de 340 mm latime (32 de patine compuneau o senila), ce asigurau o buna aderenta pe orice teren.

Avea doua compartimente: compartimentul de lupta, in care conductorul statea intr-un scaun cu spatar reglabil (o noutate pe atunci), dispunand de trei fante destinate observarii campului de lupta. In spatele conductorului se afla tragatorul, acesta fiind si comandantul tancului, avand la dispozitie o mitraliera Hotchkiss (calibrul 8 mm, avand cate 50 de banzi a cate 96 de cartuse fiecare. Unele tancuri au dispus de cate doua mitraliere) sau un tun cu teava scurta (calibrul 37 mm, semi-automat, Puteaux L/21 SA 18, dispunand de 240 de proiectile explozive, dintre acestea, cel putin 12 proiectile erau cu mitralii –destinate distrugerii infanteriei inamice). Blindajul avea intre 6-16 mm grosime (in partile vulnerabile ale vehiculului), protejand echipajul impotriva armelor de calibru mic, greutatea tancului complet echipat ridicandu-se la aproximativ 4 tone (ulterior, pe masura ce blindajul a fost crescut la 22 mm, greutatea vehiculului complet echipat a ajuns la aproximativ 6,7 tone), viteza maxima atinsa pe sosea fiind de 12 km/h.

Accesul echipajului in vehicul se facea initial prin doua usi de acces aflate in partea din fata a acestuia, inlocuite ulterior cu o usa dubla; compartimentul motor, ce cuprindea motorul, cutia de viteze, radiatorul si rezervorul de carburant, ce puteau fi vizitate doar din exterior, prin trape decupate in cutia blindata. Initial, tancurile n-au dispus de echipament radio, acest lucru fiind remediat, incepand de pe la jumatatea anilor *20 (chiar mai tarziu, dupa unele surse).

Motorul, de tip Renault, pe benzina, avea 4480 cm³, 4 cilindrii in linie, avand raportul putere-greutate de 5 CP/tona. Motorul genera 35 CP, la un consum teoretic de 30 de litri la suta de km, cu rezervor intern de 100 litri, avand carburator Zenith. Transmisia avea 4 viteze, aprinderea facandu-se prin magnetou cu ajutorul unei manivele (ulterior, aprinderea se putea face si din interiorul vehiculului), motorul fiind operational la temperaturi cuprinse intre +35º/-20º. Tancul avea autonomia de 35 km, viteza maxima in teren era de aproximativ 7,5 km/h. Tancul avea urmatoarele caracteristici: 4,95 m lungime; 1,74 m latime; 2,14 m inaltime, fiind in productie cel putin pana in anii *20 (a fost construit de mai multe firme franceze, precum: Renault –cel putin 1850 de unitati; Berliet –aproximativ 800 de unitati; Somua –cam 600 de unitati; Delauney-Belleville –pana la 300 de unitati); putea urca pante de 10º; trecea obstacole verticale de 0,60 m; traversa vaduri de 0,70 m (unele exemplare erau dotate din constructie cu o coada detasabila, destinata trecerii peste transee cu o latime de 0,60 m –unele surse dau o latime mai mare).

Au existat numeroase prototipuri, multe ramase doar pe hartie, bazate pe RENAULT FT-17, precum: FT AC, ce era echipat cu tun AT de calibrele: 25 mm, SA 24/47 mm, SA 39. Cu toate acestea, Renault FT-17 a reprezentat o sursa de inspiratie pentru tancurile franceze realizate in anii *30, precum: AMR-35, D-1; RENAULT R-35; HOTCHKISS H-35; D-2; FCM-36; AMX-38; multe dintre acestea avand componente, echipamente si armament identic cu cele de pe FT-17, modernizate sau nemodernizate.

 

 FT-17 CU PROIECTOR

RENAULT FT-17, a avut mai multe variante, dar dominante erau cele armate cu mitraliere si tunuri. Cu toate acestea, au fost si vehicule cu destinatie speciala, chiar daca in numar mic, precum cele echipate cu: pluguri de deminare, in numar de doua –destinate distrugerii minelor aflate in fata vehiculului (posibil ca doar un singur exemplar sa fi fost realizat, dupa unele surse); FT-18, echipat cu fascine dispuse in fata vehiculului, destinate umplerii santurilor anti-tanc (cateva asemenea vehicule au fost realizate); tanc purtator a doua proiectoare montate pe un catarg, si destinat iluminarii campului de lupta, posibil si tragerilor AA.

FT-17 CU TURBOSUFLANTE

Acesta n-a dat rezultatele scontate, fiind o tinta usoara pentru tunarii inamici; cel mai probabil doar cateva exemplare au fost realizate; tanc echipat cu doua turbosuflante ce aveau ca rol imprastierea zapezii din fata vehiculului, si crearii caii de acces pentru celelalte tancuri. Desi ideea era originala si absolut inovativa pe atunci, se pare ca doar un singur exemplar a fost realizat; TSF –vehicul punct de comanda, care nu era inarmat, avand o suprastructura blindata in locul turelei.

FT-17 GENERATOR DE FUM

A fost realizata chiar si o varianta destinata generarii de fum pe campul de lupta, in vederea mascarii fortelor proprii, de catre polonezi –cel putin un exemplar a fost construit in anul 1926, dispunand de doi cilindrii cu gaz neletal, dar putea fi echipat si cu armament chimic in caz de nevoie.

RENAULT FT-17, era inca folosit la sfarsitul anilor *30, inclusiv de catre francezi, pentru paza aeroporturilor si a obiectivelor strategice. In 1940, acest tanc a participat cu rezultate dezastruoase la lupta impotriva germanilor. Cel putin cateva zeci de exemplare (unele surse vorbesc de cateva mii –posibil 2400 de exemplare, dar informatia este nesigura) au fost repuse in functiune sub presiunea fortelor germane, unele dintre acestea fiind echipate doar cu mitraliere de calibrul 8 mm.

FT-17 DEMINOR

Multe au fost capturate intacte de catre germani, care le-au folosit la randul lor pentru paza aerodromurilor si a obiectivelor strategice –unele dintre acestea au fost echipate cu lame, fiind folosite ca buldozere pentru lucrari genistice si indepartarea zapezii de pe drumuri si aeroporturi. Multe au fost insa casate, iar o parte din turele impreuna cu tunurile si mitralierele, refolosite la „Zidul Atlanticului”. Cateva RENAULT FT-17, au fost utilizate cu siguranta de catre germani in luptele de strada din Paris.

RENAULT FT-17, a reprezentat o mare inovatie in arma „Tancuri”, iar istoricul Steven Zaloga l-a numit pe buna dreptate- „ primul tanc modern al lumii” -fiind revolutionar pe atunci, cu armamentul pozitionat in turela rotativa, pozitionata in partea superioara a vehiculului (caracteristica definitorie a tancurilor moderne de astazi), motor dispus in spatele vehiculului si conductorul aflat in partea din fata a acestuia.  Va urma…

 

WW

 

 

 

Surse date si poze: WIKIPEDIA-ENCICLOPEDIA LIBERA; INTERNET

www.actrus.ro/reviste/4_2004/a21.pdf

 www.chars-francais.net/…/index.php?…

  www.reocities.com/Pentagon/…/armcar1.ht

 philippe.boursin.perso.sfr.fr/autohi3b.htm –

 www.lesfrancaisaverdun-1916.fr/theme-cha

 www.warwheels.net/…/WFVFrance3HAUG

 militaires-d-hier.forumgratuit.org/t13…Franța

http://www.landships.freeservers.com/

http://www.tankhistory.com/

http://www.banatuldemunte.ro/tag/banatul-de-munte/page/9

forum.worldoftanks.com/index.php?/topic/…

6dorobanti.ro/forum/YaBB.pl?num=1330113978/12